Învăţăturile lui Liiceanu către fiul său, Ştefan

De curând a apărut la editura Humanitas volumul filosofului Gabriel Liiceanu „Scrisori către fiul meu“. Scrisă de la inimă la inimă, cartea evidenţiază indestructibila relaţie tată-fiu. Ca orice familie, au fost trei laolaltă: mamă, tată, fiu. Şi acum sunt tot trei, însă risipiţi. Cartea se vrea un strigăt de apropiere pentru cei de departe.

„Gândeşte-te, când scrii, la cititorul tău ideal sau la omul pe care îl respecţi cel mai mult“. Aşa suna îndemnul lui Noica adresat tânărului Gabriel Liiceanu în anii întâlnirilor de la Păltiniş.

Numai că acesta din urmă, acum la o altă dimensiune a încadrării biologice, spirituale şi afective, nu mai scrie nici pentru unul, nici pentru altul, ci pentru cel drag: fiul său.

Glasul mamei

Cum mama este personajul cel mai iubit şi mai important de-a lungul vieţii unui om, se poate considera că doamna Aurora Liiceanu, mama lui Ştefan Liiceanu, ar fi prima îndrituită să vorbească despre fiul din Japonia. „Nu pot să vorbesc despre fiul meu la nivel de declaraţie deoarece este de înţeles că legătura de sânge mă face absolut subiectivă.

Pe de altă parte, nu am nicio legătură cu volumul de care îmi vorbiţi. Nu l-am văzut, nu l-am citit. Am auzit însă că nu vorbeşte de fiul său, particularizându-l, ci de ideea de fiu în general. Ştefan are 34 de ani şi este plecat de 14 ani. Cred că are o bună relaţie cu tatăl său. În ţară vine cam de două ori pe an.

De fiecare dată trece pe la mine şi ştiu că vine şi la Gabriel. Nu îl sun eu niciodată, el este cel care mă caută mereu. A făcut Facultatea de Economie, are un masterat în filosofia budistă şi lucrează la o bancă britanică. Îl consider superior, ca intelect, atât mie, cât şi tatălui său. În primul rând, prin curajul său faţă de viaţă.

Depăşind ideea de legătură de sânge, am un mare respect pentru fiul meu. Niciodată, un părinte nu spune că îşi respectă copilul, e un tabu. Eu însă îl respect.“

America, America

Îngrijorat de o tahicardie care de câţiva ani buni îşi făcea din ce în ce mai des şi mai îndelung prezenţa, Gabriel Liiceanu se decide să meargă în America pentru „reparaţii“. Aşa începe totul. Descoperirea inimii ca organ în sine ­(... „când se îmbolnăveşte devine vedetă“), ca bătaie candidă pentru sexul opus şi ca deplină dăruire pentru cei dragi.

Nu foarte speriat, dar nici indiferent la gândul că ar putea totuşi să fie ultima încercare de comunicare cu fiul de peste Ocean, începe să-i scrie. Scrisorile sunt candide, „omeneşti“, concepute în registrul blând narativ al dialogului dintre un tată aflat în amurg şi fiul care abia s-a înălţat, la două suliţe, în seninul vieţii.

Nu au nimic din limbajul sau terminologia filosofică a omului social, Liiceanu. Dimpotrivă, povesteşte ca o persoană care a fost cu treabă în Tennessee, despre excursia făcută şi păţaniile de acolo. Testamentar, are tendinţa să-şi facă autobiografia ajungând până la joaca din copilărie.

Întoarcerea acasă

„Ca să ajung la tine, a trebuit să-ţi scriu. Am terminat prin a mă îndrăgosti de însăşi fiinţa depărtării?“ Câtă reverberaţie trebuie să fie în glasul (scris) al tatălui pentru ca murmurul inimii să ajungă până în Japonia! Operaţia reuşeşte şi Liiceanu ajunge acasă. Dar, o dată pornit dintr-un tsunami năvalnic al inimii, valul propriei vieţi parcurse nu mai poate fi oprit.

Musai trebuie să ajungă până în îndepărtata Japonie! Ca să apropie depărtările, scrie până termină a 16-a epistolă. Îşi numeşte fiul, îmbrăţişându-l peste timp şi spaţiu, când dragul meu, când Ştefan, când Stephen, când dragul meu băiat. Însă, o dată inima reparată, de la buna revenire acasă, mărturisirile nu se mai înscriu în nota unui jurnal de călătorie, ci uşor-uşor capătă accentele disertaţiei filosofice datorate „riscului de a avea un tată filosof“. „Dar să nu mă bom­băni dacă voi recurge la un minuscul text filosofic“, adaugă cu blândeţe.

Sfaturi „igienice“ despre ideea de cuplu şi dependenţa de tutun

Aşteptându-l până în ziua când va tăia viţelul cel gras, tatăl încearcă să-l întoarcă cu faţa spre propria ogradă, fie spre strămoşul de la Caracal, fie spre bunica din partea sa.

Căci, făcând o paralelă cu povestea „Fram, ursul polar“, filosoful îi spune: „M-am tot gândit în ultima vreme: de ce te tulbur eu cu scrisorile mele de la Cercul Polar? De câte ori ai revenit aici, ai plecat îngrozit de felul în care arătau fraţii tăi. Te-ai întors de fiecare dată fericit în arena ta de la celălalt capăt al lumii, acolo unde ai muncit enorm ca să-ţi iasă cele mai frumoase tumbe şi unde oamenii, când vor să comunice, nu-şi arată unii altora colţii şi ghearele.

De ce îţi scriu despre cartierele copilăriei mele? În niciun caz pentru că aş vrea să te trag îndărăt, către urşii bădărani din ţara copilăriei tale. Îţi scriu doar ca să ştii că eu am încercat să fiu un urs bine-crescut, chiar dacă istoria m-a făcu să-mi petrec toată viaţa la Cercul Polar. Am o teribilă nevoie să ştii asta“.

Mărunţişuri

Apropiindu-se despărţirea epistolară, Liiceanu ţine să-i dea câteva sfaturi igienice despre buna încadrare în viaţă: de la faptul de „a face bine“, la ideea de cuplu, până la acel „Apropo, când ai de gând să te laşi de fumat?“.

Îşi descarcă, apoi, tolba cu mărunţişuri, „cutia cu fleacuri“, cum îi spune. La urma urmei, viaţa însăşi este constituită din fleacuri. Fiului nu i-ar rămâne decât să-şi construiască singur din mărunţişurile propriului trecut prima lespede de marmură neagră a treptelor vilei din strada Dr. Lister 69. Căci, vorba lui Noica: „Ce bucurie că viaţa n-are sens. Pot să-i dau eu unul...“.

Serie de autor la Humanitas

 „Scrisori către fiul meu“ de Gabriel Liiceanu

Un nou volum care continuă firul confesiv al „Uşii interzise“
Editura: Humanitas, 2008
Preţ: 33 de lei
Ediţia I, 240 de pagini
Colecţie: Seria Gabriel Liiceanu
Domeniu: eseistică, memorialistică & diaristică
1.400 de exemplare vândute la Târgul Gaudeamus din luna noiembrie

Şi Noica i-a scris fiului său

În vremea Păltinişului, Liiceanu îl surprinde pe Noica scriindu-i fiului său Răzvan, călugăr la o mănăstire ortodoxă în Anglia. Îl întreabă dacă nu se simte vinovat că l-a lipsit de asistenţă paternală. „Îţi mărturisesc că a fost o uşurare când s-a desfăcut de mine.

Aici, în condiţia pe care mi-am asumat-o, nu-i puteam oferi nimic. În plus, nu eram în adecvaţie cu el, nu avea vocaţie culturală, deşi are o minte excelentă şi o uşurinţă teribilă pentru limbi. Mănăstirea tocmai se construia şi Răzvan a părăsit facultatea şi s-a dus să ajute la ridicarea mănăstirii, unde a şi rămas, călugărindu-se sub numele de Rafail.

Îi scriu cu gândul să-l îndemn la un an de pribegie prin lume. Dacă se duce, şi anul de rătăcire în lume este o reuşită, se va întoarce în comunitate împlinit. Dacă nu este o reuşită, cu atât mai mult va găsi comunitatea ca pe o binecuvântare.“ Răzvan îi cunoaşte cărţile? „Nu cred“, răspunde Noica.