Lăcrămioara Cule, profesoară: „Să-i aducem pe copii la școală este cea mai mare provocare“
0Până să ajungă la interesul copiilor pentru școală, principala dificultate este aceea de a convinge părinții despre importanța studiilor – apoi, odată ajunși în bănci, provocările continuă: analfabetismul, riscul abandonului, proiecte interesante, dar care necesită suport financiar.
Lăcrămioara Cule (48 de ani), o profesoară de Istorie din județul Olt, a primit titlul „Profesorul Anului în mediul rural“, la categoria „Implicare în comunitate“ – dintre 250 de nominalizați –, în cadrul galei organizate de Teach for Romania, eveniment organizat anual, la mijlocul lunii februarie.
Profesoara este la catedră de 14 ani, ultimii zece petrecându-i la școala din Scărișoara – a dat postul de titular la Liceul „A.I. Cuza“ din Corabia pe o școală de țară, o decizie pe care nu mulți colegi ar fi avut curajul să o ia. De doi ani, profesoara este și director al școlii cu peste 400 de copii.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Lăcrămioara Cule vorbește despre comunitate și cum problemele sale se reflectă în performanțele școlare. În comunitate există multe familii de romi rudari pentru care beneficiile materiale nu au o importanță prea mare pentru a-și trimite copiii la școală, lucru care face misiunea profesorilor să fie și mai grea.
Cu ajutorul organizației Roma Education Fund, a reușit să înființeze programul „A doua șansă“, prin care tinerele mame, multe adolescente, sunt așteptate să își termine studiile, fiind primite și cu bebelușii. Profesoara spune că astfel, prin această experiență, cei mici nu vor ajunge în locul părinților – iată, așadar, un proiect care țintește viitorul îndepărtat. Mamele copiilor din localitate nu-și mai pun problema ce le dau de mâncare la prânz pentru că li se oferă o masă caldă la școală.
De mai mulți ani școlarii merg în excursii, fac fotbal, tenis, atletism și alte sporturi și au devenit lideri la concursurile zonale. La școală se organizează și cursuri, dar și burse ale locurilor de muncă pentru adulți, iar specialiști de tot felul vin să le vorbească părinților și să-i convingă să-și lase copiii la școală.
„Weekend Adevărul“: Conduceți una dintre cele mai mari școli din mediul rural, din județul Olt, cu peste 400 de elevi. Care este cea mai mare provocare?
Lăcrămioara Cule: Să-i aducem la școală e cea mai mare provocare. Comunitatea noastră este diferită: nu sunt oameni săraci, nu sunt romi, ci sunt rudari, iar majoritatea au bani. Muncesc în curțile lor, au solarii și trebuie să le demonstrăm că școala are valoare, că-i ajută cu ceva. Au încercat și alții înaintea noastră. Au fost organizate și tombole cu premii pentru copiii care nu aveau absențe și tot nu îi impresiona pe părinți.
Probabil îi impresiona pe copii, dar nu ei decid. Trebuie să ajungi la părinte.
Exact, asta e problema noastră. Părinții sunt mulți minori, se căsătoresc de mici și e greu.
Și faptul că devin părinți e unul dintre motivele pentru care nu mai vin la școală.
Da, în special în clasele mari. Dacă vă uitați la formațiunile de studiu, în clasele primare avem peste media admisă la o formațiune de studiu și la clasele gimnaziale se împuținează. De-abia reușim să-i aducem la Evaluarea Națională.
Absenteismul, principala problemă
Ce înseamnă că se împuținează? Cu câți începeți, cu câți terminați?
Vă dau exemplul anului trecut: 129 am avut la gimnaziu și 27 au rămas repetenți, iar la clasa a VIII-a s-a îmbunătățit treaba în ultimii ani, în special cu masa caldă. Am avut în total 35 la clasa a VIII-a.
Spuneați că nu avantajele materiale îi impresionează. Ce e diferit la masa caldă? Au bani, dar mamele probabil că nu au timp, și atunci ceea ce le oferiți la școală e un ajutor?
Exact. Nu au timp, nici părinții și nici copiii. Din clasele primare, chiar din clasa I, ei au grijă de frații mai mici sau intră în grădină la muncă. Iar părinții sunt și ei la muncă. Muncesc foarte mult: în solarii în timpul verii, iar iarna merg în străinătate. Uneori își iau și copiii cu ei și noi știm că-i țin o lună-două, după care se întorc. Este dificil, dar am noroc că am colegi de ispravă.
În momentul în care se întorc, efortul profesorilor este și mai mare ca acei copii să recupereze...
Exact. Plus că pierd bursele, pentru că au absențe. Îi încurcă mult treaba asta, dar eu și colegii mei simțim o oarecare îmbunătățire. Nu mă aștept să văd rezultate mâine, mai ales că problemele școlii sunt ale comunității.
Exemple bune pentru viitorul comunității
Care au fost cele mai mari satisfacții? Probabil aveți și copii care au ajuns unde visau.
Normal. Mă gândesc la o elevă căreia i-am convins părinții să o lase să meargă la liceul pe care dorea să-l urmeze. Ea era elevă de 10 și putea face orice, dar dorea să picteze. A vrut să meargă în Craiova, la Liceul de Artă „Marin Sorescu“. Știți cum e mentalitatea că „artiștii mor de foame“, de parcă altceva dacă faci ai viitorul asigurat în România. Fata a luat 10 pe linie la BAC. Am fost atât de mândră că m-a pomenit printre profesorii ei. Vă dați seama că la liceu a avut profesori deosebiți.
Îmi mai amintesc de un băiețel, Tudorache, care avea probleme, nu știa să scrie foarte bine din cauză că lipsise foarte mult. Asta se recuperează greu, însă Tudorache era foarte isteț. L-am remarcat de la primele ore și le-am spus colegilor din cancelarie. Tudorache a căpătat încredere în el dacă noi toți l-am lăudat, l-am ajutat, l-am încurajat, am vorbit și cu părinții, nu i-am lăsat în pace. Și Tudorache, care nu știa să scrie bine în clasa a V-a, în clasa a VIII-a, la Evaluarea Națională, a luat cea mai mare notă din centrul de examen, la Română. Au fost vreo 180 de copii în centru. Peste 9,80 a fost nota. Apoi, marea provocare a fost că nu voiau să-l lase la liceu. Am dus muncă de lămurire cu părinții. Mama voia, tatăl nu voia. A ajuns la liceu Tudorache și se menține, are medii peste 9. Și sunt mulți astfel de copii.
Probabil aceste exemple bune ajung în comunitate și părinții sunt mai ușor convinși să-și lase copiii la școală.
Da. Mai ales la „A doua șansă“ am văzut cele mai multe rezultate, pentru că sunt deja adulți, își dau seama ce au pierdut și se întorc la școală. Am avut o fostă elevă, chiar i-am fost dirigintă, care a abandonat școala chiar în clasa a VIII-a. Și de câte ori o vedeam că trece pe stradă, o opream și-i spuneam: „Ligia, vino la școală, haide să termini!“. Am înscris-o la „A doua șansă“, a venit și și-a luat și permisul de conducere, e gravidă și vine la școală. Vin multe cu copilașii.
Nu vă imaginați că la „A doua șansă“ facem ceva academic. Eu sunt mulțumită că ele se îmbracă frumos și pleacă de acasă, socializează, știu să scrie, să citească. Ele s-au educat pentru că ne educăm și singuri. Nu vin zi de zi, dar totuși o fac, își iau la final o diplomă și pot face ceva mai departe – să acceseze fonduri europene, să se angajeze.
Investiție pe termen lung
Puteți amenaja un spațiu în care să-și lase copiii pe perioada cursurilor? Vedeam această idee expusă chiar de la nivelul Ministerului Educației, după concluziile cercetării privind motivele pentru care renunță elevii la școală.
Ne-am gândit la asta. Propunerea a venit de la Roma Education Fund. Am avea spațiu pentru că școala are patru corpuri de clădire, iar unul este într-un sat care face parte din comună și acolo ar fi loc.
Și trecând prin asta, probabil că nu-și vor mai supune copiii aceluiași parcurs.
Da, asta este speranța mea, că atunci când bebelușii cu care vin după ele vor împlini vârsta școlară, mamele vor ști să prețuiască școala. De aceea spun că acțiunile noastre sunt pe termen lung. Oricum, este o situație problematică.
Am fost în Norvegia, într-o vizită de studiu, și au și ei o minoritate de romi în Oslo. Au romii care se duc cu renii la păscut perioade lungi și lipsesc mult de la școală. Mă gândeam că o să învăț de la ei cum să-i atrag la școală. Nu, ei sperau să învețe de la noi. E greu. Deși sunt foarte puțini acolo, ei caută soluții chiar și pentru acel număr mic. Au tot felul de specialiști, mediatori, o grămadă de lume e angrenată să rezolve problema și tot nu reușesc.
„Condiția principală este că trebuie să înțelegem că elevii au alte nevoi“
De ce ați avea nevoie, ce v-ar face demersul ceva mai ușor?
Mi-ar plăcea să am un spațiu unde să mănânce copiii, pentru că am văzut ce impact a avut masa caldă – nu pachețel, pentru că pachețele am mai adus prin alte proiecte. Mi-ar plăcea să avem o cantină în școala noastră. De asemenea, o oportunitate este prin Teach for Romania, care ne ajută să pregătim profesorii pentru cursuri de literație, ca mai departe să-i învețe pe copiii de gimnaziu, care au rămas cu lacune, să scrie și să citească – pentru că sunt și astfel de cazuri.
Adică profesorii să fie și învățători cumva?
Da, toți facem asta și e foarte greu. Avem clase cu copiii foarte buni și copii care nu știu să scrie și să citească. Și atunci trebuie să te gândești cum faci ora. De exemplu, eu predau Istorie, am o oră pe săptămână la clasă, și trebuie să fac în așa fel încât să-l satisfac și pe cel care e pasionat, și să nu se plictisească nici celălalt. Și, credeți-mă, de multe ori iau caiețele de clasa I, cu liniuțe, și le dau să scrie.
Dar cursurile remediale nu sunt o oportunitate?
La cursurile remdiale rămân tot cei interesați. Știți cum fug? E greu să-i ținem până la ora 14.00, cât este programul școlar.
Și atunci soluția care ar fi? Un plus de profesori care să lucreze cu cei care au nevoie de sprijin, în timp ce ceilalți își văd de oră?
Da, cam așa. În Norvegia, consilierul școlar și mediatorii iau copiii care au probleme și lucrează în paralel cu ei. Dacă eu astăzi predau Primul Război Mondial, copiii care au probleme se duc și scriu o propoziție despre Primul Război Mondial sau citesc o frază despre asta – încearcă să țină pasul. Sau, fiecare profesor are în clasă un asistent, ca la facultate. Și asistentul se ocupă de ceilalți, iar profesorul este lăsat în pace să își predea lecția.
Cărți pe înțelesul tuturor
Resursa umană este o problemă de sistem. Cu toată dorința, nu o puteți rezolva la nivelul școlii...
Nu putem să o rezolvăm, dar vă zic ce am putut face cu clubul de lectură, care este proiectul meu de suflet – face minuni. Profesorii fac voluntariat, dar primim cărți gratuit de la o organizație, CSR Mindset – acum toată lumea s-a mobilizat, ne donează și foști elevi.
O fostă elevă, din primul ei salariu, a donat cărți pentru Fan Book. Vin cărticele frumoase, colorate, mai mult literatură contemporană, care lor le place, îi atrage, și sunt din ce în ce mai mai mulți cititori. Am și dintre cei care citesc greu și le dau, la clasa a V-a, de exemplu, cărți de clasa a II-a, cu poze multe, cu text scurt. Dar apoi vin și povestesc încântați, pentru că ei trebuie să povestească ce au citit. Spun că le-au citit frățiorilor mai mici, că le-a plăcut, și mai cer și alte cărți.
Aveți în proporție mare elevi din comunitatea romă și cred că de-a lungul anilor au fost și oportunități de dezvoltare, au fost fonduri. Cum ați folosit aceste resurse?
Am colaborat foarte bine cu ASPRIS, ONG-ul din Scărișoara. Ne-am propus de la bun început: nu ne orientăm către punguțe, ci către servicii. Intenționăm acum să le aducem multe lucruri, un nutriționist să-i învețe să se îngrijească, să mănânce corect, să trăiască corect, şi educație financiară vrem să facem cu ei.
Eu mi-am dorit foarte mult să facem o orchestră în școală și acum s-a ivit ocazia prin PNRR: vreau să dotez un cabinet de muzică, să iau instrumente muzicale, iar cei de la Școala Populară de Arte și Meserii din Slatina au zis că-mi trimit profesor. Se pot face multe, însă condiția principală este că trebuie să-i vedem și trebuie să înțelegem că au alte nevoi și trebuie să ajungem altfel la ei. Mulți dintre noi ne mulțumim să spunem că sunt pierduți, generație de proști, de agramați. Nu e așa, sunt mult mai inteligenți decât credem noi, doar că nu știm să ajungem la ei. Nu-i mai interesează să le dictezi cinci pagini despre Ștefan cel Mare.
Dumneavoastră cum ajungeți la ei cu materia de la Istorie?
La Istorie e foarte frumos. De exemplu, la clasa a VII-a, avem perioada interbelică. Le arăt cum erau oamenii entuziasmați după război și dornici să trăiască, le spun despre jazz, îi pun să asculte, pentru că avem tehnică în sala de clasă, le arăt concret cum se îmbrăcau, le spun cum s-au ridicat femeile, că și-au dat seama că și ele pot face ce fac bărbații, pentru că în timpul războiului s-au dus în fabrici și munceau în locul lor.
Multe chestiuni din viața cotidiană, pentru că și programa s-a schimbat, și manualele ne ajută în privința asta, nu se mai pune accent pe prevederile Tratatului de la Versailles, cum învățam când eram eu elevă. Trebuie să rămână esențialul. Copilului are nevoie să-și pună rotițele în mișcare, să-și formeze o gândire critică, să distingă binele de rău, să-și formeze niște aptitudini.
Se încarcă comentariile...
