Cioroianu: Unirea şi cu Transnistria?

Dacă MAE susţine iniţiativele Chişinăului precum înlocuirea forţelor pacificatoare ruseşti din Transnistria cu o misiune civilă internaţională şi negocierile în format 5+2, fostul ministru de Externe Adrian Cioroianu pune, în ediţia curentă a FP România, cu totul altfel problema: “Înţeleg  românii care doresc integrarea europeană a Republicii Moldova că Transnistria şi nu Bruxellesul este piedica cea mare în acest s

Articol din dosarul Moldova, apărut în FP România nr.16 (mai/iunie 2010) - varianta extinsă.

Celor mai mulţi oameni de pe planetă denumirea generică de Pridnestrovskaia Moldavskaia Respublika nu le spune nimic. Dar unora le spune totul: printre ei, Igor Smirnov - „preşedintele” autoproclamatei Republici Transnistrene Moldoveneşti (RTM)), periodic reales în acestă funcţie prin alegeri pe care aproape nimeni (cu excepţia votanţilor săi) nu le recunoaşte.

La Bucureşti, în ultima vreme, s-a vorbit mult despre R. Moldova - dar mai nimic despre această enclavă asupra căreia, de facto, Chişinăul nu are autoritate. Transnistria este doar unul dintre cele patru „conflicte îngheţate” rezultate direct din implozia URSS - alături de Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah -, toate aflate, teoretic, în aria de acoperire a Parteneriatului Estic al Uniunii Europene şi, practic, în sfera de influenţă refăcută a Rusiei. Autosuficient în declaraţii şi în realitate 100% dependent de Moscova, para-statul Transnistria  este paradisul economic al multor profitori şi, în orice caz, al unei mega-firme – precum Şerif – care furnizează acolo aproape totul: de la bunuri de larg consum la ţigări (uneori traficate) şi de la telefonie mobilă la meciuri de fotbal. Poate România – cu produsele sau cu ideile sale – să pătrundă acolo, pe o piaţă de pe care chiar şi Chişinăul a fost exclus? Greu de imaginat. Potrivit unor surse ruseşti , până la sfârşitul anului 2007 Moscova dăduse numai în această enclavă cca 100 000 de cetăţenii ruse - mai multe decât cetăţeniile române date până atunci de Bucureşti pentru locuitorii întregii Republici Moldova!

Deloc paradoxal, Transnistria este deocamdată mai importantă în ansamblul relaţiilor dintre Chişinău şi Bruxelles (y compris Bucureşti) decât pentru relaţiile dintre R. Moldova şi Federaţia Rusă. În viitorul previzibil – indiferent dacă sau cum impasul politic actual de la Chişinău se va rezolva – este puţin probabil ca Rusia să-şi retragă cei 1200 (sau poate ceva mai mulţi) soldaţi din enclava separatistă – aşa cum promisese în 1999. Unii analişti  cred că, după evoluţiile din ultimii ani din Georgia sau Armenia-Azerbaidjan, Transnistria a rămas de fapt “singurul adevărat «conflict îngheţat»” – şi, în opinia mea, el va dăinui aidoma din moment ce Rusia ştie prea bine că integrarea R. Moldova în sistemul occidental (UE, şi cu atât mai mult NATO) nu va fi niciodată deplină câtă vreme Transnistria va rămâne ceea ce este acum: un dosar nesoluţionat, ca o bilă de fier prinsă de glezna colectivă a Chişinăului.

Ce poate face România?

 României i-au trebuit timp şi inspiraţie pentru a-şi contura o linie politică în raport cu R. Moldova. Şi, chiar dacă ea există (ceea ce cred), e greu de spus dacă ea întruneşte constant consensul tuturor factorilor de decizie de la Bucureşti. Dar care este linia de conduită vis à vis de Tiraspol? Dincolo de retorica scutului antirachetă şi de polemica avioanelor F-16, este conştientă România de vecinătatea aproape directă cu o enclavă rusească înarmată (şi care ar ajunge şi mai înarmată, dacă situaţia ar cere-o)? Românii care doresc integrarea europeană a R. Moldova, înţeleg ei că Transnistria (şi nu europrudenţa unor decidenţi de la Bruxelles) este piedica cea mai mare în acest sens? Iar românii care doresc (re)unirea ţării lor cu R. Moldova, înţeleg ei prin aceasta şi o unire cu Transnistria? Îşi poate cineva imagina că va veni o vreme în care Bârladul şi Tiraspolul vor fi la fel de sensibile la soft power-ul ce emană de la Bucureşti.

De fapt, această ultimă întrebare Rusia şi-a pus-o încă din anul 2003. Atunci – potrivit Moscovei –, preşedintele Voronin era la un pas de a accepta soluţia propusă de preşedintele Putin în medierea dintre Chişinău şi Tiraspol (vezi “planul Kozak” ş.cl.) – şi, totuşi, nu a făcut-o. Unii analişti ruşi  sunt convinşi că cei ce l-au deturnat au fost diplomaţi ai UE şi ai SUA care (inspiraţi de Bucureşti) i-ar fi sugerat preşedintelui moldovean următorul scenariu: dat fiind că România urma să adere la UE şi dat fiind că se crea astfel o şi mai mare oportunitate pentru ca cetăţenii R. Moldova să ceară paşapoarte româneşti, era de aşteptat ca şi “supuşii” dlui Smirnov să nu rămână indiferenţi la această tentaţie – şi, deci, ca Transnistria să revină de bună voie în graniţele R. Moldova. Personal, am dubii că Vl. Voronin putea crede aşa ceva (sau că el şi-ar fi putut dori, fie şi din interes, integrarea europeană a unei Românii de care s-a temut constant!). Dar ipoteza este grăitoare pentru rolul pe care analiza rusească îl conferă Transnistriei în relaţia dintre R. Moldova şi România.

Pentru Rusia, 5+2 egal cu 2+1

În momentul de faţă, situaţia din zonă este staţionară. Pe 29 ianuarie a.c., miniştrii de Externe (ai Ucrainei şi R. Moldova) Poroşenko şi Leahu au inaugurat trasarea liniei de demarcaţie pe graniţa ucraineano-moldavă de N-E – gest simbolic de putere din partea Chişinăului , dat fiind că, potrivit Tiraspolului, acea graniţă este a “RTM”. Pe de altă parte, Rusia l-a trimis, la începutul acestui an, pe vice-ministrul de Externe Grigori Karasin într-o vizită de câteva zile la Chişinău şi Tiraspol. Scopul deplasării n-a fost acela de a urni negocierile blocate – ci mai curând acela de a preciza încă odată poziţia Rusiei în faţa unui Chişinău dominat acum de o fragilă alianţă prooccidentală. Pe 18 martie a.c., la Moscova, secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a semnat un acord de cooperare cu secretarul general al Organizaţiei Tratatului Securităţii Colective (OTSC) , Nikolai Burdiuja.

Documentul va putea avea consecinţe directe asupra Transnistriei – pentru că miza acordului ONU-OTSC, potrivit interpretării ruseşti, este statutul “trupelor de menţinere a păcii” în zona ex-sovietică (inclusiv R. Moldova, de exemplu), în condiţiile în care Rusia nu ascunde faptul că intenţionează să instituie un monopol în domeniu. Care va fi reacţia NATO (inclusiv a României)? Care va fi reacţia Chişinăului?

În fine, Bucureştiul nu poate decât contempla de la distanţă actualul impas cvasi-total al “formatului” de negociere 5+2 (UE, OSCE, Ucraina, Rusia, SUA + Chişinău şi Tiraspol). Moscova nu face şi nu va face nimic pentru revitalizarea negocierilor în acest format. Dimpotrivă, Moscova va investi pe mai departe în a deveni singurul mediator între Chişinău şi enclava separatistă (adică în continuarea discuţiilor, câte vor fi ele, strict în formatul 2+1: Rusia şi Tiraspol + R. Moldova).

Ce poate face R. Moldova?

În decembrie 2008 avansam ipoteza că singura soluţie rapidă, pentru Chişinău, de a rezolva conflictul transnistrean ar consta în decuplarea voluntară şi autoasumată (fie şi temporară) a R. Moldova de Transnistria (vezi FPR nr. 8, ianuarie-februarie 2009). Între timp, starea de fapt nu s-a schimbat din păcate deloc: chiar dacă la Chişinău alianţa liberală la putere a trezit ceva speranţe, la Moscova statutul Transnistriei este acelaşi (de ghiulea de piciorul R. Moldova şi de avanpost militarizat în coasta Ucrainei şi în apropierea bazelor americane de la Marea Neagră), la Bucureşti lipseşte putinţa (şi chiar dorinţa) de a emana un soft power capabil să-i atragă pe cei 60% (sau mai mult) de transnistreni românofobi, iar la Tiraspol – deocamdată – statuia lui Lenin şi marotele lui Stalin sunt încă la ele acasă. Şi acolo vor să şi rămână.   

Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe, este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai nouă carte a sa este “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială” (2009).

Articol din dosarul Moldova, apărut în FP România nr.16 (mai/iunie 2010) - varianta extinsă.