Foto Zidul Berlinului, granița trasată cu arma în mână. Experiența din care lumea liberă n-a învățat nimic și ridică granițe între oameni
0În urmă cu 35 de ani, Europa învăța să trăiască liber din nou. Cortina de Fier se ridica, Zidul Berlinului cădea, iar comunismul își trăia ultimele zvârcoliri. Din păcate, omenirea n-a învățat nimic de la cea mai dură lecție de după cele două războaie mondiale și înalță ziduri-graniță între bogați și săraci, albi și negri, viață și moarte.
Vară berlineză. E sâmbătă 12 august 1961. După război. Murise o lume, iar nemții învățau să trăiască încă printre ruine, miros de praf de pușcă și moarte. Se gândeau că nimic nu avea să le mai tulbure liniștea nopților și tihna zilelor, nici lor, nici nepoților lor. Uitaseră pentru o clipă de bombardamentele îngrozitoare, de foamea pe care au îndurat-o, de frica de moarte, de nazism.
Viața după război
Berlinul visa că trăiește. Oamenii se plimbau dintr-o parte în alta a spațiului controlat de americani, de britanici, de francezi și de sovietici. Până în noaptea de 12 spre 13 august 1961. „Era poate aproape douăsprezece și jumătate noaptea. Fără îndoială că era doar cu puțin înainte: după atâția ani, am reper exact... Mâncaserăm bine și băuserăm destul. Și apoi, când mătușa mea turna cafeaua, am văzut că se întâmplă ceva: erau niște soldați (soldați sau polițiști? N-am știut niciodată prea bine să recunosc uniformele) care instalau sârmă ghimpată, iar în spatele lor erau plăci de beton, dar culcate: nu ca un zid, ca și cum ar fi fost depozitate pentru o construcție ulterioară. Cineva a spus: «Ia te uită, fortifică trecerea!», își amintește Hildegarde. „Asta ni s-a părut cam ciudat, dar nu mai mult. De cincisprezece ani, totul era atât de ciudat la Berlin: uneori treceai din Est în Vest cu o carte de identitate modestă – sau chiar cu un simplu zâmbet –, iar alteori erai percheziționat minuțios, totul era posibil. (...) Poliția populară hotărâse să facă în seara aceea o filtrare zdravănă: treaba lor“.
Scriitoarea Rita Kuczymski era tânără. „Majoritatea membrilor familiei mele locuiau în Est; era întrucâtva o întâmplare, deși mama făcuse carieră în SED (Partidul Unității Socialiste din Germania); dar, oricum, până în prezent, linia de demarcație nu ne împiedica să ne vedem des. Eu însămi am locuit la început acolo, mergând în același timp la școală în Vest, apoi a fost invers. Pe scurt, mă dusesem să-mi petrec după-amiaza la bunica mea, care locuia lângă Schlachtensee, un lac unde era deosebit de plăcut să te scalzi și să te plimbi cu barca. Bunica mea era un personaj uimitor; cântase la Operă, și nu oriunde, la Staatsoper! Am rămas pe malul lacului până foarte târziu, cu prieteni de vârsta mea, apoi, în chip cât se poate de firesc, m-am hotărât să înnoptez la ea. Am pălăvrăgit, după care ne-am culcat, cât se poate de liniștite“.
Ora 00.30, duminică, 13 august 1961. „Le-am spus soției mele Emma și copiilor: «Haideți acas㻓. Bertram făcea parte dintre berlinezii din Vest cărora nu le displăcea să petreacă seri de distracție în Est, „fiindcă totul era mai ieftin, biletele de teatru, de concert, cafenele, și apoi, ce Dumnezeu, era și orașul nostru. Era chiar ce rămăsese mai bun, mai autentic din vechiul Berlin“.
Sunt doar câteva mărturii ale germanilor din noaptea de 12 spre 13 august 1961 cuprinse în cartea „Zidul Berlinului“ a jurnalistului Bernard Brigouleix.
Libertatea de peste zid
După ce viața de noapte s-a liniștit și majoritatea berlinezilor s-au dus spre casele lor, unii în Vest, alții în Est, mai multe divizii ale soldaților se desfășoară de-a lungul liniei de demarcație. La o distanță de câțiva zeci de metri se află blindatele sovietice. La ora 3 dimineața, sârma ghimpată desparte sectorul liber de cel estic al Berlinului, dar rămân mai multe puncte de trecere nesupravegheate. Din camioane sunt descărcate plăci mari, de beton, care încep să zidească trecerile. La nivelul pământului, soldații și polițiștii est-germani, sub supravegherea Armatei Roșie, scot pietrele de pe caldarâm și smulg șinele de tramvai pentru ca atunci când Berlinul se va trezi, circulația să fie întreruptă. Au fost oprite metroul și trenurile. Mulți nu au înțeles de ce un avion american ateriza în oraș aducând cărbuni, mâncare și chiar băutură.
Zorii zilei de 13 august. Ora 6. Nicio piatră nu era cimentuită, dar destinul berlinezilor estici, da. Berlinul se trezește și cei care observaseră mișcări ciudate de trupe au realizat că li se pregătea ceva mai mult decât treceri fortificate. Mii de berlinezi, parcă treziți dintr-un somn adânc al istoriei, se uită la zid ca la un mort viu, fiecare de partea lui. Realizează că Berlinul de Est este „zidit“ și că nu vor mai putea ajunge niciodată prin cel Occidental în lumea liberă.
Cu ultimele urme de curaj, unii sparg blocada. Un copil de 5 ani, rămas captiv în Est, cere voie să se întoarcă acasă. Soldatul, înduioșat, ridică bariera de sârmă ghimpată, după ce se uită atent să nu fie văzut de vreun ofițer. Puștiul trece și o ia la fugă. Soldatul este însă arestat. Imaginea lui, în timp ce îndepărta firele de sârmă ghimpată pentru a reda libertatea unui copil, a făcut înconjurul lumii.
În primăvara anului 1963 are loc cea mai mare evadare în masă. Mai mulți studenți au săpat un tunel vreme de șase luni pe o lungime de 145 de metri la o adâncime de 10 metri. Așa au ajuns în Berlinul de Vest 57 de persoane, printre care și o femeie cardiacă și un copil. „M-am uitat bine de tot, dar n-am văzut nicio sălbăticiune în peșteră“, a descris așa cum a înțeles evadarea cel mai tânăr fugar. Unii au plecat capul la pământ, dar alții au visat la libertate. 140 dintre ei au murit în încercarea de a evada.
„Sunt berlinez“
Occidentul s-a trezit cu greu după noaptea berlineză. „Ich bin ein Berliner“ („Sunt berlinez“), cuvintele celebre rostite de John F. Kennedy, președintele Statelor Unite, la 27 iunie 1963, în Berlinul Occidental, nu dărâmă zidul. Aflat în vacanță, ca majoritatea liderilor Europei Occidentale, în noaptea de 13 august 1961 berlinezii au rămas singuri. Rănile războiului erau încă vii atât pentru Occident, cât și pentru cei aflați sub talpa Armatei Roșii. Nimeni nu voia ca Războiul Rece să devină un război mondial.
1989. Europa fierbe, Ungaria ridică Cortina de Fier la granița cu Austria. Pe 4 noiembrie, în Berlinul de Est izbucnește o mare manifestație anticomunistă, ocazie cu care se cere dărâmarea Zidului. Vineri, 9 noiembrie 1989, un funcționar obscur al partidului comunist est-german, Gunther Schabowski, în timpul unei conferințe de presă despre noul sistem de eliberare a vizelor, intră în istorie, anunțând că dreptul de a trece Zidul este aplicabil imediat. Mulțimea se năpustește să vadă miracolul mai ceva dacă ar fi fost a doua venire a lui Iisus. Porțile se deschid. Decorul trist din Berlin cade sub ciocane și pumni însângerați.
Zidurile-graniță: de la fostele cetăți la frontierele actuale
În decursul timpului, omenirea a ridicat ziduri între popoare, între culturi, între vecini. Dacă în Antichitate acestea s-au construit pentru a opri atacul barbarilor, al năvălitorilor, în istoria recentă, ele au delimitat comunismul de lumea liberă, catolici de protestanți, zonele de conflict de cele unde e pace. Acolo unde nu s-a turnat beton și nu s-a desfășurat sârmă ghimpată s-au înălțat bariere comerciale.
Marele Zid Chinezesc, dragonul care șerpuiește prin cinci provincii
De departe, cel mai vestit zid al omenirii este cel chinezesc, care șerpuiește asemenea unui dragon fără capăt, de la Marea Roșie, străbate cinci provincii, două regiuni autonome și urcă în Deșertul Gobi. Primele etape ale construcției, care acum face parte din Patrimoniul UNESCO din 1987, au început în secolul V î.Hr., zidul fiind terminat în jurul anului 220 î.Hr., la ordinul lui Qin Shi Huang-di, primul împărat al Chinei, pentru a împiedica pătrunderea nomazilor călare. Cele mai importante porțiuni care pot fi acum văzute sunt cele ridicate pe vremea Dinastiei Ming.
Urcarea lui nu este nici acum floare la ureche. Mii de pelerini care s-au aventurat pe acest zid, construit din pământ, cărămidă și piatră, și-au povestit experiențele. „Zidul pare o fantezie lirică. Un drum suspendat pe un meterez de lespezi, tivit cu cremene din mari cărămizi dure, aproape negre, urcă pe râpa muntelui, aici în pantă dulce, aici abrupt, îndoindu-se după spinările colinelor, ridicându-se din nou... Zidul este podit cu dușumele netede de lespezi în părțile de urcuș dulce, la suișuri însă ți se ivesc strâmte scări de piatră, uneori repezi, neobișnuit de lungi, negre“, îl descrie plastic George Călinescu în cartea „Am fost în China Nouă“. „Mersul e la început ademenitor, ascensiunea pare nevinovată și civilă, ca și pășirea la căturile unui templu. Dar apoi treptele se înmulțesc halucinante, te îmbie spre piscuri din ce în ce mai hazardate, te atrag spre cer. Răsuflarea ți se taie, piciorul șovăie înfricoșat de lunecușul lespezilor și de desimea treptelor. Dacă suișul este aventuros, coborârea sperie de asemenea. Te afli la nivelul norilor, având sub tălpi o scară subțire. Zidul saltă astfel, ca un dragon, o distanță de 2.300 km, desfăcându-se pe alocuri în câte două cozi de zmeu, apărând, dispărând, ducându-se și întorcându-se, parcă răzgândindu-se, urmând în fine linia dreaptă și rațiunea. A te încredința spinării lui îți pare o nebunie. Cine poate urca un continent pe scară?“.
„Șarpele roșu“
Construcția care se întinde pe aproximativ 200 de kilometri se află în nordul Iranului, la nord de râul Gorgan. Zidul a fost construit în secolele V-VI, în timpul dinastiei Sasanide, și avea rolul de a respinge atacurile întreprinse de popoarele migratoare care doreau să jefuiască vechiul teritoriu al Varkanei, ținutul care mai târziu a devenit cunoscut sub numele de Gorgan. Zidul mai este cunoscut și sub numele de „Șarpele roșu“, datorită culorii sale de cărămidă roșie. În vecinătatea zidului s-a construit un sistem elaborat de canale care să asigure apă pentru fabricarea celor 200 de milioane de cărămizi din care a fost construit.
Zidul lui Hadrian
Impunătoarea realizare de acum două milenii la limita nordică a Britanniei a fost ridicată pe timpul împăratului Hadrian, în anul 122, având scopul de a delimita imperiul de lumea barbară. Cu o lungime de 118 kilometri, zidul este o dovadă a tehnicilor de apărare și a strategiilor politice ale Romei antice, fiind cea mai cunoscută și cel mai bine conservată frontieră a Imperiului Roman. Când oamenii lui Hadrian au pornit să îl construiască, s-au confruntat cu un peisaj variabil și extrem de dificil de învins, însă nici torenții râurilor repezi, nici stânca dură a Whin Sill, nici dealurile nu i-au învins.
Cea mai mare parte a zidului a fost făcută din piatră, deși unele porțiuni au fost fabricate din gazon, iar la execuția lui a lucrat o armată de 15.000 de oameni timp de șase ani. Inclusiv cohorta romană formată din geto-daci „Cohors I Aelia Dacorum“ a fost trimisă în Britannia pentru a contribui la construcția și apoi la apărarea Zidului lui Hadrian. Zidul era parte din granița fortificată a Imperiului Roman, care străbătea aproape toată Europa până la Marea Neagră și ajungea până în Asia Mică și Orientul Apropiat.
Zidul a fost o linie militară activă timp de aproximativ 300 de ani, cu regimente de oameni din infanteria sau cavaleria armatei auxiliare care ocupau fiecare fort. În secolele care au urmat, pietrele au fost folosite de localnici pentru ridicarea caselor și a drumurilor, însă porțiuni din zid au supraviețuit până în zilele noastre și măreața construcție este inclusă în Patrimoniul UNESCO din anul 1987.
Zidurile dacilor
Constanța de astăzi este vechea Cetate Tomis, cel mai vechi oraș din România. Invadată de avari și distrusă în primii ani ai secolului VII, cetatea și-a ridicat ziduri de apărare pentru a proteja „agora“. Cel mai vestit zid s-a ridicat în urmă cu 1.500 de ani, pe vremea împăratului Iustinian, cel care a reconstruit pentru ultima oară cetatea antică. O parte din zid, dar și porțile de acces sunt situate acum în Parcul Arheologic din centrul orașului. Lungimea actuală a zidului de incintă al Tomisului din Antichitatea târzie este de 1.200 de metri. În epocă, lungimea acestui aliniament fortificat trebuie să fi fost mult mai mare, ținând cont de faptul că eroziunea marină a distrus mare parte din el, așa cum semnala marele Vasile Pârvan.
Ceva mai la nord, dacii liberi au ridicat „murus dacicus“, ziduri inexpugnabile în Munții Orăștiei încă de pe timpul lui Burebista. Acest sistem de apărare era realizat din două straturi de zid, umplute cu resturi de piatră și de pământ, dar și ranforsate pe interior. Pe o suprafață de aproximativ 200 de kilometri pătrați se află numeroase fortificații, cetăți, forturi, turnuri de apărare.
Ziduri între oameni
Continentul european n-a învățat nimic de la dramele care s-au petrecut odată cu ridicarea Zidului Berlinului. În vreme ce spațiul Uniunii Europene se lărgește, guvernanții mai multor țări s-au gândit să ridice ziduri de frontieră și garduri de securitate.
În Belfast, în anul 1969 s-a ales soluția unui zid care să-i separe pe protestanți, care doreau să facă parte din Regatul Unit, de catolici. Astfel de granițe ridicate între religii și culturi, în loc să-i aducă pe oameni împreună și să facă pace, mai mult au alimentat tensiunile.
La mijlocul anilor 1990, Spania a îngrădit Ceuta și Melilla, enclavele sale marocane, iar în 2012 au fost construite garduri de protecție la frontierele între Bulgaria și Grecia cu Turcia. Ungaria s-a gândit să oprească refugiații prin construirea unui gard la frontiera cu Serbia.
Și ceea ce noi numim „cea mai mare democrație a lumii“ a ridicat un zid la granița cu Mexicul. Proiectul lui Donald Trump de a construi un zid de-a lungul a mai bine de jumătate din granița cu țara cu care se învecinează nu era o premieră, zidul fiind un subiect fierbinte de pe vremea lui George W. Bush, care autoriza ridicarea de granițe fizice între două lumi.
Se încarcă comentariile...
