Exclusiv Povestea emoționantă a românului care a căutat libertatea dincolo de Dunăre: „Mi-au lăsat cicatrici pe suflet. Bătăile de la grăniceri nu le pot uita“
0Dunărea a devenit mormânt pentru mulți români care au străbătut-o în disperarea de a ajunge pe malul sârbesc și de acolo, mai departe, spre lumea civilizată. Nici cei care au ajuns vii în fosta Iugoslavie nu au ajuns în rai. Majoritatea au fost prinși de grăniceri, anchetați și trimiși din nou în România unde îi aștepta iadul. Torturați fizic și psihic, au plătit doar pentru că își doreau un singur lucru: libertate.
„Weekend Adevărul“ vă spune povestea unui român bucovinean care a fugit pe Dunăre, cu o saltea pneumatică, a fost prins de Miliția iugoslavă, și, după șase săptămâni trimis în țară, unde a intrat pe mâna grănicerilor și apoi condamnat la opt luni de închisoare.
Ghiță Mafteian avea 22 de ani în anul 1988. Născut pe tărâmul minunat al Bucovinei, în comuna Marginea din Suceava, tânărul visa, așa cum o făceau toți din generația sa, la o altă viață. Era muncitor, dulgher, la Trustul de Construcții Montaj, ai cărui muncitori erau detașați de la un șantier la altul, acolo unde era nevoie de ei: Abrud, Roșia Montană, Moldova Nouă. Aici a ajuns și tânărul nostru – a fost norocul sau locul de unde a început marea dramă a vieții sale. Ajungând la Moldova Nouă, a putut să vadă cu propriii ochi ceea ce doar visa: libertatea. „Ajungând acolo, după o perioadă de trăit în cușcă, am întâlnit mulți sârbi care veneau cu micul trafic la Oravița sau la Moldova Nouă. Așa am văzut cum trăiesc ei. Dormitoarele noastre erau foarte aproape de Dunăre și în spate era Polul Nord, neajunsuri, întuneric, și peste Dunăre, pe toate ulițele, se vedea iluminatul public pe fiecare stâlp. Ne făcea cu ochiul Occidentul“, povestește bărbatul într-un interviu acordat exclusiv pentru „Weekend Adevărul“.
Poate este greu de înțeles pentru tinerii de astăzi cum este să te bucuri atunci când ai în mână o ciocolată întreagă sau o cafea bună, să vezi o stradă luminată noaptea sau să ai puțină libertate de mișcare. Dar atunci erau totul. Așa că tânărul nostru a început să spere la mai mult: să ajungă în Statele Unite ale Americii într-o perioadă în care comunismul părea etern în Europa de Est.
Pentru a trăi visul american, trebuia să evadeze din lagărul comunist. Cum de fosta Iugoslavie îl despărțea doar Dunărea, a decis să fugă, alături de alți câțiva colegi și prieteni. „Am vrut libertate. Și am avut de pătimit“, începe eroul nostru să povestească.
Visul american înecat în Dunăre
Cu câteva haine de schimb, cu o sută de ciocolate cumpărate de la sârbi în buzunare și cu actele lipite cu scotch de geantă, un grup de români, din care făcea parte și Ghiță Mafteian, au plecat într-o sâmbătă noapte a anului 1988 pe Dunăre pe o saltea pneumatică cumpărată din Timișoara. „Cinci zile am mers pe jos. Am trecut Dunărea sâmbătă noaptea pe 11 iunie 1988, pe prima parte a brațului“.
Apoi a început calvarul și lupta pentru supraviețuire. „Stăteam pe plută și dădeam cu mâinile în stânga și în dreapta, iar geanta o țineam cu picioarele, în călcâie. De multe ori, geanta mi-a căzut în apă. Era un chin să te urci înapoi pe saltea pentru că nu era din scânduri. În apă simțeam, în multe locuri, la picioare, că dau de iarbă, și atunci îmi dădeam drumul când simțeam că ating fundul. Dunărea are doar o porțiune prin care se navighează și restul e ca un iaz. Am mers cam un kilometru în picioare, dar se înfigeau picioarele în mâl până la genunchi și, fiind o zonă cu apă mai stătătoare, era crescut din loc în loc câte un pâlc de papură. Era un fel de mătase a broaștei groasă, ca niște câlți. Când nu mai puteam și nu mai puteam, făceam mersul piticului pe sub apă și din loc în loc ridicam capul și se întâmpla că scăpam de ea și în alte locuri nu scăpam de ea. Făceam o gaură ca să pot respira, scoteam capul și așa a fost drumul timp de șase ore“, retrăiește el acel drum pe care l-a făcut pentru libertate.
Într-un final, au pășit pe teritoriul Iugoslaviei, dar nu toți în același loc, apa îi dusese în diferite locuri. Unul dintre ei a ajuns numai în slip și a fost nevoit să se predea. „Când a ajuns la mal a început să strige și l-a auzit un sârb, care i-a dat haine și apoi l-a predat grănicerilor. Am aflat că a ajuns în Statele Unite, unde avea un frate plecat în 1979“.
Restul grupului, format din doi frați din Rădăuți și doi consăteni din Marginea, a ajuns la marginea unui sat sârbesc. Mai aveau câteva haine, restul bagajului îl aruncaseră în Dunăre, că îi trăgea la fund. „M-am trezit la mal că am dat drumul la hainele mai bune și am ajuns în salopete pe malul sârbesc. Am umblat trei săptămâni cu un ciorap albastru și unul alb“.
Arestați de milițienii din Iugoslavia
Libertatea lor a fost scurtă și câștigată cu greu. „Eram murdari și flămânzi, că am mers numai pe câmpuri și prin pădure, până aproape de Belgrad. Purtam în mâini un băț și culcam urzicile și spinii ca la coasă și când ne durea brațul trecea altul în față. Câteva zile am mâncat doar dude și cireșe. Când am ajuns în lagăr, am aflat că alții au fost mult mai isteți. Era vremea prășitului și la marginea ogorului țăranul avea sticla cu vin, slănina și pita. Fugarii mâncau din traistă și plecau mai departe“, povestește el.
Aventura lor începută sâmbătă noaptea s-a sfârșit miercurea, când au fost prinși de Miliția iugoslavă în localitatea Groțka. „Am trecut prin fața postului de Miliție murdari și ofițerul de serviciu s-a uitat lung după noi. Am realizat că până aici ne-a fost. Fiind un oraș în stil unguresc, nu erau garduri între case și nu aveai unde să sari un gard. Nu știu dacă am mers noi un kilometru că mașina Miliției a și venit după noi“. Evident, oamenii legii le-au cerut documentele. Nu toți le aveau, unii le pierduseră în Dunăre.
Drumul „răstigniților“
Cu toții au fost duși la postul de Miliție. Aici, nu exista translator, însă în aceeași zi, o familie de romi din Banatul sârbesc a ajuns la Miliție. „Ea era plină de sânge, el beat. Când ne-au auzit pe noi grăind românește, femeia ne-a întrebat: «De unde sunteți voi, copii?». Noi discutam în șoaptă cum să facem să evadăm din arestul Miliției, dar ea ne-a auzit vorbind românește. Polițiștii, când au văzut că se înțelege cu noi, au folosit-o ca translator după ce au spălat-o, că era cam boțită pe la nas“. După ce le-au luat șireturile și curelele, i-au băgat într-o celulă, unde au dormit pe un pat de vergele, fără saltea. A doua zi de dimineață, ancheta s-a reluat, după ce a venit un translator de la Belgrad. Dar nu era mare lucru de dovedit: au primit mandate de arestare pentru că au trecut pe teritoriul Iugoslaviei fără acte în regulă și au fost arestați 21 de zile.
Așa au ajuns românii într-un penitenciar de lângă Belgrad. Timp de 21 de zile au fost trimiși la muncă și plătiți cu dinari sârbești. „Eram toată ziua la lucru, fără gardian după noi. Ținuta lor de deținuți era cum era pe vremuri la noi ținuta militară. Apoi, ne-a dus la lagăr, care era lipit de gardul penitenciarului, cu un regim mai sever. Aici am mai stat încă aproape trei săptămâni“.
Aici se pare că urma să se încheie povestea lor pe malul sârbesc. Dar într-o sâmbătă dimineață, un autobuz a parcat în curtea lagărului. „Nu am știut că prima celulă care se deschide va fi a noastră. Ne-a percheziționat în gură, în buzunare, întrucât, din disperare, mulți români își tăiau venele că știau ce-i așteaptă în țară“.
Au fost urcați în autobuz și prinși cu cătușele de scaun, dar nu cu vecinul de pe aceeași bancă, ci cu cel din spate. „Așa am venit ca răstignit de la Belgrad până la Stamora Moravița“. Cu câțiva kilometri înainte de a ajunge la frontieră, oamenii legii i-a strigat pe fiecare ca la apel și le-au pus în mâna liberă un plic în care erau lucrurile pe care le aveau asupra lor când au fost arestați, dar și banii pe care îi primiseră în penitenciar, cât timp lucraseră.
Nu au ajuns cu nimic în țară însă. „Cineva din autobuz ne-a zis să aruncăm banii pe gemuleț, pentru că pedeapsa pentru deținere ilegală de valută era mai mare decât cea pentru trecere frauduloasă a frontierei. Așa se face că prima mașină care a ajuns în spatele autobuzului a cules dolari, dinari, mărci. Cei din grupul nostru aveam numai dinari, dar i-am aruncat pentru că era considerată valută“, povestește Ghiță Mafteian.
Odată ajunși în țară, a început calvarul. Lumea huiduia în sat după ei, ca după niște tâlhari. „Nu o să uit bătăile până mor. La Stamora Moravița ne-au bătut numai soldații cu pumnii și picioarele. Or jucat fotbal cu mine“. Bărbatul plânge ca un copil. „Mi-au lăsat cicatrici pe suflet. Bătăile de la grăniceri nu le pot uita“.
Cu pumnii și bastoanele, de două ori, în aceeași rundă
În iadul care a început după ce au pus piciorul pe tărâm românesc, unde deveniseră infractori, a fost și o pată de lumină. Bărbatul își aduce aminte și după atâta vreme de un grănicer care, după ce și-a terminat serviciul de pază al graniței terestre, a venit la ei la celulă și i-a întrebat dacă au mâncat ceva. Evident, nimeni nu mâncase nimic. Atunci, s-a dus la popotă, a sărit pe vizetă, acea mică deschizătură pe unde se scotea tava cu mâncare pentru soldați, de unde s-a întors cu două pâini rotunde, negre. „A făcut pâinea bucățele și ne-a dat-o ca anafura la biserică, printre gratii. Apoi, a adus două sticle de apă și, cum pe vremea aceea nu erau peturi, ne-a dat să bem din găoacea unei sticle. Apoi ne-a întrebat dacă avem nevoie la toaletă. A venit cu doi soldați, care erau înarmați, și ne-a scos câte doi afară. Dar n-am putut face niciun strop de emoție și de frică când te vezi cu pușcoiul la spate. A revenit însă mai târziu și iar ne-a scos din celule păziți și de-abia atunci am putut și noi urina“, retrăiește el prima experiență de după gratii din România comunistă.
„În pușcărie se mănâncă: ori mâncare, ori bătaie“
Dar această experiență avea să fie doar începutul terorii și umilințelor și bătăilor la care românii care trecuseră ilegal frontiera au fost supuși. Ajunși la pichet, căpitanul care a venit în vamă după ei cu doi caporali a strigat: „Atenție! Nu se apropie nimeni de ei“. Ordinul li se adresa soldaților care udau răsaduri de varză. Când a strigat „Atenție!“, toți au luat poziție de drepți. „Am zis că suntem salvați, dar nu a fost așa. De asta vă spun că nu mi-a plăcut comunismul: că în teorie e bun, dar în realitate... nu am știut că aia era o parolă. Nu avea cum un ofițer să dea ordin să ne bată. Pe perete era scris mare: «Detenția se execută fără jigniri și fără lovituri». Dar ce folos, că asta era teorie. În practică, gardienii le spuneau celor care făceau greva foamei: «În pușcărie se mănâncă: ori mâncare, ori bătaie»“.
A început ancheta pe pământ românesc. Primul infractor a fost dus în cancelarie, iar ceilalți au primit ordin să se alinieze după județe. Soldații au lăsat cănile lângă răsadurile de varză și au venit să asiste la „pedeapsă“. „Noi eram 21, că un «infractor», așa cum eram noi numiți, era deja la anchetă. Când au ajuns la noi, au întrebat: «Tu de unde ești?». «Din Suceava». Atunci, unul dintre soldați a început a scheuna ca un câine: «Aaaa»“. Nu am știut că și el era din Suceava, până nu s-a terminat focul de bătaie. Apoi, unul dintre caporali mi-a șoptit: «Să-l cauți pe ăsta în civilie, că-i de-al tău. Dacă știi unde vine Volovățul, să-l cauți». Durerea era și mai mare când am aflat că un bucovinean dintr-un sat vecin a fost în stare să mă bată atât de tare“.
Judecată la „metru cub“
Dar a venit și noaptea, singura care a pus capăt dramei acelei zile. A doua zi de dimineață, un căpitan și un caporal de la pichetul de la Moldova Nouă au venit să-i ia pe cei care trecuseră Dunărea prin zona lor. La fel s-a întâmplat cu restul românilor care fugiseră prin alte pichete. Supărați că nici duminica nu au liber, grănicerii de la pichetul Moldova Nouă s-au răzbunat și ei pe „infractori“.
„Ne-au dus într-o celulă în care mai erau cinci sau șase oameni. După vreo oră se deschide iar celula și ne cere alinierea pe județe. Ne-am pus la perete în semicerc. Eu, fiind din Suceava, m-am pus ultimul, în speranța că atunci când ajunge cu bătaia pe la mine, individul va fi mai vlăguit și nu va da cu forța cu care dă la început. Ce folos, că au intrat doi în celulă și unul a început să bată dintr-un capăt de coloană și altul din celălalt capăt de coloană. Undeva, la mijloc, când s-au întâlnit, unul era transpirat că era mai plinuț și a ieșit să fumeze o țigară și să se mai odihnească și atunci unul din caporali i-a zis: «Tovarășu’ căpitan, bastoanele stau în cancelarie pe masă și dumneavoastră vă spargeți pumnii cu infractorii?». Unul sângera la mână că probabil se lovise în dinții vreunui infractor pe care-l lovise. Și căpitanul a dat ordin: «Pas alergător și adu-le!». A adus bastoanele și când unul dintre ofițeri a continuat bătaia și s-a intersectat cu al doilea la mijloc, nu s-a retras, ci a continuat să-i lovească pe următorii. Și așa am luat-o în două reprize. De unde morala: de ceea ce ți-e frică nu scapi, cum e o vorbă la noi“.
De acolo, au fost trimiși în arestul Miliției la Oravița, unde au stat zece zile, ca să le treacă vânătăile și rănile pe care le aveau pe corp de la bătăile primite, întrucât cei din penitenciar, unde erau trimiși să-și ispășească pedeapsa, nu-i primeau cu răni și cu urme de la bătăi. „Inițial trebuia să stăm șapte zile, dar ne-a mai prelungit cu încă trei zile. Și după zece zile ne-a primit Penitenciarul Popa Șapcă“. Nu au înțeles niciodată de ce a trebuit să stea să treacă urmele bătăilor de vreme ce și la penitenciarul din Timișoara au avut parte de același chin. „Dădeau în noi ca în animale. Și noi am vrut doar libertate!“.
Judecata, spune el, a fost „la metru cub“. Peste 100 de români care încercaseră să treacă frontiera au fost judecați laolaltă. Avocatul din oficiu a cerut magistraților să le dea o pedeapsă mai mică, întrucât sunt la prima abatere și că infractorii regretă fapta și promit să nu mai încerce niciodată să fugă.
Niciodată liber
Au fost eliberați el și consăteanul său după trei luni, într-o zi de toamnă târzie, pe 8 octombrie. Ras în cap, îmbrăcat într-un tricou, „ca un pui de Gostat“, cu 100 de lei și 15 bani în buzunar, bani lăsați de mama sa când a fost la vorbitor, nu aveau cum să se descurce. Înfometați și înfrigurați, singuri într-un oraș străin, erau disperați. Dar liberi. Cu cinci franzele primite de la o vânzătoare dintr-o alimentară, care a fost emoționată de povestea lor, și cu câteva pere cumpărate de la un țăran din gară, s-au urcat în acceleratul Timișoara-Iași, unde au mers „cu nașul“. „Am vrut să-i dăm 10 lei, dar ne-a refuzat când a aflat că tocmai am fost eliberați din pușcărie. «Bine că nu ați dat în cap la nimeni», ne-a spus el. Pe traseu, controlorul s-a schimbat. Când a venit să verifice biletele, oamenii din vagon i-au zis că suntem oropsiți și nu ne-a trezit, însă când am ajuns în Suceava, tata a trebuit să plătească de trei ori biletul“.
Ajuns acasă, a primit domiciliu forțat timp de un an, dar și un preaviz pentru a se angaja. S-a dus la trustul de construcții unde mai lucrase. „M-am dus spășit, cerându-mi iertare. Directorul m-a chemat în birou și m-a pus să-i povestesc toată aventura mea. După ce i-am spus tot ce-am pătimit, m-a angajat înapoi, dar n-am apucat să lucrez decât până în martie, că s-a făcut recurs la procesul nostru și a trebuit să-mi continui pedeapsa la locul de muncă. Așa am ajuns să muncesc la ocolul silvic. Oficial, trebuia să primesc 25% din salariu, dar nu-i mai vedeam. Îi oprea pădurarul, care mă lăsa să lucrez la casa pe care o începusem, și pe care Partidul Comunist voia să mi-o confiște, dar pentru că mă întorsesem acasă, nu s-a mai pus în aplicare hotărârea. Tata se gândea să scoată cărămida, să rămână doar centura, dar n-a mai fost cazul“.
Apoi, a primit de la Miliție o înștiințare că, dacă și-a executat două treimi din pedeapsă, poate beneficia de eliberare condiționată. „Am umblat o săptămână la tribunalul de la Rădăuți că judecătorul confunda două treimi cu trei pătrimi. M-am dus la profesorul de matematică de la școală, la șeful de post, și după o săptămână de audiență am primit foaia de liberare“.
După Revoluție, a ajuns iar pe malul Dunării, la Moldova Nouă, să lucreze, apoi a plecat la lucru la sârbi. S-a căsătorit cu o fată orfană de mamă cu care are trei copii, acum toți adulți cu propriile familii. Fostul fugar are o mică afacere de familie în domeniul construcțiilor. Deși mulți i-au zis să candideze la primărie, a refuzat: „Nu dau utilajele mele pe o cravată și un birou timp de patru ani“.
Deși ar putea să plece oricând oriunde l-ar duce gândul, nu se duce în străinătate decât atunci când își vizitează familia. „Bătăile grănicerilor m-or cam vaccinat contra străinătății“. Visul american se sfârșise. Odată cu el, și tinerețea sa.
Știe numele căpitanului care l-a umilit, dar nu l-a căutat niciodată, deși locuia la câțiva kilometri de Marginea, locul său natal. „Blond, cu cicatrici pe față și cu caninii îmbrăcați în auriu, așa era la modă. Îl văd ca o icoană“.
Se încarcă comentariile...
