Lăcrămioara Brecea, expert în public speaking: „După perioada de tăcere din pandemie, frica de a vorbi în public este mai mare“

Dacă înainte de pandemia de COVID-19 oamenii doreau să-și îmbunătățească discursul pentru a evolua în carieră, acum, după o perioadă îndelungată în care relațiile sociale au fost afectate, mulți încearcă să învețe să vorbească din nou.

Lăcrămioara Brecea, un apreciat expert în public speaking FOTO arhiva personală

Lăcrămioara Brecea este la bază actriță și are o experiență vastă în PR și marketing. De-a lungul carierei sale a observat cât de important este un discurs bun și plin de încredere pentru o persoană, așa că a fondat „Master of Crowds“, un curs de public speaking care folosește tehnici de actorie pentru „dezlegarea limbii“ celor mai timizi. De asemenea, pe această temă ea a realizat un audiobook, „Fără emoții blocante. Fără greșeli. Rutina de storytelling, dicție, respirație și discurs“, menit să îi ajute pe cei care doresc să își dezvolte aceste abilități, dar au prea puțin timp la dispoziție pentru a participa la cursul ei.

Într-un interviu pentru „Weeekend Adevărul“, Lăcrămioara Brecea a explicat cum pot fi transformate emoțiile blocante în emoții fecunde atunci când susținem un discurs în fața unui grup de oameni, precum și cât de important este sportul în obținerea unui discurs consistent. De asemenea, ea a vorbit și despre cum s-a schimbat discursul public după pandemie, dar și despre discursul politic din România, unul lipsit de emoție și de autenticitate.

„Weekend Adevărul“: Sunteți fondatoarea cursului de public speaking folosind metode de actorie „Master of Crowds“. Cum pot influența metodele de actorie vorbitul în public?

Lăcrămioara Brecea: Legătura este una foarte simplă. Actoria este cea care se folosește în momentul în care avem de interpretat un rol. În egală măsură, în momentul în care comunicăm ceva sau comunicăm cu cineva și încercăm să creăm o conexiune reală cu acea persoană, avem nevoie să ne cunoaștem pe sine, să cunoaștem lucrurile care sunt forte, lucrurile pe care mizăm în noi înșine astfel încât ceea ce comunicăm să ajungă la interlocutor. Deci este vorba despre laboratorul ce este comun, atât în actor, cât și în omul care dorește să comunice cu un anumit scop și cu un anumit obiectiv. Când eram studentă la Actorie, metodele de actorie aveau rolul de a ne relaxa și de a ne dezvălui vulnerabilitatea pe care o avem pentru a putea întruchipa un personaj pe care îl aveam de evocat. În aceeași măsură, în momentul în care comunicăm cu cineva și încercăm să transmitem lucrurile în care credem și lucrurile pe care dorim să le obținem, este nevoie de o anumită autenticitate și de asemenea este nevoie de relaxare. Este un alt punct comun între actorie și public speaking.

Cunoașterea de sine se observă în vorbire

Cum pot fi transformate emoțiile care te blochează în emoții constructive atunci când susținem un discurs în fața unui grup de oameni?

Eu prefer să păstrăm aceste emoții, nu să le transformăm. Prefer să le păstrăm pentru că aceste emoții blocante sunt foarte bune. Frica – pentru că despre frică vorbim în principal – este o emoție ce de-a lungul timpului ne-a păzit de multe pericole pe care le-am întâmpinat. Și atunci este foarte bine să o păstrăm. Ce putem face în schimb este să ne antrenăm și să pregătim discursul atât de bine încât partea rațională din noi să aibă prioritate în fața părții emoționale. În momentul în care eu știu exact care este conținutul pe care vreau să îl comunic, în momentul în care voi ști fiecare noțiune din discursul meu, în acel moment emoțiile nu mă vor mai bloca, nu mă vor mai domina. Pentru că aceste emoții blocante sunt, de fapt, emoțiile ce domină un discurs. Aceste emoții blocante apar când nu suntem 100% pregătiți sau în momentul în care ne facem tot felul de scenarii legate de un moment din viitor pe care nu îl putem descrie cu acuitate pentru că nu știm ce se va întâmpla.

Cât de mult contează o mai bună autocunoaștere pentru îmbunătățirea vorbitului în public?

Contează foarte mult. Dacă veți analiza discursurile din spațiul public sau din spațiile noastre personale, veți vedea că oamenii cu o cunoaștere solidă de sine, oamenii care știu cine sunt, ce speră, ce pot face, oferă o greutate mai mare noțiunilor pe care le comunică. Și oferind o greutate mai mare, încrederea în ceea ce comunică este mult mai mare. Atunci interlocutorul va găsi că este extrem de ușor să meargă odată cu acest vorbitor și să intre în povestea și în conținutul comunicat de el. Este extrem de important să ne cunoaștem pe noi în momentul în care vorbim.

Cum se explică momentul în care, din cauza emoțiilor, atunci când ne dorim să transmitem ceva, verbalizăm, de fapt, altceva?

Acest lucru se întâmplă cel mai adesea din nesiguranță. În primul rând, din nesiguranța de sine, ce are drept consecință îndoiala că ceea ce comunicăm nu este ceea ce trebuie și că efectul a ceea ce comunicăm nu va fi cel scontat. Atunci această îndoială duce la foarte multe răzgândiri interioare. O nesiguranță de sine duce întotdeauna la astfel de lucruri, fie la blocaje, fie la lucruri incomplete sau copilărești.

Un discurs bun trebuie antrenat

Cât de mare este interdependența între vorbit în public și sport?

Este o legătură foarte mare între sport și vorbitul în public. Sportul ne relaxează. Sunt multe studii care arată legătura între activitatea fizică și modul în care percepem lucrurile ulterior activității fizice. Un creier relaxat este un creier ce poate comunica deschis, onest și autentic despre sine. Iar aceasta este cheia pentru a reuși să avem o chimie cu interlocutorul. De asemenea, puteți testa foarte simplu legătura între sport și vorbitul în public. Permiteți-vă două zile de sedentarism. Veți vedea cu câtă greutate și cu câtă grijă vă veți exprima după aceste două zile – creierul nostru intră într-o stare în care este mai puțin relaxat, în care este mai mult încordat. Mai mult decât atât, antrenamentul pentru a deveni un bun comunicator poate fi extrem de bine asemănat cu antrenamentul unui sportiv. Pentru că antrenamentul se face zilnic, regulat, și va trebui să facă parte din activitatea noastră cotidiană.

Cum era teama de vorbit în public înainte de pandemie și cum o percepeți acum, post-pandemie?

Perioada pandemiei a fost deschizătoare de drumuri pentru toate fricile pe care le avem în interiorul nostru. Înainte de pandemie, cursanții care au participat la workshopurile mele spuneau că ar vrea să vină la cursuri deoarece doreau să aplice pentru joburi mai bine plătite și aveau nevoie să facă mai multe prezentări și să lucreze la abilitățile de comunicare. Discursul de după pandemie este următorul: „Eu nu vorbesc în public și o să mă asigur că de acum încolo nici nu o să fie nevoie să vorbesc în fața unui public“. Lucrurile s-au schimbat la 180 de grade. Frica de a vorbi în public este mai mare acum, după pandemie, pentru că a fost o perioadă de tăcere. A fost o perioadă pe parcursul căreia interacțiunile umane au fost limitate, mult reduse. Așadar, toate fricile noastre au pus stăpânire pe noi și pe personalitatea noastră. Iar acum, după pandemie, este un procent din ce în ce mai mare al oamenilor cărora le este teamă să se exprime pur și simplu. Pandemia a avut efectul unei pauze vocale îndelungi care și-a pus amprenta asupra siguranței de sine. Iar acest lucru se vede în modul în care relaționăm și în care lăsăm fricile să ne acapareze.

„Politicienii români se folosesc prea mult nu de emoție, ci de o falsă empatie“

Cum ați caracteriza în linii mari discursurile persoanelor publice din România, în special cele ale politicienilor?

Discursurile politicienilor români sunt departe de ceea ce ar trebui să fie un discurs public. De ce spun acest lucru? Pentru că un discurs public ar trebui să fie un discurs ce ar trebui să ajungă la fiecare dintre noi. Iar ca acest discurs să ajungă la fiecare dintre noi ar trebui să existe un liant între cel care ține discursul și interlocutor. Cel mai simplu liant este emoția, iar foarte mulți se feresc de ea. Emoția se naște din autenticitatea și din veridicitatea noțiunilor transmise, lucruri ce lipsesc cu desăvârșire din discursul politic în România. Discursul politic în România nu s-a îndepărtat de clișee și încă mai este ancorat undeva în anii 2000, ani în care era plin de promisiuni ce nu aveau niciun fel de fundament. Din păcate, în 2023 încă nu avem în România o figură politică care să reușească să ajungă la fiecare dintre noi prin autenticitate și prin niște fapte reale.

Există o rețetă anume care ar putea asigura un discurs politic de succes?

Discursul politic ar trebui să aibă două componente extrem de importante. Mai întâi ar trebui să fie un plan de acțiuni care să susțină discursul în sine. De exemplu, dacă în campania electorală un politician susține că va face cinci școli, ar trebui să existe niște proiecte care să arate că acele școli vor fi realizate. A doua componentă foarte importantă pe care ar trebui să o aibă discursul politic ar trebui să fie emoția și modul în care ne raportăm la cei cu care comunicăm. Iar aceste lucruri nu există, pentru că politicienii români fac parte dintr-o generație pentru care partea aceasta de emoție era un subiect tabu. Iar un alt motiv este acela că autenticitatea este percepută, mai ales de către politicieni, ca pe o slăbiciune. Doar când vom avea o clasă politică matură atunci vom avea politicieni care vor vedea că a fi vulnerabil este o dovadă de putere, pentru că și ei, la rândul lor, sunt oameni la fel ca noi. Este nevoie de o schimbare de generație și de o schimbare cu totul a modului în care politicienii comunică. Pentru că politicienii sunt în slujba noastră.

Spuneați la un moment dat că „un discurs care va fi memorat de public este unul care se folosește de emoție. Mixul perfect este 51% informație, 49% emoție“. Cât este emoție și cât e informație în discursurile publice din România?

Depinde de domeniu. Politicienii români se folosesc mult prea mult nu de emoție, ci de o falsă empatie pe care vor să o trezească în rândul alegătorilor. Sunt folosite niște tehnici destul de rudimentare și de învechite de a trezi empatia în oameni. Instrumentul de care politicienii români se folosesc cel mai mult este, din păcate, frica. Încă suntem la acel stadiu rudimentar de a înțelege politica. De foarte multe ori emoția este folosită într-un mod excesiv. Atunci emoția devine cumva nocivă. Emoția nu trebuie să fie înțeleasă ca acea stare ce ne domină și ne duce într-o zonă apăsătoare. Emoția este legătura ce se creează între doi oameni care se înțeleg foarte bine, legătura ce se realizează între ei dincolo de cuvinte. Din păcate, în spațiul public din România încă ne folosim de formele rudimentare ale acestor noțiuni, adică o empatie forțată, o emoție forțată. Inclusiv la unele campanii umanitare sunt emoții forțate. Emoția se simte, nu se spune.