INTERVIU David Lipper, actorul canadian care schimbă mentalităţi în România: „Am văzut că aici oamenii se concentrează foarte mult pe probleme“

David Lipper FOTO Guliver/Getty Images

Actorul, scenaristul şi producătorul canadian David Lipper, cunoscut mai ales graţie rolului din serialul „Full House“, ne-a acordat un interviu în care a vorbit despre cursurile de actorie şi public speaking pe care le predă în România alături de celebra Ivana Chubbuck. Printre altele, artistul ne-a mărturisit că trebuie să schimbe mentalităţi, dar odată ce reuşeşte, elevii din România devin mult mai buni decât cei din America.

David Lipper s-a născut şi a crescut la Montreal şi s-a mutat la Los Angeles după ce a absolvit Colegiul Emerson din Boston. A lucrat cu actori celebri, cel mai „cool“ fiind Pierce Brosnan, şi a fost producătorul a peste 50 de filme, dintre care opt turnate în România. 

Din anul 1991 lucrează cu Ivana Chubbuck, creatoarea şcolii de actorie de la Hollywood care îi poartă numele şi trainer al unora dintre cei mai cunoscuţi actori, printre care Brad Pitt, Halle Berry, Jim Carrey şi Charlize Theron, 

În 2012, Lipper a vizitat pentru prima dată România, pentru a preda cursuri de actorie studenţilor de aici, şi tot atunci a simţit cum este să fii „acasă“, având în vedere că bunica sa este originară din Rădăuţi. De atunci, a realizat opt filme în România şi intenţionează să facă alte trei în 2019, unul dintre ele cu Jean Claude Van Damme în rol principal. 

Acum, David Lipper a revenit în România, unde susţine până în luna decembrie cursuri de actorie. Într-un interviu pentru „Adevărul“, Lipper a vorbit despre rădăcinile sale româneşti, despre parcursul său în industria de la Hollywood şi colaborarea cu mari actori, dar ne-a împărtăşit şi câteva observaţii despre români, descoperite de-a lungul perioadelor în care a lucrat cu tinerii de aici. 

„Adevărul“: Ai venit pentru prima oara în România în 2012. Cum ţi s-a părut această ţară, care a fost prima impresie?

David Lipper: La prima impresie, Bucureşti mi s-a părut un oraş foarte interesant, prin contrastul dintre arhitectura clasică franţuzească şi arhitectura de tip bloc a perioadei comuniste. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva înainte. Acesta a fost primul lucru care mi-a atras atenţia. Aproape că poţi să simţi cele două culturi cum se luptă între ele. Următorul lucru pe care mi-l amintesc sunt câinii vagabonzi, trecând strada. Ştiu că m-am gândit atunci: câinii mei ar muri în secunda doi încercând să treacă strada, dar aceşti câini sunt aşa de inteligenţi! Nu-mi venea să cred că sunt peste tot. Ciudat e că acum nu mai văd câini, dar văd pisici. Însă observ o mare schimbare faţă de ultima dată când am fost aici, în 2012. Am văzut asta ca pe o problemă, dar acum se pare că au dispărut şi mi se pare grozav că s-au ocupat de asta. Apoi, a fost vorba de oameni. A fost interesant pentru mine pentru că nu ştiam prea multe despre România. Bunica mea s-a născut în Rădăuţi şi vorbea despre România mai degrabă prin mâncărurile ei, însă nu mi-a spus prea multe despre cum era viaţa aici. Dar cea mai tare chestie este că odată ce am început să cunosc oameni, am simţit o conexiune şi cred că are legătură cu originile mele.

Bunica nu ţi-a vorbit despre România?

Nu mi-a spus prea multe poveşti despre cum e România, dar am învăţat mai mult cunoscând-o pe ea. Când am cunoscut oameni aici, am simţit că îmi amintesc de ea. Manierele ei, felul în care vorbea, acelaşi ton, felul în care spunea: „Dacă nu mânânci înseamnă că nu mă iubeşti“. Mă întrebam de unde vine asta şi apoi am auzit-o aici: Ah, deci de aici venea!

Care e povestea ei? 

S-a născut şi a crescut la Rădăuţi până la vârsta de 15 ani şi apoi a mers să locuiască cu un unchi în Viena, a cunoscut un bărbat, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit. Apoi, când naziştii au venit, în 1939, a plecat la sora ei în Montreal, Canada. Avea rude acolo şi putea merge. S-a stabilit acolo cu soţul ei, au făcut copiii şi aşa am apărut eu.

S-au mai întors vreodată în România?

Nu, nu a călătorit niciodată. Bunicul meu a murit în 1969, când m-am născut eu, şi din nu ştiu ce motive, ea nu a mai călătorit niciodată, n-a mai părăsit Montreal.

Părinţii tăi au vizitat România?

Da şi vor să vină cât timp sunt şi eu aici şi vor să mergem la Rădăuţi împreună. Deci vom face o călătorie de familie.

Cunoşti cuvinte în română?

Ştiu „stânga“, „dreapta“, „în faţă“, „aici“, „bună, ce faci?“, „foarte bine“, „la revedere“.

Cum sunt românii diferiţi de americani sau de canadieni? Ce îţi place cel mai mult aici?

Ceea ce îţi pot spune este din postura de profesor de actorie, ceea ce am văzut ultima oară când am lucrat cu elevii de aici, este că oameni se concentrează foarte mult pe probleme: ce e greşit cu guvernul, cu traficul, cu sistemul, cu orice, mai mult decât să se concentreze pe soluţii. Ca actori, treaba noastră este să ne dăm seama ce vrem şi să-l obţinem. Dar de obicei este vorba de un impuls emoţional: vreau dragoste, vreau putere, vreau să fiu fericit. Dar dacă acesta este scopul, trebuie să iei deciziile care te duc acolo. Şi unde se greşeşte este că oamenii tind să se concentreze pe problemă în loc de soluţie. Şi apropo, asta stă în firea oamenilor, nu e vorba doar de români, dar aici e mai pronunţat. În America, oamenii sunt mai determinaţi, mai concentraţi pe succes şi atitudinea lor este: „Voi reuşi!“, „Voi ajunge acolo!“, „Voi face asta!“. Acestea sunt genul de cuvinte pe care le auzi. „Oricât mi-ar lua!“. Iar aici este ceva de genul: „Ehh, ce sens are? Nu a mers. N-are niciun rost“, ştii ce zic? Aşa că, ce trebuie să fac eu când lucrez cu studenţi români este să schimb mentalitatea.

Este greu să faci asta?

În mod destul de ciudat, este foarte eficient cu studenţii români. Odată ce au făcut trecerea, schimbarea este atât de mare încât sunt mai buni decât cursanţii mei americani. Un regizor care a venit şi mi-a văzut studenţii din L.A. şi apoi a venit şi mi-a văzut studenţii din România mi-a zis: „Wow, studenţii de aici sunt mult mai buni“ (Râde). De aceea, atât de mulţi cursanţi reuşesc să obţină destul de repede roluri în filme după ce încep să lucrez cu ei.

Am auzit că vrei chiar să îţi cumperi o casă în Bucureşti. De ce?

Pentru că vreau să am o locuinţă aici şi una în Los Angeles şi să mă deplasez între ele, îmi place ce văd aici în termeni de dezvoltare, cred că este un loc bun unde să investeşti.

Te gândeşti să-ţi deschizi o şcoală de actorie aici?

Magnolia Studios au o şcoală aici, aşa că voi lucra cu ei. Pe termen lung, cât de des voi face cursurile nu ştiu. Poate fi singura dată când ţin aceste cursuri. Aşa că sper că oricine se gândeşte să se înscrie, să o facă acum, pentru că sunt foarte ocupat cu toate filmele mele. Şi este un noroc că sunt în aşteptare pentru finanţare, aşa că toate filmele la care sunt asociat aşteaptă şi asta va dura câteva luni, deci e perfect. Cât timp sunt aici, am timp să predau. Când voi mai avea din nou ocazia nu ştiu. Aşa că este o ocazie bună pentru doritori să o facă acum.

Cum a început pasiunea ta pentru actorie?

A început pe când aveam 8 ani. Mi-a venit foarte uşor, natural, am început să fac teatru şi învăţam replicile foarte repede, mă simţeam ca acasă pe scenă, eram bun la asta. Evoluţia a fost, desigur, enormă, dar a început ca: Este lucrul la care mă princep cel mai bine. Am crescut într-o familie de succes - fratele meu era cel mai bun din clasa lui din punct de vedere academic, sora mea era cea mai bună atletă, aşa că trebuia să găsesc şi eu lucrul la care să fiu cel mai bun.

Ai jucat în multe filme. Care dintre ele are un loc mai special în inima ta?

Noul meu film, care urmează să apară anul viitor şi care se numeşte „Painted beauty“, are un loc special în inima mea pentru că eu şi Kevin McNally, care a jucat în filmele „Piraţii din Caraibe“, am interpretat rolul unor detectivi parteneri care încearcă să rezolve o crimă. El este un actor grozav şi eram atât de buni împreună. Uneori ai doar doi actori care sunt foarte buni şi care se respectă reciproc şi e uşor. Dar de cele mai multe ori nu e cazul. Ai de-a face şi cu actori competitivi, care vor să te depăşească sau cred că îi eclipsezi şi e dificil. La noi a început cu un respect reciproc pentru faptul că suntem amândoi actori şi ştim bine ce avem de făcut. Pe când alţi actori din distribuţie... am auzit câteva discuţii între femei: „Tu ar trebui să faci asta, apoi eu voi face asta, iar tu vei face asta.“ Am început să râdem, pentru că nu aşa se face actoria. Şi mi-a spus: „Slavă Cerului că te am pe tine!“ Şi eu i-am spus acelaşi lucru. Şi de acolo am făcut click şi ce s-a întâmplat a fost că, poate că aveam un dialog de jumătate de pagină într-o scenă, dar regizorul ne dădea mână liberă. Veneam cu replici noi pe parcurs. Şi fiecare scenă care avea jumătate de pagină se transforma în două pagini. Aşa că un rol secundar a devenit un rol consistent. Aşa s-a întâmplat ca regizorul şi ceilalţi producători s-au îndrăgostit atât de mult de cele două personaje încât le-au dat amploare şi am cam furat filmul. Să ajungi să ai astfel de momente într-un film este un lucru rar. Să-ţi faci bine munca e un dat, dar să ai o chimie ca asta cu un alt actor… Toată lumea de pe set râdea, pentru că eram un fel de duo comic într-o dramă puternică. Şi ai nevoie de asta. Când drama este foarte grea, ai nevoie de momente care să rupă tensiunea. Şi noi am adus asta. Şi cu cât aduceam mai mult, cu cât voiau mai mult. Aşa că de abia aştept să iasă acest film şi cred că va fi una dintre cele mai bune interpretări ale mele.

Ce actor de la Hollywood admiri şi cu care ai o relaţie mai specială?

Am lucrat cu o grămadă de actori celebri, Pierce Brosnan, Linda Hamilton, Vin Diesel fiind câţiva dintre ei. Pierce Brosnan mi s-a părut cel mai cool. Îmi amintesc atunci când am filmat „Dante’s Peak/Oraşul infernului“, despre un vulcan care erupe. Filmam în munţi şi îmi amintesc că ne pregăteam pentru scenă, îl aşteptâm pe Pierce şi l-au adus printre copaci într-un Cadillac Escalade şi a ieşit cu ochelarii de soare la ochi, i-a dat jos şi mi-a zis: „Hello, David, I’m Pierce“ şi mi s-a părut foarte cool. Pe cine admir cel mai mult? Am mai spus această poveste, dar îl respect foarte mult pe Vin Diesel, pentru cum a devenit Vin Diesel. Este o poveste foarte cunoscută la Hollywood, dar oamenii de aici probabil că nu o cunosc. El lucra ca agent de pază la un bar la care obişnuiam să merg. Era mereu drăguţ cu mine, eu jucam într-un serial la vremea aceea, în „Full house“, şi îmi spunea mereu: „Ştii ceva? Într-o zi voi reuşi!“, iar eu mă gândeam ceva de genul „Da, sigur…“. Şi ce a făcut a fost să se adune, a luat puţinii bani pe care îi avea şi a făcut un scurtmetraj. Acest scurtmetraj era despre el, ca actor, mergând la diverse audiţii. Dar într-o audiţie era un tip negru, în alta era un cubanez, în alta era american. Şi prin asta a arătat cât de versatil este, având capacitatea să joace în atâtea feluri, ceea ce l-a făcut să pară un actor bun. Filmul a ajuns la Sundance, un festival de film important din America, iar Steven Spilberg a venit acolo, a stat în public şi a văzut scurtmetrajul şi a spus: „Daţi-mi agentul acestui tip, îl vreau în următorul meu film“ şi l-a distribuit în „Saving Private Ryan/Salvaţi soldatul Ryan“ şi de acolo a început succesul lui. Aşa că am admirat că nu a aşteptat să-i sune telefonul, nu s-a plâns: „Oh, de ce lucrez într-un bar? De ce nu mă aleg?“. În schimb, a zis: „Voi lua atitudine şi voi face lucrurile să se întâmple“, iar despre asta vorbeam la începutul interviului, este cea mai importantă atitudine, trebuie să dai totul, trebuie să te îndrepţi spre ce îţi doreşti şi să te lupţi cu problemele. Nu uităm de probleme, nu le ignorăm, suntem oameni. Ceea ce ne face să fim umani este că simţim durerea, tristeţea, trebuie să trecem prin toate astea şi asta face interpretarea minunată. Dacă nu ai lucrurile astea este plictisitor. Dacă le ai şi te lupţi cu ele este captivant. 

Care este cea mai mare reuşită a ta de până acum?

„Full house“ a fost cel mai mare dar din cariera mea pentru că a fost unul dintre cele mai urmărite seriale din istoria Americii, a fost unul dintre serialele de familie cu care toată lumea a crescut. Asta mi-a dat un plus de valoare, prin personajul pe care toată lumea şi-l aminteşte (n.r. - Viper). Deci asta a fost foarte important pentru începutul carierei mele. În termeni de proiecte favorite, în 1997 am jucat într-un film de care sunt foarte mândru, „The Texas Cadet Murder“, pentru că eram tânăr şi încă lucram cu Ivana Chubbuck în perfecţionarea acestei tehnici, iar eu am jucat un rol greu - un adolescent care şi-a înşelat iubita. Era o poveste adevărată, aşa că în prima fază a trebuit să aflu cine este el, să-l studiez, să aprofundez tot ce avea legătură cu el. Următorul lucru a fost să găsesc o cale în care să mă pun în situaţia în care o înşel pe această fată, după care să simt remuşcarea, vina, să merg la ea şi să-i explic ce s-a întâmplat, iar ea să-mi spună: „Singura cale să te iert este s-o ucizi“. Aşa că amândoi au mers să o omoare, e poveste adevărată. Dar eu nu joc personajele negative ca fiind băieţi răi, am jucat rolul unui băiat bun într-o situaţie nefavorabilă, ca şi cum dacă îmi pierd iubita, mor. Ceea ce am citit despre acest băiat mi-a arătat că asta s-a întâmplat cu el. Şi provocarea mea a fost să-l fac să stârnească compasiune, deşi este un criminal. Şi cred că am reuşit, dacă mă iau după reacţiile apărute în urma filmului. Aşa că acesta a fost cel mai solicitant rol din cariera mea care mi-a şi ieşit foarte bine.

Cum ai cunoscut-o pe Ivana Chubbuck?

Am început să lucrez cu Ivana 1991, când ea era persoana de care trebuia să treci pentru a ajunge la Roy London, care era cel mai bun profesor de actorie de la Hollywood la acea vreme. Îmi amintesc că a trebuit să fac mai întâi cursurile ţinute de Ivana pentru a ajunge la Roy, pentru că el era maestrul. Din păcate, el a murit la scurt timp după ce am trecut la cursurile lui. Dar Ivana a văzut ceva în mine şi mi-a spus că vrea să continue să lucreze cu mine, că vrea să-şi deschidă propriul studio şi că speră să mă alătur ei. De atunci lucrăm împreună. 

Cum e Ivana?

Eu şi Ivana suntem foarte apropiaţi, îi place să spună că dacă nu ar fi căsătorită, s-ar mărita cu mine. Spune asta în special după câteva pahare (Râde). Avem o dragoste puternică unul pentru celălalt şi un respect reciproc. Toate acestea nu s-ar întâmpla dacă eu nu aş fi aici. Ea nu prea are timp şi este limitată în numărul ţărilor în care poate merge să ţină workshop-uri, aşa că are nevoie să ştie că ei deja au capacităţile necesare şi sunt cei mai buni actori cu care să lucreze atunci când vine.

Ivana va ajunge în România pe 16-17 decembrie şi este fericită să vină pentru că ştie că eu voi selecta cei mai buni 16 actori, care înţeleg tehnica şi care vor trece la un alt nivel în masterclass-ul ţinut de ea. Mie îmi place să îi trec prin tot procesul, de la amatori la profesionişti, însă Ivana, cu experienţa ei, vrea să lucreze cu cei mai buni.

Ce este special în legatură cu tehnica Chubbuck?

Gândiţi-vă aşa, unele tehnici, cum ar fi tehnica Meisner, sunt bazate pe repetiţie şi reacţie, ceea ce înseamnă că eşti dependent de celălalt actor. Aşa că, dacă celălalt actor nu este bun şi nu îmi oferă nimic, nu am cu ce să lucrez. Acesta este dezavantajul acelei tehnici. Tehnica Chubbuck este proactivă, pune totul pe seama ta: tu conduci scena, tu cauţi să obţii ce-ţi doreşti. Gândiţi-vă la ea ca la un munte pe care trebuie să te caţeri ca să ajungi în vârf. Dacă nu te împingi singur să urci pe acel munte, depinzi de altcineva să te ducă acolo? Cel mai probabil nu o să reuşeşti. Despre asta vorbeam la început: nu vorbi despre ce nu este în regulă, nu aştepta să vină cineva să te ajute, du-te şi obţine-l tu! Asta e ceea ce trebuie să facem ca actori, dar o facem dintr-o nevoie emoţională. Mergi după ce ai nevoie emoţional: am nevoie de dragoste, toţi avem nevoie, atunci du-te şi obţine-o! Ţi-e frică, eşti timid, ţi-e teamă că te va respinge? Foarte bine, pentru că eşti om. Aşa ar şi trebui să te simţi. Dacă nu simţi aceste lucruri înseamnă că eşti un arogant nesuferit. Şi nimănui nu-i place un asemenea om. „Doamne, fata aia e aşa frumoasă? Cum să vorbesc cu ea? Dar o voi face, mă voi duce şi îi voi spune «Bună!»“. Despre asta este vorba. Să conştientizezi că ai sentimente, care sunt obstacole peste care trebuie să treci. Poate ai fost respins înainte, poate ultima fata mi-a frânt inima şi sunt speriat, dar o voi face pentru că la sfârşitul zilei am nevoie să iubesc şi să fiu iubit. Asta înseamnă să îţi urmezi nevoia emoţională. Pe asta se concentrează şi tehnica pe care o predau. Iar asta nu te ajută doar ca actor, ci şi ca om. Asta este cea mai interesantă parte în ceea ce priveşte ultima mea venire în România – transformarea pe care am văzut-o la studenţi nu numai ca actori, ci şi ca oameni. Am văzut cum au început să lupte pentru ceea ce îşi doresc în viaţă şi au devenit oameni mai de succes. Pentru că a fost o experienţă nemaipomenită ultima oară, eu şi Alin am decis că vom face un film cu noul grup de studenţi, ceea ce va fi bine pentru ei pentru că le va oferi expunere. Vom documenta această evoluţie între cum sunt ei la începutul şi la sfârşitul cursurilor. Va fi nu numai despre actori, ci şi despre diferenţele culturale dintre America şi România şi cum ambele culturi pot beneficia una de pe urma celeilalte. E interesant de văzut această transformare, pentru că eu am văzut asta cu ochii mei, dar nu ştiu dacă oamenii mă cred.

Mai am un film care ar trebui să înceapă luna viitoare şi alte două care aşteaptă finanţare şi este o mare oportunitate pentru aceşti studenţi, care au şansa să joace în aceste filme.

Acum ai în plan alte trei filme aici. Ne spui puţin despre ce e vorba?

Da, grupul din China, cu care am făcut şi ultimul meu film, „Painted Beauty“, va veni aici să facem un film intitulat „State of Escape“, regizat de Anthony Hickox. Anthony va veni să vadă interpretările studenţilor pentru a vedea dacă îi va distribui pe unii dintre ei în film. Următorul film pe care vrem să îl facem aici este cu Jean Claude Van Damme, se numeşte „Falconman“ şi este produs de Fashion TV şi regizat tot de Hickox. Este un film mare, de 15-20 de milioane de dolari. Şi în acesta sunt o grămadă de roluri pe care le pot lua studenţii. Al treilea film se numeşte „Bad Monday“, pentru care îi făcuseră o ofertă lui Nicholas Cage, şi care are un scenariu foarte bun. Eu voi fi producătorul acestui film, dar şi pentru Falconman, aşa că voi avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte distribuţia. Este o mare oportunitate pentru cei mai buni actori din România, dar şi pentru actorii aflaţi la început să se afirme. Îmi place să lucrez cu actori tineri, pentru că absorb informaţia ca un burete, sunt foarte deschişi, nu trebuie să schimb atât de multe lucruri în capul lor şi evoluţia lor este mult mai rapidă, într-o lună ajung să joace în filme americane. 

Ai făcut opt filme în România până acum. Care sunt acestea şi de ce ai ales România pentru atât de multe proiecte?

Nu am ales România, România m-a ales pe mine. Eu am venit aici să predau, iar în timpul ăsta am întâlnit o femeie, Giulia Nahmany, care mi-a spus: „Am nevoie de ajutorul tău. Joc într-un film, am rolul principal şi nu am mai făcut asta. Am auzit că eşti cel mai bun şi vreau să mă antrenezi“. Am spus OK şi fiecare zi liberă pe care am avut-o i-am oferit-o, iar ea a muncit din greu, a lucrat cu mine în fiecare zi, timp de o lună, înainte să începem filmarea. Iar regizorul a văzut evoluţia ei şi a spus: „Oh, Doamne! Eşti uimitor. Numele meu este Michael Damian, iar ea este soţia mea Janeen, şi mi-ar plăcea să joci în film, în mod evident eşti un bun actor şi aş vrea să păstrăm legătura“. Acea relaţie s-a dezvoltat. Mulţi studenţi de la cursul meu au ajuns să joace în acel film şi am turnat acel film în şase săptămâni, s-a numit „Love By Design“ (2014). După aceea, un director de casting m-a căutat şi mi-a spus că face un film cu Nicholas Cage, denumit „Dying in the Light“, regizat de Paul Schrader, şi bineînţeles că am vrut să fac parte din el. Aşa că după ce s-au terminat cursurile am rămas să fac acest film şi a apărut încă unul. Bobby Păunescu mi-a spus că face un film despre începuturile României independente (Palatul Pionierilor -2015), am un personaj american şi mi-ar plăcea să-l joci tu. Acel film a fost atât de bun încât a ajuns la Sundance Film Festival. Apoi tipul cu care am făcut primul film mi-a zis: „Hei, I’m back in town (trad.- m-am întors) şi fac un film numit High Strung, am un rol pentru tine, poţi să îl faci?“ Şi eu am acceptat. Apoi, mi-am făcut bagajele, eram pe cale să plec, şi îmi sună telefonul: „Suntem producătorii unor mini-serii celebre, pe nume Sons of Liberty, filmăm trei dintre filmele noastre, am auzit multe despre tine, am auzit că eşti aici, avem un rol pentru tine, vrei să vii să ne cunoaştem?“ M-am întâlnit cu ei şi mi-au spus că rolul necesită două săptămâni de filmări. Şi am zis: Sigur, mai stau încă două săptămâni. M-au întrebat dacă sunt de acord să dau o audiţie, am zis nicio problemă. M-au sunat a doua zi şi mi-au spus că au nevoie de mine aici pentru 4 luni. „Ce? Credeam că aţi spus două săptămâni“, iar ei mi-au zis: „Nu, nu, acum eşti unul dintre protagonişti şi vei juca în toate cele trei filme ale noastre“. Aşa s-a întâmplat şi cred că n-aş mai fi plecat niciodată. (Râde) Apoi, echipa lui Steven Segal m-a contactat să-mi spună că au un film pentru mine şi m-am gândit: Oh, Doamne, se întâmplă din nou! Le-am spus: Am fost plecat mai bine de un an, trebuie să merg acasă. Ok, cât oferiţi? Şi erau atât de puţini bani încât am spus OK, o să merg acasă. Mi-a ajuns. Iubesc această ţară, dar trebuie să merg să-mi văd câinii, casa, prietenii. Apoi, trei luni mai târziu, prietenul meu Tony, regizorul mi-a spus: Ghice ce? Sunt în România. Am un film. Te urci în avion mâine. Trebuie să antrenezi toţi actorii pentru că mi-au dat tineri actori care nu au nicio idee de ce fac şi am un rol principal pentru tine. Şi aşa m-am întors să fac al optulea film, „Exodus to Shanghai“ (2015).