Insula Șerpilor, în scrierile lui Jean Bart: „Marina trimite acolo soldați debili sau pungași. După câteva luni, unii se întorc sănătoși și ceilalți pocăiți“ VIDEO
0Comandorul Eugeniu Botez, cel care semna cu pseudonimul Jean Bart, împrumutat de la un faimos corsar flamand, sesiza faptul că, pe vremea când Insula Șerpilor era pământ românesc, nu a fost întrebuințată niciodată la adevărata ei valoare.
„România nu are insule locuite. Insula Șerpilor, pe care o stăpânim de la 1878, nu a ajuns încă să-și mărească populația mai mult de 7 sau 8 locuitori. Vreo trei turci care întrețin farul Comisiei Europene a Dunării și alți trei, patru soldați de marină, care înalță și coboară zilnic steagul tricolor ca să arate navigatorilor că blocul acela de piatră din mijlocul mării e pământ românesc. Niciunul din guvernele care s-au perindat în curs de vreo 47 de ani nu a găsit un chip de utilizare a acestei singure insule pe care o stăpânim în Marea Neagră. S-a vorbit de multe ori despre un sanatoriu maritim, despre o închisoare, despre un post de pescărie și cultură a stridiilor și midiilor, despre o stație de științe naturale, dar până acum nu s-a făcut nimic. Marina numai trimite acolo câțiva soldați dintre cei debili sau pungași. După câteva luni de cură de ozon și singurătate unii se întorc sănătoși și ceilalți pocăiți”, scria comandorul Jean Bart în „Adevărul literar și artistic“ din 17 mai 1925, fragment publicat de Institutul de Studii Sud-Est Europene pe pagina de Facebook.
Situată în Marea Neagră, la 45 kilometri de ţărm, stânca uriaşă, care poartă denumirea de Insula Şerpilor, este cea mai mare dintre puţinele insule ale Mării Negre, pe lângă Sacalin.
Insula Şerpilor este situată la 45° 15ʹ 53 ʺ latitudine nordică şi 30° 14ʹ 41ʺ longitudine estică, la nord de Sulina. Suprafaţa insulei este de 17 ha. În antichitate, ea a avut o întindere mai mare, efectul distructiv al valurilor reducând-o la aceste dimensiuni. Privită de la distanţă, ea îmbracă forma unei stânci uriaşe care se luptă cu valurile. Ţărmurile sunt înalte şi se termină cu faleze impunătoare, ceea ce dă insulei aspectul unei cetăţi înconjurate cu ziduri de piatră. Unele dintre faleze au fost presărate cu râpi adânci şi chiar cu peşteri, însă furia valurilor a făcut ca acestea să dispară.
Despre istoria zbuciumată a acestui pământ cândva românesc, ne vorbeşte dr. Dominuţ I. Pădurean în cartea sa „Insula Şerpilor“. Primul scriitor antic care a menţionat Insula Şerpilor sub numele de Insula Albă a fost Arktinos din Milet în anul 777 î. Hr., în lucrarea sa Aethiopidia.
În izvoarele literare, istorice, cartografice această insulă legendară a apărut consemnată sub mai multe deumiri: Achillea, Achilles, Cezaria, Fadunisa, Ilanada, Insula Albă, Insula cu şerpi, Insula lui Achille, Levca, Nisi, Rubea, Zmeinoi.
Tărâmul şerpilor
Denumirea de Insula Şerpilor este utilizată oficial începând cu secolul al XIX-lea, anul 1868. Denumirea se trage de la şerpii care dominau fauna de altădată a insulei. George Popa Lisseanu scria că insula mişună de şerpi negri, iar autorul primei schiţe monografice a insulei, Raul Călinescu, spunea în 1931 că în zona litorală a insulei găsim în plus şarpele de apă, inofensiv, care se găseşte şi pe platou şi de la care se trage numele insulei, atât în româneşte, cât şi în greceşte, turceşte şi ruseşte.
Legenda lui Ahile
În Antichitate a existat şi versiunea conform căreia cenuşa eroului Ahile a fost îngropată în insula Leuke – albă. Alţii avansează că aici a fost înmormântat poetul nepereche, Ovidius. „Mormântul lui Ovidiu se află pe o insulă din Pont“, spunea Giovanni Boccacio, în „Viaţa lui Dante“.
În anul 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată, din ordinul amiralului Samuel Grieg, comandantul flotei ruse din Marea Neagră. Astfel s-a realizat prima hartă a insulei. Tot atunci s-a descoperit faptul că aici a existat un templu antic închinat lui Ahile.
Pe insulă s-a găsit doar baza templului şi, pe baza datelor arheologilor, s-a putut stabili că această construcţie era din calcar alb, avea o formă pătrată, fiecare dintre laturi măsurând 29, 87 metri. Sanctuarul se afla în partea estică, dar şi statuia lui Achille, iar partea vestică era destinată ofrandelor. În afara urmelor templului, au mai fost sesizate urmele a încă trei construcţii, realizate cam în aceeaşi perioadă cu templul, ele aparţinând arhitecturii vechi greceşti.
Cum s-au distrus vestigiile arheologice
Constructorii ruşi ai farului, ale cărei lucrări au demarat în anul 1837, au folosit piatra din temelia templului pentru ridicarea noii construcţii şi astfel vestigiile istorice au dispărut. Alte cornişe şi capiteluri descoperite pe insulă au fost duse la Sulina, de unde au luat drumul Odesei, unde nu au mai ajuns niciodată. Cer este faptul că după nouă ani de la descoperirea templului, arhelogul N.N. Mourzakevich nu a mai găsit nimic din baza construcţiei antice.
Iată ce conţineau cele câteva inscripţii care au fost salvate. Una din ele spunea: „Menestratos Olbioliteanul a ridicat o statuie lui Achille, stăpânul Leucei“. O a doua inscripţie descoperită pe fundul unui vas de lut spune: „Glaucos din Posidia pe mine m-a închinat lui Achille, stăpânul pământului Leuce“. A treia inscripţie, posibil parte a unei statui este singura care se află în patrimoniul arheologic românesc, fiind expusă la Bucureşti, cuprinde un decret datând din secolul IV Î. Hr., dat de olbiolopitani, prin care se cinstea un cetăţean decedat, al cărui nume nu apare menţionat. În decret se spune că în timpul vieţii cetăţeanul a fost recompensat, iar după moarte, olbiopolitanii l-au îngropat pe cheltuiala lor, în oraş.
Lumina Farului s-a stins
Primul far de pe Insula Şerpilor a fost ridicat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de către ruşi. În iunie 1917, insula şi farul au avut de suferit de pe urma bombardierelor crucişătorului german Breslau. Distrugerile au fost atât de mari, încât în 1920 Comisia Europeană a Dunării a cerut reconstruirea farului. El a fost reaprins în 1922.
În iarna anului 1920, un ger extrem de puternic a făcut ca marea să îngheţe, ceea ce a obligat personalul militar şi civil de pe insulă să stea într-o izolare totală faţă de Sulina. În cel de-al Doilea Război Mondial, loviturile repetate asupra insulei s-au soldat cu avarierea clădirii farului. Ing. Constantin Necula, fost comandant al flotilei de Dunăre nota: „Începând cu data de 23 august 1944, odată cu sosirea primelor nave sovietice în portul Sulina, operaţiunea de asigurare a funcţionării farului a fost preluată de Marina Sovietică“.
De la daci la otomani
În timpul lui Burebista, Insula Şerpilor s-a aflat sub autoritatea satului dac. Sub romani, insula a împărtăşit soarta gurilor Dunării, Deltei Dunării, a Dobrogei în ansamblul său. Stăpânirea romană asupra Dobrogei a durat mai bine de trei secole (29/28 î.Hr. – sec III d. Hr), Dobrogea fiind primul teritoriu străbun care a devenit parte a provinciei imperiale romane Moesia Inferior. Apoi, acest tărâm a intrat sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.
Timp de aproape patru secole şi jumătate, Dobrogea şi Insula Şerpilor s-au aflat sub autoritatea Imperiului otoman. În urma războiului ruso-turc, insula a fost ocupată abuziv de ruşi, deşi în tratatul de la Kuciuc – Kainardji din 1774 dintre Rusia şi Poarta Otomană, insula nu apare menţionată. Făcând uz de statutul său de învingătoare, Rusia ţaristă a pus Poarta, dar şi celelalte puteri europene, în faţa faptului împlinit, ocupând şi anexând Insula Şerpilor, singura noastră insulă din Marea Neagră.
Sub suveranitatea „Sublimei Porţi“
Insula s-a aflat sub ocupaţie ţaristă între 1813 – 1856, iar între 1857 şi 1978 sub dominaţie otomană. În iunie 1857 s-a semnat la Paris tratatul dintre Austria, Franţa, Anglia, Prusia, Rusia, Sardinia şi Imperiul otoman privind delimitare Basarabiei, Insulei Şerpilor şi Deltei Dunării. În privinţa Deltei, se specifica faptul că ea trecea „sub suveranitatea imediată a Sublimei Porţi“, iar cine stăpânea Delta, stăpânea şi insula, astfel că micul petic de pământ a fost făcut cadou de marile puteri Imperiului otoman.
În memoriul României din 1878, plenipotenţialii României au cerut cancelarului de fier Otto von Bismark, preşedintele Congresului de la Berlin, ca principatul să reintre în virtutea titlurilor sale seculare, în posesia insulelor şi gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor. Formalităţile oficiale de reunire a insulei cu România au avut loc la 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul Nicolae Dabija.
În granițele românești
Între anii 1879 – 1947 insula a fost în graniţele româneşti. Conform noii organizări administrativ-teritoriale, judeţul Tulcea era constituit din următoarele ocoale: Babadag, Sulina (unde era inclusă Insula Şerpilor), Măcin şi Tulcea.
La Insula Şerpilor, care a fost a României, se organizau excursii de zi cu luxosul vapor de pasageri „Principesa Maria“.
„Mare excursie la Insula Şerpilor cu luxosul vapor de pasageri „Principesa Maria“, aşa sunau reclamele în vara anului 1935.
„O zi întreagă de agreabilă plimbare pe mare cu divertismente şi dans la bord. Menu-uri copioase. Orchestră de jazz, fanfară şi diseurul Poenaru vor delecta pe excursionişti în tot timpul voiajului. Diverse jocuri, distracţii şi surprize. Seara iluminaţie feerică. Un bufet şi bar bine asortat vor sta la dispoziţia excursioniştilor, cu preţuri absolut modeste“, spunea reclama care încerca să atragă români pentru excursia programată la 25 iulie 1935. Preţul unei excursii varia între 750 de lei, sumă în care erau incluse şi „trei mese copiase“ şi 500 de lei, cu „două mese turistice (rece)“.
Insula, ocupată cu forța
În august 1944, Insula Şerpilor a fost ocupată cu forţa de căre unităţi ale Marinei Militare Sovietice, în august 1944, deşi ea a aparţinea României.
La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, valabil 20 de ani, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”.
Protocolul a fost semnat de V.M. Molotov (ministrul de externe al U.R.S.S.) şi Petru Groza (prim-ministru al României) care au operat astfel o modificare a frontierelor României, aşa cum fuseseră stabilite prin Tratatul de Pace din 1947.
Numai că acest act nu a fost înregistrat la Secretariatul General al ONU, fiind ţinut secret. La scurt timp, insula a fost transformată într-un complex militar. Cine se apropia de insulă era interceptat de vedetele militare rapide aparţinând paze grănicereşti.
După destrămarea URSS-ului, între Federaţia Rusă şi Ucraina a avut loc o lungă dispută vizând împărţirea moştenirii lăsate de fostul imperiu. În urma unui acord, Ucrainei i-au revenit bazele navale Sevastopol, Donuzalev, Odesa, Nikolaev, Feodosia, Izmail, Balaklava, Kerci şi Insula Şerpilor.
Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, însă partea română a luptat în ultimele decenii pentru a-i fi recunoscute drepturile asupra platoului continental.
Primele runde de negocieri cu sovieticii au început în anul 1967 şi au durat până în 1987. Acestea s-au reluat în 1998 şi au durat până în 2004, perioadă în care s-au desfăşurat 34 de runde de negocieri între România şi Ucraina pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, fără nici un rezultat.
Pe 13 septembrie 2004, fostul ministru de Externe, Bogdan Aurescu, a semnat Cererea de Sesizare a Curţii Internaţionale de Justiţie pentru declanşarea procesului de la Haga. „Nu s-a pus în discuţie suveranitatea insulei, iar Curtea nu putea să se pronunţe asupra unui fapt cu care nu fusese sesizată“, a explicat Bogdan Aurescu pentru „Adevărul“.
Oricum, miza în proces nu era insula, ci modul în care ea putea să influenţeze delimitarea platoului continental al Mării Negre şi s-a stabilit că nu avea cum să influenţeze. Din platoul continental de 12.000 de kilometri pătraţi, România a obţinut 7.900 de kilometri pătraţi.
Se încarcă comentariile...
