Cum au schimbat tinerii istoria modernă a Serbiei. Revoluțiile studenților de la „Jos burghezia roșie” la „Gotov je!”

Tinerii și studenții au reprezentat forța din spatele celor mai mari transformări politice din istoria modernă a Serbiei. Mișcările studențești au destabilizat sistematic dictaturile și regimurile autoritare prin nesupunere civică, solidaritate, satiră și proteste pașnice. 

Mișcările Otpor! Foto: gettyimages

Tineretul și studenții din Serbia au fost mereu o forță a schimbării în Serbia. Atunci când credeau că țara nu merge pe drumul dorit de societatea civilă sau că abuzurile se înmulțesc, tinerii au ieșit mereu în stradă și au pus presiune pe autorități, chiar și în cele mai dure momente de opresiune, dictatură și autoritarism, riscându-și adesea libertatea și viața. Mișcările de tineret au contestat direct atât regimul comunist al lui Tito, cât și dictatura naționalistă a lui Slobodan Milošević, culminând cu dărâmarea acestuia din urmă.

„Jos burghezia roșie”

După cel de-al doilea Război Mondial, Iugoslavia intrase pe mâinile lui Iosif Broz Tito, liderul partizanilor sârbi care luptaseră contra naziștilor. La fel ca și în alte țări din blocul comunist de după război, au fost organizate alegeri „libere”, de fapt controlate și măsluite de comuniști cu ajutorul sovieticilor. Alegerile din noiembrie 1945 din Iugoslavia au fost controlate total de comuniști. La 29 noiembrie, țara a fost proclamată oficial republică federală, punând capăt monarhiei și marcând începutul dictaturii de factură comunistă. Practic, Iugoslavia era o republică comunistă federală, formată din mai multe națiuni, care răspundeau de partidul unic, dar și de un singur stăpân, Tito.

Acesta a inaugurat un comunism original, cu o deschidere neașteptată către Occident, cu studenți care plecau la studii în țările vestice sau oameni care munceau în străinătate. Nu în ultimul rând, țara era deschisă mărfurilor din Occident, iar populația putea circula fără viză, inclusiv în SUA. Cu toate acestea, o dictatură rămânea o dictatură. Tito a înființat un lagăr de concentrare secret pe insula stâncoasă și pustie Goli Otok. Acolo au fost trimiși zeci de mii de iugoslavi suspectați de simpatii staliniste sau opozanți ai regimului. Tortura psihologică și fizică era aplicată chiar de către deținuți asupra altor deținuți, sub supravegherea poliției secrete (UDBA).

„Disidența sub Tito nu era pedepsită cu execuții în masă ca pe vremea lui Stalin, ci cu izolarea totală, închisoarea pe Goli Otok sau exilul. Regimul era mai blând cu stomacul cetățenilor, dar la fel de necruțător cu mintea celor care cereau democrație adevărată”, preciza Milovan Djilas, fost vicepreședinte al Iugoslaviei și cel mai faimos disident din blocul comunist.

Până în 1968, regimul lui Iosif Broz Tito părea de neclintit, legitimat de modelul specific de „autogestiune socialistă”. Totuși, sub suprafața aparent ușor de tolerat a „comunismului cu față umană” se acumulau tensiuni legate de șomajul în creștere, inegalitățile economice și birocratizarea partidului. Tinerii și studenții au fost cei care s-au ridicat împotriva regimului cu un curaj ieșit din comun. Totul a fost declanșat de un incident minor din 2 iunie 1968 de la o tabără de vară din Noul Belgrad, care a escaladat într-o confruntare violentă între studenți și poliție. A doua zi, pe 3 iunie, mii de studenți au mărșăluit spre centrul orașului, fiind brutalizați de forțele de ordine.

Proteste în Serbia Foto: gettyimages

Spre deosebire de protestele din Occident din același an, studenții sârbi nu au cerut capitalism. Ei au protestat sub lozinci precum „Jos burghezia roșie!” și „Libertate, egalitate, democrație!”. Cereau eliminarea privilegiilor nomenclaturii comuniste, libertatea presei și reforme sociale adevărate. La Universitatea din Belgrad a fost declarată o grevă de șapte zile, fiind nevoie de intervenția în forță a poliției și armatei pentru a elibera clădirea. Era prima revoltă masivă după Al Doilea Război Mondial care efectiv a zguduit sistemul.

„În seara zilei de 2 iunie 1968, folosirea excesivă a forței de către poliție împotriva unui grup de studenți din Belgrad, în timpul unui eveniment recreativ local, a declanșat manifestații studențești la care au participat câteva mii de persoane, precum și două tentative de marș către centrul orașului. Forțele de ordine au intervenit în forță împotriva protestatarilor, lăsând în urmă peste o sută de răniți. La 3 iunie, Universitatea din Belgrad a declarat o grevă de șapte zile, iar forțele de poliție au blocat clădirile diferitelor facultăți. Studenții și profesorii lor au cerut demisia oficialilor responsabili pentru violențe, eliberarea protestatarilor arestați, deblocarea clădirilor facultăților și recunoașterea oficială a dreptului populației de a protesta. Ulterior, aceștia au formulat revendicări mai ample, criticând accentuarea inegalităților sociale și șomajul și solicitând extinderea sistemului de autogestiune. Studenții s-au opus în special unui sistem care punea obstacole în calea afirmării profesionale a tinerilor cu studii superioare și îi favoriza pe foștii revoluționari ajunși la vârsta mijlocie, ale căror calificări erau adesea insuficiente. Protestele au declanșat mișcări de contestare și în alte centre universitare, în special la Zagreb, Sarajevo și Ljubljana. Deși protestul nu a fost, în mod evident, unul îndreptat împotriva sistemului în ansamblul său, acesta a reprezentat prima izbucnire majoră de nemulțumire din perioada postbelică. Studenții s-au bazat pe experiența acumulată în timpul unor proteste anterioare, organizate în 1966 împotriva intervenției militare americane în Vietnam, când poliția fusese nevoită să intervină pentru a restabili ordinea”, preciza Nebojsa Vladisavljevic în „Serbia’s Antibureaucratic Revolution: Milosevic, the Fall of Communism and Nationalist Mobilization”.

După aceste proteste, Tito a făcut o manevră inteligentă: a ținut un discurs televizat în care le-a dat dreptate studenților, susținând că „90% dintre ei sunt copii buni care au fost ignorați”. Deși liderii studenților au fost ulterior marginalizați sau arestați, anul 1968 a demonstrat că tineretul reprezintă o forță de opoziție capabilă să forțeze concesii din partea liderului suprem, chiar și într-un regim dictatorial.

Prima confruntare majoră cu Milošević

După moartea lui Tito și ascensiunea lui Slobodan Milošević, aparatul de stat s-a transformat rapid într-o mașinărie de propagandă naționalistă. Practic, regimul comunist a fost înlocuit cu regimul naționalist al lui Milošević. În martie 1991, studenții s-au alăturat opoziției politice conduse de Vuk Drašković în ceea ce avea să devină prima mare fisură din regimul Milošević. Ceea ce a declanșat protestele a fost controlul regimului asupra televiziunii de stat, numită sugestiv de protestatari „Bastilia TV”.

„Regimul său a transformat televiziunea publică într-o fabrică de ură. Sârbii nu au fost bombardați doar cu avioane NATO în 1999, ci au fost bombardați zilnic, timp de un deceniu, cu minciuni care i-au făcut să creadă că întreaga lume este împotriva lor”, preciza Slavko Ćuruvija, jurnalist disident sârb.

Protest al tinerilor din Serbia Foto: yurope.com

Totodată, numeroși tineri și studenți s-au adunat la protestul de la fântâna Terazije, acolo unde actorul Branislav Lečić a devenit un simbol al protestarilor: „Aceasta este o Revoluție de Pluș. Noi nu vrem sânge, nu vrem violență, vrem doar ca adevărul să poată fi auzit în Serbia!”, preciza acesta. Totodată, scriitorul și dramaturgul Dušan Kovačević, adresându-se mulțimii de studenți, a rostit o frază care a rămas în istoria mișcării: „Voi nu sunteți aici doar pentru a schimba niște directori de televiziune. Voi sunteți aici pentru a salva onoarea și viitorul acestei țări din ghearele minciunii”.

Pe 9 martie 1991, regimul a trimis tancurile Armatei Populare Iugoslave pe străzile Belgradului pentru a reprima manifestațiile. Doi oameni, un protestatar și un polițist, au fost uciși. A doua zi, pe 10 martie, studenții au ocupat Podul Branko și au pornit „Revoluția de Pluș”, despre care vorbea actorul Branislav Lečić în Piața Republicii. Studenții au preluat controlul protestului, distanțându-se de discursul partizan al politicienilor, chiar și din opoziție, și cereau eliberarea celor arestați, dar și demisia directorilor televiziunii publice. Milošević a cedat parțial.

Alegeri libere refuzate. Cea mai spectaculoasă manifestație studențească din Serbia

Regimul lui Slobodan Milošević nu s-a lăsat intimidat. Din contră, a promovat un model de contracultură, prin turbo-folk și stereotipuri naționaliste, care să se opună modelului de protestatar cult și dornic de reforme adevărate, de libertate, bunăstare și progres. În plus, nu dorea să scape puterea din mână, prin orice mijloace. La sfârșitul anului 1995 se încheiaseră războaiele din Bosnia și Croația prin semnarea Acordurilor de Pace de la Dayton. Milošević, care fusese principalul instigator al acestor conflicte, s-a prezentat la Dayton ca un „factor de stabilitate” în Balcani pentru a obține ridicarea parțială a sancțiunilor internaționale.

Totuși, realitatea internă din Serbia era dezastruoasă. Populația era epuizată după ani de hiperinflație și penurie alimentară, iar sute de mii de sârbi expulzați din Croația și Bosnia trăiau în condiții mizere, ca refugiați. Pentru prima dată, principalele partide democratice și anti-război s-au unit într-o singură mare coaliție numită Zajedno („Împreună”). Cu toate acestea, regimul era relaxat, crezând că încă controlează totul.

Mișcarea Otpor! Foto: participedia.net

A venit însă șocul de pe 17 noiembrie 1996. Atunci au avut loc alegeri locale în Serbia, iar coaliția de opoziție, Zajedno, a câștigat detașat în aproape toate marile orașe din țară, inclusiv în capitala Belgrad, dar și în centre industriale majore precum Niš, Novi Sad, Kragujevac și Čačak. Văzând rezultatele, Milošević a acționat brutal. În primul rând, a anulat rezultatele prin tribunale marionetă. Regimul a ordonat comisiilor electorale locale și tribunalelor controlate politic să anuleze voturile în zeci de municipalități, invocând „nereguli tehnice” inventate. În localitățile unde opoziția câștigase clar, procesele-verbale au fost modificate peste noapte pentru a schimba scorul în favoarea partidului lui Milošević (SPS). Regimul a declarat pur și simplu că partidul de guvernământ a câștigat alegerile locale, ignorând realitatea din urne.

Reacția populației a fost instantanee și de o amploare fără precedent. Revolta s-a desfășurat pe două fronturi paralele timp de aproape 4 luni – nu mai puțin de 117 zile, populația, în special tinerii și studenții, au stat în stradă, adică din noiembrie 1996 până în februarie 1997. Oamenii aduceau fluiere, oale, tigăi și orice obiect care făcea zgomot pentru a acoperi simbolic transmisiunile știrilor de la televiziunea de stat la ora exactă a jurnalului de propagandă.

Studenții de la Universitatea din Belgrad, după modelul protestelor din 1991, s-au separat de politicieni pentru a-și păstra independența morală. Ei au blocat universitățile și au organizat marșuri zilnice bazate pe non-violență, ironie, piese de teatru stradal și satire la adresa cuplului prezidențial.

„Milošević are tancuri, are poliție și are bani. Dar studenții au ceva mult mai periculos: au umor. Iar un dictator poate supraviețui violenței, dar nu poate supraviețui niciodată ridicolului”, preciza scriitorul Matija Bećković.

Milošević a încercat inițial să ignore protestele, sperând că iarna cruntă și gerul îi vor face pe oameni să renunțe. A încercat chiar să organizeze o „contramanifestație” – după modelul Iliescu –, aducând muncitori cu autobuzele din provincie și provocând ciocniri violente pe străzi. Văzând că tacticile de intimidare dau greș și sub o presiune internațională uriașă, Milošević a fost nevoit să accepte o misiune de mediere a OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa), condusă de fostul premier spaniol Felipe González. Raportul OSCE a confirmat oficial că opoziția câștigase alegerile. În februarie 1997, încolțit, Milošević a cedat și a trimis în Parlament o lege specială prin care a recunoscut victoria opoziției.

„Aceasta nu mai este o luptă politică între partide. Acesta este un război biologic între un regim îmbătrânit, care vrea să ne îngroape în trecut, și tinerii din această țară, care vor pur și simplu să trăiască în viitor”, preciza Zoran Đinđić, liderul opoziției democratice și cel care a ajuns primar al Belgradului după aceste proteste.

„Otpor! Gotov je!”

Această victorie parțială nu i-a mulțumit însă pe tinerii sârbi. Ei doreau să scape definitiv de regimul lui Slobodan Milošević. Așa că, în octombrie 1998, un grup de studenți din Belgrad a fondat „Otpor!”, ceea ce, în traducere, înseamnă „Rezistența”. Era, practic, o mișcare civică de tineret care a abandonat metodele politice tradiționale în favoarea rezistenței non-violente și a marketingului de gherilă. Având ca emblemă un pumn strâns desenat în stil minimalist, folosind alb-negru, „Otpor!” a împânzit Serbia cu graffiti, stickere și insigne cu sloganul „Gotov je!” (n.r. „S-a terminat cu el!”).

Tinerii foloseau farse stradale pentru a ridiculiza poliția și regimul, făcând ca autoritățile să pară absurde. „Otpor!” a devenit o adevărată mișcare de eliberare. Spre deosebire de protestele anterioare limitate la Belgrad, „Otpor!” s-a extins în toată Serbia, recrutând peste 70.000 de membri, majoritatea liceeni și studenți. Regimul a reacționat brutal, arestând și bătând mii de activiști „Otpor!”, etichetându-i drept „teroriști NATO”. Această represiune împotriva propriilor copii a întors însă clasa muncitoare și părinții împotriva lui Milošević. În ciuda brutalității, tinerii au continuat ceea ce începuseră.

Proteste în Serbia Foto: gettyimages

Mișcarea nu avea un lider unic, pentru a preveni arestarea capilor de către serviciile secrete, ci funcționa ca o rețea descentralizată. Au folosit tehnici de rezistență non-violentă inspirate din lucrările sociologului Gene Sharp. „Otpor!” a acționat ca un catalizator și a mers în orașele de provincie, în comunitățile rurale și miniere, convingând clasa muncitoare și pensionarii că regimul este slab și că nu au de ce să se mai teamă.

„Cea mai mare victorie a noastră a fost când am realizat că, atunci când polițiștii ne băteau în secții, nu o mai făceau din convingere, ci din obligație. În ochii lor se vedea deja că știu și ei că Gotov je (e terminat)”, spunea Branko Ilić, activist „Otpor!”.

Oamenii erau sătui de sărăcie și de sancțiuni economice. Peste 800.000 de tineri sârbi (dintre care 20% cu studii superioare) au emigrat în anii '90 pentru a scăpa de sărăcie și mobilizare militară.

„Spre deosebire de partidele politice din opoziție, care voiau să devină lideri ai poporului, noi am vrut să fim instrumentul poporului. Nu aveam un lider suprem pe care regimul să îl poată aresta sau compromite. Dacă arestau zece dintre noi, a doua zi apăreau alți o sută”, preciza Ivan Marović, unul dintre fondatorii mișcării.

Ulterior, pe 5 octombrie 2000, la alegerile prezidențiale, „Otpor!” a fost motorul din spatele coaliției. Când Milošević a încercat din nou să falsifice votul, tinerii au mobilizat întreaga țară pentru marea adunare din 5 octombrie de la Belgrad, care a dus la ocuparea Parlamentului și la capitularea lui Milošević.

„Politicienii din opoziția sârbă au vorbit mult, dar acești copii de la Otpor au fost adevăratul motor. Ei au scos oamenii în stradă, ei au controlat procesul electoral și tot ei au convins minerii din Kolubara să declare greva generală care l-a blocat definitiv pe Milošević”, arătau diplomați occidentali.