Corneliu Baba, maestrul portretist al României: „Călătoriile în apus semănau cu cele câteva minute de plimbare zilnică a unor pușcăriași în afara celulei“
0Corneliu Baba, unul din cei mai mari pictori ai României, și-a desăvârșit creația în una din cele mai negre perioade prin care a trecut țara noastră: când se instaura regimul comunist.
Corneliu Baba s-a născut la Craiova, la 18 noiembrie 1906, fiind al treilea fiu al lui Gheorghe Baba, pictor de biserici, şi al Matildei, născută Ciortus, ambii părinţi refugiaţi din Banat, provincie aflată la acea dată sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar1949.
Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Craiova şi Caransebeş, oraşul natal al tatălui său, dedicându-se celor două pasiuni: muzica şi literatura.
Pasiunea pentru pictură este demonstrată şi de faptul că viitorul mare artist avea înainte de a fi împlinit şase ani, un şevalet propriu în atelierul tatălui său, care studiase la Academia de Artă de la Viena şi de la care a luat primele lecţii de desen.
„Cele mai vechi și estompate aduceri aminte ale copilăriei sunt legate de atelierul de pictură al tatălui meu din orașul Craiova, strada Severinului nr. 5 bis, unde am deprins, încă înainte de a învăța să scriu și să citesc, alfabetul și gramatica elementară a desenului și picturii”, mărturisea artistul.
A picat examenul de la Belle Arte
După ce a dat bacalaureatul, s-a decis plecarea sa la București. „După obținerea bacalaureatului s-a decis plecarea mea la București unde, după sfaturile familiei, urma să dau examen de intrare la Academia de Belle Arte și în paralel să mă înscriu la Facultatea de Litere și Filozofie, spre a avea o diplomă din care «să pot trăi» fiindcă din pictură… slabă speranță. Pledoaria mea pentru conservatorul de muzică a fost respinsă categoric. La București, cu toată siguranța ce am avut că voi fi printre primii, am căzut la examenul de la Belle Arte fără a putea obține o explicație justificatoare.”
La scurtă vreme după debutul său oficial la Salonul de Artă din Bucureşti cu o pictură numită „Jucătorul de şah“, a fost arestat şi închis pentru scurtă vreme la închisoarea Galata din Iaşi. Anul următor a fost suspendat fără explicaţii din postul său de la facultate.
„În iarna lui 1949-50 am fost scos din funcția de Profesor la Institutul de Artă din Iași; excluderea mea din învățământ a rămas un mister nedezlegat”, mărturisea Baba.
În anul 1950 a părăsit Iașiul și s-a stabilit la București.
„«Jucătorul de șah» a produs reacție și între adepții demagogiei ce începuse să prindă viață și în lumea manieriștilor picturii speriați de teroarea teoriilor noii ordini sociale. Prietenii din București, între care se numărau Camil Ressu, Dărăscu, Pallady, soții Medrea, soții Ghițescu mă sfătuiau să părăsesc Iașiul care își pierduse poezia de altădată și să mă mut la București unde am deja un nume, fiecare promițându-mi că mă vor ajuta; eram admirat în anii aceia pentru meșteșug…”, scria el în memoriile sale.
Lucrare criticată pentru că „nu am înțeles «momentul de cotitură din viața țărănimii muncitoare»“
„În perioada aceasta am început să utilizez creioanele colorate ca mijloc de studiu pentru lucrări și am format câțiva elevi care au lucrat cu succes în această tehnică (Dan Hatmanu, Constantin Baciu, Eugen Crăciun).”
Problemele nu aveau să dispară. „În primăvara lui 1950, am lucrat în atelierul meu de la Iași «Semnarea înscrierii în Gospodăria Colectivă». Lucrarea a fost criticată mai ales pentru că nu am înțeles «momentul de cotitură din viața țărănimii muncitoare». Anii aceștia în jurul lui 1950 au fost destul de grei, plini de tristețe și dezamăgire pentru cei mai mulți artiști iar pentru mine mai grei ca cei ai studenției… A fost o perioadă în care peste tot fenomenul plastic a fost supus unor presiuni absurde care au stînjenit creația…”
„Uniunea Artiștilor Plastici trebuia să caute și să critice public vinovații“
În anii 1951-1952, „În vremea confuză ce a precedat moartea lui Stalin, Europa de Est trăia epilogul penibilului amestec al politicii demagogice în lumea artei. O colegă care lucra într-o editură […] m-a întrebat dacă aș vrea să ilustrez romanul proaspăt apărut al lui Mihail Sadoveanu, «Mitrea Cocor». Am primit, interesat de posibilitățile ce mi se ofereau, de a încerca să ilustrez, într-o tehnică de gravor, niște episoade din viața rurală pe care viziunea mea le reducea instinctiv la o varietate portretistică, terenul pe care-l căutam. Munca mea de desenator mă pasiona. Dar într-o zi lucrurile s-au schimbat. În Răsărit s-a decretat în cultură lupta contra devierilor de la linia ideologică stalinistă, delict grav. Oameni de știință remarcabili, artiști consacrați erau târâți în procese oribil înscenate în care nu existau circumstanțe atenuante. Uniunea Artiștilor Plastici ca și celelalte uniuni de creație trebuiau să se conformeze dispozițiilor, să caute și să critice public «vinovații». M-am găsit printre ei, condamnat mai ales pentru faptul de a nu fi acceptat să-mi fac autocritica de pictor-formalist”, spune Corneliu Baba.
Lecția primită
„Plastica trebuia și ea să aibe victimile ei. Se făcuse mult caz de ilustratiile la «Mitrea Cocor» și la «Caragiale». Era ocazia să mi se dea o «lecție». Despre volumul «Teatrul lui Caragiale» nu s-a scris un singur rând în presă. Era vorba despre o ediție de lux care cel puțin se cuvenea să fie semnalată ca apariție.”
Doar profesionalismul l-a ajutat să supraviețuiască. La începutul verii lui 1954 s-a reîntors la mansarda de la Iași.
„Aveam în cap câteva proiecte mari între care vechea idee care mă urmărea demult, o maternitate fără o legendă anume, scenă închinată tăcerii somnului asigurat de veghea mamei, a eternei femei… mama neamurilor. Am început fel de fel de schițe. Femeia din primul plan trebuia să domine compoziția. O scenă îmi revenea mereu în minte din anii copilăriei, trăită într-o noapte când toată casa dormea și trezindu-mă am văzut-o pe mama care, cosând sub lumina lămpii, plângea încet. N-am știut niciodată de ce plângea mama atunci…”„La București începuse juriul pentru expoziția ce urma să se deschidă. Eu eram în întârziere. L-am prezentat la Expoziție și din clipa aceia «Odihna la câmp» și-a început viața ei. A început să se vorbească despre ea apoi să se scrie. Ca întotdeauna, s-a întâmplat și cu această lucrare, aceiași încurcătură; personagiile – adică, mai bine zis singurul personagiu din cei «trei» cel care veghează, femeia, era prea trist ca să poată face parte din prezentul plin de optimism și încredere în viață. Pentru ca deruta să fie curmată, Maxy a sărit în ajutor. El a adăugat titlului completarea «din ciclul 1907». Personagiile nu puteau aparține decât acelei epoci sau în orice caz unei epoci de mizerie. Era de prisos să mă opun, să demonstrez adevărul. Am scris ulterior câte ceva în legătură cu femeia din tablou și cu intențiile mele. «Odihna la câmp» a rămas însă plasată în «ciclul 1907».”
În anul 1954 a primit Premiul de Stat pentru «Odihna la câmp». „Imediat ce a început să se comenteze în scris acest tablou, care a avut darul că a prins, a început literatura pe marginea poveștii celor trei personaje dintre care doi dorm iar cel de-al treilea, femeia, veghează. Unii au scris că istoviți de muncă și mizerie s-au oprit – tatăl și copilul dormind în lumina incendiilor depărtate – probabil dela conacele boierești din 1907. Femeia are pe fața ei revoltă și durere etc. O discuție ce a avut loc în fața tabloului la Muzeu, cineva a remarcat că omul nu doarme «politic».”
„Un personagiu care trebuie să exprime un «mesaj» trebuie să doarmă în așa fel încât chiar în somnul lui adânc să se vadă îndârjirea și speranța că lupta nu e zadarnică – să se vadă mai ales bucuria biruinței viitoare care este întruchipată și în copilul care deasemeni doarme. Tabloul a figurat la a 28-a Bienală de la Veneția, la Expoziția din Viena, Budapesta, Belgrad, la Expoziția țărilor socialiste de la Moscova unde a fost expusă pe panoul de onoare al Expoziției.”
În anul 1955, împreună cu un grup de artiști, a făcut prima călătorie în U.R.S.S.. „Am călcat pentru prima oară în splendidele săli ale Ermitajului și ale Muzeului Pușkin, m-am speriat în fata cantităților de aur din colecțiile Kremlinului și m-am înduioșat de spaima sărmanului ghid care alerga după noi prin sălile muzeelor și ne mărturisea în secret că nu avem voie să ne oprim admirativ în fata pânzelor lui Picasso sau chiar ale impresioniștilor“, mărturisea artistul.
În 1958, Corneliu Baba a fost numit profesor de pictură la Institutul de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti şi a primit titlul de Maestru Emerit al Artelor.
În anul 1970 a avut o expoziție personală la New York. „Călătoriile în apus semănau cu cele câteva minute de plimbare zilnică a unor pușcăriasi în afara celulei”, spunea el.
La 28 decembrie 1997, la Bucureşti, pictorul Corneliu Baba s-a stins din viaţă, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
Multe dintre operele lui Corneliu Baba au rămas în România, majoritatea muzeelor importante din ţară deţinând măcar o lucrare de a sa. În prezent, cea mai mare colecţie de lucrări şi obiecte ale artistului se găseşte în Colecţia Baba, la Muzeul de Artă Timişoara. Colecţia a fost donată muzeului de soţia artistului, Constanţa Baba.
Se încarcă comentariile...
