Dragoste modernă: Lungul drum al iubirii de la Messenger la Facebook

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi. NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

Şi deodată pieptul meu o ia razna: tâgâm! Tâgâm! Parcă aş avea o pasăre de dimensiune medie (nu-mi plac porumbeii, iar vrabia îi prea mică pentru un efort aşa de mare) închisă în cutia toracică. Încearcă să scape şi-şi face vânt din aripi spre oasele mele şi aproape că-mi sare cămaşa de pe mine. Simt cum sângele îmi pompează în obraji şi-n mâini. Stomacul mi se face mic. Mă gâdilă ceva de-a lungul coloanei vertebrale şi mi se face greaţă de emoţie. Cu sunetul ăla pe care-l ştiu atât de bine şi pe care-l aud şi când am laptopul închis, cu sunetul ăla începe povestea mea.

Mesagerul buclucaş

Virtuală, ar zice unii. Cum virtuală? Când eu am pasărea în piept şi mi-e greaţă de emoţie? Are altă fotografie la avatar! Oare o să intre în fereastra mea? O să sune? Aştept. Îmi ţintuiesc privirea pe desktop şi mângâi intens coloana ce poartă nume de mesager. Yahoo Messenger. Odată ce-l văd acolo, îi văd numele, îl văd că-mi face cu ochiul din fotografie şi parcă-i sclipeşte zâmbetul ăla de copil ce n-a mers în viaţa lui la dentist - şi acum stau şi mă gândesc la toate drumurile dureroase spre scaunul ăla care păcat că urcă şi coboară şi te lasă pe spate, că nu-i nimic plăcut mai încolo - ce naiba fac? De ce nu mă salută? De ce îmi lasă timp să mă gândesc la dentist?

Hai, mai concentrează-te un pic. Tot zicea că sunteţi telepatici. Transmite-i un: bagă-mă în seamă, deşteptule! Hai, hai, hai, spune ceva, spune ceva, spune ceva! Dar de la el nu se aude decât un sunet specific Mesagerului: Fssst - şi cu asta iese. Ca şi cum tragi repede aer în gură printre dinţi. Fssst! - şi ţi-ai recalculat paşii pe care urma să-i execuţi împreună cu el: ce faci, pisico? Trei pupici de la tine, unul simplu, un semn din ăla ce scoate limba şi încă unul simplu. Aşa ne sărutăm franţuzeşte via Mesagerul. Yahoo Messenger.

Iubesc în funcţie de sunete

Am învăţat să iubesc în funcţie de sunete. Un Fssst mai entuziast când intră, un Fssst dezumflat când părăseşte Mesagerul. Am învăţat că am acces la buzele lui numai prin intermediul unui „mediu" - environment care se numeşte Falling Hearts şi pe care dacă apeşi combinaţia CTRL+G trimiţi sau primeşti ditamai pupoiul (în traducere liberă dintr-o englezo-moldovinească, să-i zicem „chisoiul"!) rujat pe ecran, cu ţoc cu tot. Ascultăm împreună muzică pe YouTube dacă apăsăm Watch with me. Câteodată vorbim şi la telefon în timp ce facem asta şi mai comentăm clipuri sau faze ce ni se par mai nu-ştiu-cum.

BUZZ! Tresari şi trezeşti pasărea aia din piept ce abia se liniştise. Apeşi Citeşte: „Ah, ce mamă ai avut/ Ce frumoasă te-a făcut/ Şi m-a blestemat pe mine/ Să mă-ndrăgostesc de tine", semna Luci. Ţi se face un pic rău, dar de data asta nu de emoţie. Băiatul ăsta te-a învăţat o dată pentru totdeauna să nu-ţi mai dai numărul de telefon aiurea-n tramvai. Şi acum eşti muza lui pentru versuri manelistice.

Amorezul invizibil de pe AltaVista

Până să mă sune „chisoiu", haida mai bine să vă povestesc cum m-am amorezat eu prima oară pe nevăzute. Să tot fi fost prin clasa a şaptea, măricică de-acuma, aţi zice. O colegă de clasă descifrase deja tainele vorbitului invizibil - că nu puteam să-mi închipui cum scriu eu nişte litere pe ceva alb şi cineva, nu ştii de unde, îţi scrie înapoi. Începuse să chiulească şi să fugă la Biblioteca Centrală din Piatra Neamţ. Nu, nu chiulea că nu-i mai ajungea şcoala, la Bibliotecă era o sală de net la subsol cu cinci mii ora. 50 de bani acum. Îmi zicea să vin cu ea, că găsim băieţi străini cu care să vorbim şi să mai ieşim din plictiseala ce tinde să acapareze vieţile unor adolescente provinciale.

Deci iată-mă la Bibliotecă, să văd minunea. Îmi dau jos ghiozdanul, mă deschei la palton în timp ce casc ochii când la cărţile de pe rafturi, când la „internauţii" (aveam să aflu mai încolo că aşa se numeau) ce butonau frenetic în jurul meu. Nu eram obişnuită să vin la Bibliotecă decât pentru referate la Biologie, Geografie şi alte ştiinţe, nicidecum ca să găsesc băieţi străini cu care să vorbesc. Andreea se aşază lângă mine şi începe să tasteze www.altavista.com (ăsta a fost unul dintre cele mai mari motoare de căutare până să fie detronat de „Gugăl", de aceea avea şi chat, probabil. Vă lămuresc ca să nu mai tastaţi, nu mai e mare lucru la adresă, carevasăzică!). „Bagă-ţi un nume şi-o parolă!". Deci cum? Ah, bine, mi-am băgat conştiincios numele complet şi probabil parola de la adresa de mail (da, aveam! Tot Andreea mi-o făcuse la laboratorul de Informatică, într-a cincea). „Acuma alege-ţi o cameră de chat şi succes! Hai că a intrat Mathew şi vreau să vorbesc cu el". Nu mai ştiu, zău, ce mi-am ales. Probabil SUA. Nici bine nu m-am dezmeticit că mi-a apărut o fereastră albă cu un nume urmat de nişte cifre ce-mi zicea: „Hi"!

Pe chat, la Bibliotecă

Şi de-aici a început mintea să lucreze. Toată lumea spunea că are cu un an sau doi mai mult decât ziceai tu că ai (adică vreo 14, în cazul meu. Deşteapta de mine îşi dădea vârsta adevărată, da, nepăsătoare la capcanele ce-mi puteau fi întinse în vortexul anonimatului celorlalţi). Toţi erau blonzi cu ochi albaştri (febleţea mea la vârsta aceea. Între timp am trecut pe bruneţi cu ochi verzi, albaştri sau negri, să se consemneze!). Şi-mi imaginam toată ziua numai flăcăi, unii mai blonzi ca alţii, mai frumos zâmbitori şi mai vorbitori de limbi străine. Ori stăteam după ore la Bibliotecă pe chat, ori chiuleam de la Religie, Sport sau Dirigenţie şi cu cinci mii trăiam o oră de aventură ba cu Logan din Detroit, ba cu Jesus din Barcelona, ba cu Miguel din Puerto Rico.

Mi se spunea Sandrine

Asta până am dat de mIRC. Reţeaua asta mi-a adus primele întâlniri de-adevăratelea, dar pe orbecăite. Blind dates le zice acum. Adică ziceai că eşti blond cu ochi albaştri şi dacă erai bătut în cap dădeai şi indicii despre vestimentaţie: mă recunoşti după şapca neagră şi tricoul galben şi rămâneai să aştepţi ca vagonu-n gară să treacă fetele oraşului pe lângă tine în speranţa că una dintre ele o fi şi Sandrine (aşa mă purtam pe-atunci) şi şi-o da consimţământul.  

Mai apoi m-am îndrăgostit niţel şi i-am cerut prietenia lui Cornel, în clasa a opta, după ce îl cunoscusem pe-un canal de chat local. Eu eram o mare timidă (s-au schimbat mult lucrurile între timp, mi-am agăţat vreo doi băieţi de cursă lungă), deci vă închipuiţi cât de amorezată să fi fost dacă am adunat atâta tupeu. M-a respins c-o mare durere-n... bombeu (era fotbalist pe vremea aia, ce ştiu şi ăştia despre eternul feminin, pe bune, acum!) şi-am ajuns, după vara aceea, colegi de clasă la liceu. Şi-a dat el seama că-s mişto, dar cam târzior, aş zice.

Sexul oral e la telefon?

Şi la sfârşitul clasei a zecea, după un crush (n.r. - dragoste la prima vedere) infantil din care am făcut din ţânţar armăsar, mi-am întâlnit „chisoiu'". Cu care am adunat vreo cinci ani şi jumătate. Moderni! Pe-o distanţă modernă de 161 de kilometri (Braşov-Bucureşti) ce se micşorase de la şi mai moderna distanţă de 349 de kilometri (Piatra Neamţ-Bucureşti). Cu poze moderne cu sutiene moderne trimise prin mijloace moderne. Cu ore moderne de vorbit la telefon şi costuri suplimentare moderne. Cu vacanţe moderne pe schiuri moderne şi săruturi moderne: înşurubat şi încrucişat şi pe dos.

Am trăit iubirea asta modernă cu multe resurse investite. Nu e tocmai greu să-ţi imaginezi că bei cafeaua cu iubitul la tine sau la el în bucătărie, cu condiţia să aveţi o adresă de mail şi un telefon la îndemână. Nu e aşa greu nici să îi arăţi ce găteşti (îţi trebuie doar o cameră foto şi conexiune la internet) şi să-i zici că-i pui deoparte pentru când vine acasă (cu toate că iubirea modernă îi destul de distanţată din toate punctele de vedere şi alimentul putea să se transforme cu uşurinţă în ceva verde-albăstrui, numai bun de cercetat pentru cei ce caută leacuri băbeşti). A devenit oarecum uşor să faci şi dragoste modernă! Eu oricum am crezut până la o vârstă destul de „înaintată" că sexul oral e sexul la telefon, iar prin zilele mele de mIRC mi se tot propuneau partide de saibăr (cybersex), deci am fost o iubită modernă experimentată.

Trei inimioare pe perete

În zilele noastre îi iubirea pe Facebook! Modern, eh? Cât ia să pui o inimioară iubitei pe wall? Semnul mai mic şi trei. Cifra trei. <3. <3. <3. Câteva secunde. Gest de mare angajament! Aşa ai bifat invidia prietenelor ei şi ai eliminat şi şansa ca amicii tăi să nu vadă cât eşti de pămpălău de te dedai la activităţi din astea publice. Ei n-au Facebook, bărbaţii adevăraţi nu-şi pierd vremea cu prostii. Dar tu ştii că pe-a ta o linişteşti o săptămână dacă-i trânteşti trei inimioare pe perete ce-ţi iau sub trei secunde. Şi te scapă şi de Te iu, Te iu de luna asta, poate!

Acum s-au schimbat un pic lucrurile. Am adoptat tradiţia. Am vrut, cum ar zice puştanii sau rapperii în prezenţa cărora am fost vreo jumătate de an, „s-o ard old-school". Iubirea de şcoală veche. Asta-i Anne-Marie de dinainte de-a fi încetat să fie Anne-Marie aşa cum trebuia să fie. Învolburarea mă părăsise. Toate măruntaiele se calmaseră. Tumultul nu mai ştiam ce-nseamnă. Toate semnele duceau către ceva ce trebuia să ofere spectacol, doar că nu mai venea nimic. Doar semne. Azi şi mâine şi-n toate zilele, deja de luni încoace. Şi nu ştiu să am răbdare.

Şi-ai venit tu, m-ai pupat hoţeşte şi mi-a plăcut. Ei, mi-a plăcut! S-au aliniat planetele, sunt sigură că au fost focuri de artificii şi un grup de japonezi au executat un dans complicat în jurul nostru. Îmi venea să aplaud!

Şi înainte să fi scris asta m-am gândit în sinea mea: şi-am să trimit o depeşă la ziar! Să fie toată lumea avertizată, să se facă probe cu sirene de către Primării şi administratori de bloc! Să se ferească de iubirea modernă cine are organismul slăbit şi să se orienteze spre leacuri băbeşti, precum proximitatea.

În spaţiul virtual, Anne-Marie se recomandă drept „singura moldoveancă gangsta din România. Cu nuanţe". A fost bloggeriţa oficială a Festivalului de scurtmetraje de la Piatra Neamţ, apoi s-a aşezat confortabil la calculator şi a aşternut povestea alăturată, „condimentată" cu delicioase regionalisme (motiv pentru care am lăsat în text orice „îi" în loc de „este"). Cine vrea să ştie mai multe despre ea, o găseşte pe adresa theannemarie.ro.

"Câteodată vorbim şi la telefon în timp ce facem asta şi mai comentăm clipuri sau faze ce ni se par mai nu-ştiu-cum."

"O colegă de clasă descifrase deja tainele vorbitului invizibil - că nu puteam să-mi închipui cum scriu eu nişte litere pe ceva alb şi cineva, nu ştii de unde, îţi scrie înapoi. "

"Trei pupici de la tine, unul simplu, un semn din ăla ce scoate limba şi încă unul simplu. Aşa ne sărutăm franţuzeşte via Mesagerul. Yahoo Messenger."

"Acuma alege-ţi o cameră de chat şi succes! Hai că a intrat Mathew şi vreau să vorbesc cu el."

"Am trăit iubirea asta modernă cu multe resurse investite. Nu e tocmai greu să-ţi imaginezi că bei cafeaua cu iubitul la tine sau la el în bucătărie, cu condiţia să aveţi o adresă de mail şi un telefon la îndemână."