Simona Popescu, scriitoare: „Dorinţa pentru scris vine din pasiunea mea pentru viaţa cea adevărată“
0
Simona Popescu spune despre poezia ei că este ca „o plimbare în grădină“, însă scrisul îi izvorăşte din pasiunea pentru „viaţa cea adevărată“.
Simona Popescu (57 de ani), una dintre cele mai apreciate şi mai bine vândute poete din România, a acordat un interviu pentru „Weekend Adevărul“ în care vorbeşte despre pasiunea sa pentru poezie, despre creaţiile sale şi despre cel mai recent volum, „Cartea plantelor şi animalelor“, apărut la Editura Nemira şi recompensat în luna mai la Gala „Observator cultural“ cu Premiul pentru poezie.
„Având certe rădăcini în volumele ei anterioare, imaginarul naturii ajunge în «Cartea plantelor şi animalelor» la desăvârşire, într-o structurare savantă, subtilă şi îndeaproape supravegheată. Un volum ce, pe de o parte, celebrează felurimea lumii şi a sonorităţilor sale, iar, pe de altă parte, înscenează vulnerabilitatea existenţială şi etică a omului, propunând, sub un titlu aparent atât de simplu, o complicată ecologie a eului“, spune criticul Sanda Cordoş despre volumul premiat.
„Weekend Adevărul“: „Cartea plantelor şi animalelor“, apărută la Editura Nemira, este prima carte de poezie pe care o publicaţi după 15 ani. De ce această pauză atât de mare?
Simona Popescu: O pauză de 15 ani! Sună... dramatic. E o carte de, totuşi, peste 300 de pagini. Aş fi putut să scot două volume, una cu plante, cealaltă cu animale. Adevărul e că am uitat să şi public ce-am scris între timp! În laptopul meu sunt mai multe cărţi adunate, aproape de versiunile finale. Urmează două de proză, patru de eseuri şi alte două de poezie.
Am lucrat în paralel la toate în toţi aceşti ani. Trebuie să mă hotărăsc în ce ordine vor apărea. Şi-apoi, am pierdut noţiunea timpului! Una dintre cărţile de proză are ca temă chiar Timpul. „Cartea plantelor şi animalelor“ ar fi putut fi publicată acum câţiva ani. Dar abia în 2021 am primit de la cineva o invitaţie de publicare, de la prietena mea Svetlana Cârstean pentru colecţia ei de la Nemira. M-a întrebat dacă i-aş putea da ceva. Aveam trei cărţi de poezie. Am hotărât să fie asta prima.
Cât de mult v-a lipsit poezia în aceşti 15 ani şi cât de mult consideraţi că ne lipseşte poezia zilnic?
Mie nu mi-a lipsit şi nu-mi lipseşte poezia. Poezia e un raport continuu cu lumea, o încercare de a exprima intersectările cu lumea din afară, lumea mea, lumea cărţilor, lumea cu tot ce înseamnă ea. Prin 2004 am avut senzaţia – fiind şi profesoară la Facultatea de Litere – că poezia e un gen puţin frecventat. De studenţii mei, de pildă. Am scris pentru ei o carte întreagă despre poezie şi despre cum se leagă ea de viaţa noastră de zi cu zi. Un poem de peste 300 de pagini, cu titlul „Lucrări în verde“. Pledoaria mea pentru poezie, o bizarerie. O voi republica în volumul II din colecţia Opere poetice de la Editura Rocart.
Primul volum, cu primele mele trei cărţi de poezie, a fost publicat tot în 2021, cu o prefaţă semnată de unul dintre cei mai importanţi critici de azi, Cosmin Ciotloş. Mi-ar plăcea ca oamenii care cumpără „Cartea plantelor şi animalelor“ s-o răsfoiască şi pe asta. La mine, totul se leagă! Poezia cu eseurile, cu „Exuvii“, cartea mea cea mai cunoscută, de proză, din care se scot tiraje din 1999, când a apărut, până astăzi. Să adaug şi faptul că de câţiva ani am la Facultate şi cursuri de Scriere literară.
E entuziasmant ce se-ntâmplă, să vezi cum studenţii pleacă de la o anumită înţelegere a poeziei şi cum ajung departe, citind şi scriind din ce în ce mai bine. Poate o să public ceva cândva despre studenţii mei, despre cum se formează un autor, pas cu pas. Despre ce descoperiri fac despre ei scriind. Chiar dacă unii nu vor publica vreodată o carte, experienţa asta va fi importantă pentru viaţa lor.
Poezia, o plimbare prin grădină
Sanda Cordoş spune despre volumul dumneavoastră că este „o complicată ecologie a eului“. Dumneavoastră cum v-aţi descrie cartea?
Mi-a picat bine tot ce s-a scris pînă acum despre „Cartea plantelor şi animalelor“. Fiecare a văzut câte o parte din ce propun. Mai scriam eu pe dedicaţii ceva de felul „o grădină cu deschidere la mare/ocean“. În plimbarea prin „grădină“, fiecare se opreşte la ce doreşte. După o scufundare în „ocean“, fiecare rămâne cu câte ceva. Dar grădina e uriaşă. Şi la fel oceanul. Plantele, animalele, care mă preocupă încă din copilărie (aş fi vrut să urmez studii de biologie), sunt pretexte pentru a exprima în fel şi chip modul în care eu gândesc/simt lumea. Sunt doar parte din conţinutul manifest.
Dincolo însă de ce se vede, o „grădină” de forme poetice, de idei, de teme mici şi mari. Altfel, ce să zic? E o carte despre prietenie, renaştere, recluziune, singurătate, fragilitate, tinereţe şi bătrâneţe, vitalitate, extincţie, frumuseţe, vulnerabilitate, tandreţe, dragoste, limbaj, înţelegere, amintire, despre oameni la care ţin, despre câţiva poeţi cu „grădina” lor şi, în general, despre cei care, vorba lui Voltaire, ştiu să-şi cultive grădina (la figurat). O carte despre Logica Viului.
Despre inocenţă şi experienţă (cu trimitere la „Cântecele inocenţei“ şi „Cântecele experienţei“ ale lui William Blake). Şi simplă, şi complicată, uneori chiar ermetică (cu trimitere la Mallarmé sau Ion Barbu, la Emily Dickinson). Foarte legată de „Exuvii“, de pildă. Dar şi de ceea ce pregătesc acum pentru publicare, pornind de la câţiva poeţi (cartea cea mai grea la care am scris vreodată). Sunt poezii pe care le pot citi şi copiii, şi intelectualii sofisticaţi, şi cunoscătorii literaturii, dar şi cei care pur şi simplu iubesc frumuseţea, plantele, animalele, misterul unei zone pe care o vedem, dar despre care nu ştim mai nimic.
Cum a fost procesul de realizare a acestui volum de poezie?
Ca toate cărţile mele, a fost scrisă în timp. La „Exuvii“ am lucrat şapte ani. „Lucrări în verde“ mi-a luat patru ani. Cele de proză, viitoare, un deceniu! Ei, e ceva care seamănă cu alchimia. Trebuie răbdare, dedicaţie, concentrare. Dar intră aici şi imprevizibilul, hazardul. Asta e toată frumuseţea! Procesul scriiturii e ceva cu adevărat pasionant pentru un autor.
Traseul, vortexul celor pe care le absoarbe scrisul sunt o continuă surpriză. Ştii ce vrei să faci, dar apar mereu necunoscute, inefabile. Poate că seamănă cu ce trăiesc inventatorii (încerci să creezi un obiect nou!), matematicienii (trebuie să găseşti „algoritmul”), compozitorii (lucrezi cu armonii şi microarmonii, printre altele), artiştii vizuali (e nevoie de o nouă stilistică, de interfeţe obţinute prin transfer), regizorii de film (care stăpânesc şi o întreagă ştiinţă a montajului), interpreţii (totul e interpretare) etc.
Adolescenţa a adus poezia înapoi
De unde s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru a scrie poezie?
Mie nu mi-a plăcut multă vreme poezia. Legătura mea cu ea a fost stricată de şcoală, de comentariile literare adesea mecanice, care omoară spiritul poetic. De obligaţia de a învăţa texte pe dinafară – pe dinafară şi rămâneam! M-am apropiat de ea în adolescenţă şi mai ales în studenţie. Am făcut dependenţă.
Primii care mi-au deschis calea au fost Arthur Rimbaud, Ezra Pound şi T.S. Eliot, ca să dau doar trei nume. I-am descoperit singură şi pe cei care nu erau în manuale (acum sunt!): Mircea Ivănescu, Dimov, Gellu Naum. De la cel din urmă mi-a rămas ceva preţios: poezia e un mod de viaţă. Am scris o carte despre el, „Clava“. Precedată de „Salvarea speciei“, în care am vorbit pe larg despre suprarealism şi despre el. Să mai spun că au fost importante pentru mine câteva întâlniri dintre cele care îţi trasează destinul (spun asta chiar dacă sună patetic).
M-am împrietenit în liceu cu nişte băieţi care au ajuns şi ei scriitori: Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu. I-am cunoscut, pe la 17-18 ani, pe Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun, doi scriitori excepţionali. Şi, mai apoi, a fost întâlnirea mea cu Gellu şi Lygia Naum. Dorinţa pentru scris vine din nevoia de a înţelege realitatea (amplificată) în care trăiesc. Din pasiunea mea pentru viaţă, viaţa cea adevărată. Pasiunea mea pentru ceea ce numim Timp. Îmi place răbdarea, îmi plac imaginile, îmi plac cuvintele, structurile pe care le poţi crea cu ajutorul lor, îmi place Gândirea. La fel de mult ca... Muzica.
„Oamenii nici nu ştiu câtă nevoie au de poeţi“
Sunteţi printre foarte puţinii poeţi români care se vând bine. Le lipseşte românilor propensiunea pentru poezia cumpărată?
Nu ştiu ce să zic despre cât de bine se vând cărţile mele. „Lucrări în verde“ a avut un tiraj mare pentru o carte de poezie. Am aflat că şi „Cartea plantelor şi animalelor“ e norocoasă, are parte de... binevoitori. Mă bucur în primul rând pentru edituri, nu vreau să le fac pagubă. Dar, când vorbim despre poezie, nu contează vânzările, like-urile de pe Facebook şi recompensele. Mie mi-e, de fapt, egal. Îmi văd de ale mele, uneori într-o purificatoare şi magică singurătate. Am o poezie în volum care se numeşte „Melcul şi cochilia“. Cum ştie melcul cînd îşi termină căsuţa, cochilia? Iată un mister. Mai am multe de spus! Nu e gata „cochilia“!
Mă gândesc că următoarea carte, pornind de la poeţi, nu are cum să fie... populară. E pentru mine şi pentru „ai mei”, ca şi cum ei, scriitorii pe care îi iau aliaţi, m-ar putea citi. Deşi am scris în aşa fel încât să nu fie necesar să fi cunoscut cineva înainte, neapărat, poezia lui Gellu Naum, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Şerban Foarţă, Emil Brumaru, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu (poeţi de care mă simt foarte apropiată). Eu sper ca bunul cititor să găsească un mesaj pentru el, ba chiar să-şi dorească să ajungă (din nou?) la cei în jurul cărora îmi desfăşor jocul de oglinzi. Bine, sunt acolo şi nume cunoscute de toată lumea, chiar şi de copii. Eminescu, de pildă. Sau Bacovia. Sau Ion Barbu. Problema cu poezia şi publicul larg e spinoasă.
Şcoala îţi oferă un anumit conţinut pentru cuvântul „poezie“. Ăsta e adevărul. Şi e o fatalitate. Descoperi poezia pe cont propriu, de fapt, prin autoeducaţie. Îţi place din ce în ce mai mult pe măsură ce ajungi la zecile de feluri în care ea se poate face. Dar, revenind la întrebare, poezia nu e pentru publicul larg. Sigur, un Allen Ginsberg umplea stadioane. El e important, supercunoscut. Nu pentru că umplea stadioane! Sunt scriitori care nu au parte de mulţi cititori, dar publicul lor e select. Emily Dickinson a fost o mare necunoscută cât a trăit. Ion Budai-Deleanu a fost descoperit ca poet după zeci de ani de când murise. Bacovia era considerat de unii congeneri un minor. Nu ştiu câţi au auzit de Mircea Ivănescu, de pildă. Un mare poet european. Ca şi Gellu Naum, Leonid Dimov sau Şerban Foarţă. Exemple sunt destule.
Perioada fastă a poeziei
La nivel global, sunt foarte rare în ultima sută de ani cazurile de volume de poezii vândute foarte bine, Allen Ginsberg fiind, de exemplu, una dintre fericitele excepţii. De ce nu se vinde bine poezia?
Şi poezia se vinde bine când vorbim de autorii importanţi (mai ales după ce nu mai sunt în viaţă şi devine consens că ei contează cu adevărat). Americanii din generaţia lui Ginsberg sunt cunoscuţi în întreaga lume, pe toate continentele. Au scris în limba engleză! Un poet român trebuie să se mulţumească doar cu vorbitorii de română. Dar cunosc cititori pentru care chiar merită să scrii. Cred că azi se vinde destul de bine şi poezia tinerilor. E un reviriment, o perioadă fastă. Dar nu aş pune problema tirajelor, a vânzărilor, a marketingului. Poeţii îşi văd, oricum, de ceea ce trebuie să facă. Oamenii nici nu ştiu câtă nevoie au de ei, de poezie. Bine, mulţi găsesc emoţia, frumuseţea, „trezirea“ în altă parte: filme, muzică, spectacole, arte vizuale. E foarte bine şi aşa. Dar nu ştiu ce pierd ignorându-i pe poeţi!
În manualele şcolare, de prea mulţi ani, când este vorba de poezii, sunt aceiaşi autori. Ar trebui cumva revizuite manualele româneşti privind selecţia poeţilor şi a poeziilor?
E bine că sunt aceiaşi, pentru că vorbim despre clasici. Dar ar putea intra mai mulţi contemporani în manuale. Acolo, la literatura facultativă. Unde figurez şi eu cu câte ceva. E OK la facultativ. Se uită cine vrea, nimic obligatoriu (din fericire!). Şi poate că se vor găsi nişte adolescenţi care să vrea să citească mai mult decât poezia sau fragmentul mic de roman din manualul de Română.
Când devine poezia altceva?
Există poezii la care aveţi reacţii adverse?
Nu am reacţii adverse. Doar indiferenţă. Dar nu mai spun nimic pe tema asta. Nu e treaba mea. Ca profesoară la Litere, încerc să le deschid studenţilor uşi spre cei care contează cu adevărat, spre cei care au schimbat, fiecare în parte, poezia, conţinutul ei. Are Mircea Ivănescu o poezie cu titlul „Poezia e altceva?“. De câte ori apare un poet adevărat, poezia devine... altceva. Unii, o generaţie, două, o resping. Nu o înţeleg tocmai pentru că e... altceva. Acest altceva e semnul valorii. Sunt poeţi care inventează obiecte poetice noi. Magice. Dar nu le vezi, nu vezi magia, pentru că ochii sunt acoperiţi de conţinuturi vechi. Şi nu are rost să convingi pe nimeni că poezia e mereu... altceva.
Dacă ar fi să comparaţi România cu o poezie, care ar fi aceea?
România e de multe feluri! Ar trebui multe poezii!
Ce vă inspiră mai mult: natura sau oamenii?
Nu doar natura, nu doar oamenii. Totul!
Vă mai recomandăm şi:
Simona Popescu: „Peste o mie de ani, poezia o să arate la fel“
Se încarcă comentariile...
