Marsilio Ficino, volumul care i-a deschis drumul spre Occident lui Ioan Petru Culianu

Un nou volum „Marsilio Ficino (1433-1499) şi problemele platonismului în Renaştere” completeză seria „Biblioteca Ioan Petru Culianu” de la Editura Polirom. Volumul este lucrarea de licenţă a lui Ioan Petru Culianu şi inaugurează cercetarea sa asupra Renaşterii şi a imaginarului ei.

„Lucrarea de faţă este o tentativă de a descrie filosofia lui Marsilio Ficino, influenţa sa asupra artelor plastice din secolele al XV-lea şi al XVI-lea şi asupra literaturii din secolul al XV-lea, ca şi o scurtă descriere a Academiei platoniciene de la Careggi şi a principalilor ei reprezentanţi sau urmaşi”, spunea Ioan Petru Culianu, una dintre cele mai mari personalităţi ale secolului trecut, cu un destin de roman. Pe 21 mai 1991, în jurul orei 1.30, a avut loc unul dintre cele mai misterioase asasinate petrecute vreodată. Era ziua Sfinţilor Constantin şi Elena. În toaleta bărbaţilor din clădirea Divinity School a Universităţii din Chicago, s-a auzit un pocnet scurt. El i-a curmat viaţa celui care a fost Ioan Petru Culianu, celebrul istoric al religiilor, discipolul lui Mircea Eliade. Culianu avea 41 de ani. Împuşcat în cap cu o armă de calibru mic, un Beretta 25, Ioan Petru Culianu nu a avut nicio şansă de supravieţuire. Traseul lui extraordinar a fost curmat simbolic într-o zi care, se pare, nu a fost aleasă întâmplător. Asasinul a tras din cabina de toaletă alăturată. Misterul nu a fost rezolvat niciodată, pentru că, se pare nici nu se doreşte acest lucru... şi, cu cât trec anii, cu atât se adânceşte mai tare. Ioan Petru Culianu era la acel moment, când avea 41 de ani, profesor de istoria religiilor la această prestigioasă universitate din Chicago, urmându-i lui Mircea Eliade. Crima s-a petrecut într-un moment bine ales, după ce tocmai îşi încheiase o prelegere…

Volumul apărut în această săptămână la Editura Polirom, în colecţia dedicată savantului şi istoricului religiilor – „Biblioteca Ioan Petru Culianu” –, în traducerea lui Dan Petrescu, a fost scris însă cu multă înainte. O teză de licenţă care ţintea aproprierea unei filosofii văzute ca mântuire şi considera arta ca formă a experienţei interioare nu putea trece neobservată în anii dominanţei unei vulgate marxiste. Stigmatizat ca „mistic” şi interzis de la publicare încă din 1970, cu un volum oprit de cenzură şi probabil dat la topit în 1971, după „tezele din iulie”, Culianu avea să-şi vadă refuzat, prin intervenţia omniprezentului „căpitan Ureche” şi a antenelor sale, şi postul de la catedra de italiană, pentru care avea recomandările profesorilor săi. Plecat în exil pe 4 iulie 1972, Culianu îşi va continua însă, aşa cum îşi dorise, cercetările asupra Renaşterii şi a imaginarului ei, devenind unul dintre autorii care au schimbat, în secolul XX, paradigma studiilor renascentiste, prin cartea sa din 1984 „Eros şi magie în Renaştere”.

„Studiind şcoala lui Ficino, am încercat să atingem pe departe două scopuri: – să cunoaştem problematica unei filosofii înţelese casoteria şi îndreptate către om şi către relaţiile lui cu sine însuşi şi cu cosmosul; – să cunoaştem formele conştiinţei imaginative din Renaştere şi rata de schimb dintre filosofie şi artă”, scria Ioan Petru Culianu.

„Lucrarea de faţă, foarte restrânsă, rămâne nucleul unor preocupări pe care sperăm să le putem dezvolta, prospera fortuna, în viitor. Ne-am oprit, de-a lungul drumului ce duce de la Platon la Meister Eckhart, şi în unele locuri a căror alegere a fost, până la un punct, subiectivă. În general, nu am repetat trăsăturile care se regăsesc la toţi gânditorii studiaţi, ci am încercat să distingem ceea ce a fost personal la ei. Dar fondul le este comun: reabilitarea omului nu ca îndreptat spre pieritor, ci spre etern.”

Volumul de face marchează începutul unui traseu… Până să devină un nume incontestabil în lumea academică, să publice în toate limbile de circulaţie internaţională şi să conferenţieze în cele mai prestigioase laboratoare de idei,  studentul Culianu, provenit dintr-o cunoscută familie de intelectuali ieşeni, a avut o biografie tumultuoasă, neocolită de frustrări şi interdicţii ideologice: deşi şef de promoţie, Ioan Petru a fost repartizat ca profesor într-o şcoală generală dintr-un sat îndepărtat în timp şi spaţiu, iar în 1971, când obţinuse o bursă de studiu la Sienna, din partea Ministerului de Externe, i s-a refuzat viza şi nu a putut pleca.

După 1972, când a reuşit să plece cu o bursă la Perugia, a descoperit Occidentul, altfel decât cum îl aflase în cărţi. Pe acest drum, pe care şi l-a dorit mai mult ca orice, au existat dorinţa de a se călugări într-o mănăstire din Appia, lunile petrecute în lagărul de refugiaţi din La Latina, după ce i se terminase bursa, o încercare de sinucidere şi, dintr-odată succesul în concursul dat de acest străin necunoscut şi neexperimentat pentru postul de asistent al marelui Ugo Bianchi, profesorul de istoria religiilor de la „Sacro Cuore” din Milano.

A fost începutul unui drum strălucitor prin labirint, curmat într-o zi simbolică, în mod simbolic, într-o toaletă din Chicago, la doar 41 de ani. Un glonţ a ucis un întreg univers.