AVANPREMIERĂ Drumul din Siberia până în India pe urmele evadaţilor din gulag, refăcut de un scriitor francez

Sylvain Tesson povesteşte în volumul „Axa lupului. Din Siberia până în India pe urmele evadaţilor din gulag“ traseul de 6.000 de kilometri pe care l-a străbătut în opt luni, refăcând drumul celor care evadau din gulag,. „Adevărul“ vă prezintă fragmente în avanpremieră din cartea care urmează să fie lansată la Editura Polirom, în traducerea Sorinei Dănăilă.

Sylvain Tesson a refăcut lungul drum din Siberia până în golful Bengal pe care se presupune că îl străbăteau odinioară evadaţi din gulag. Pentru a le aduce un omagiu celor a căror sete de libertate a depăşit cele mai mari obstacole, a traversat singur, mergând pe jos, pe bicicletă sau călare, taigaua siberiană, stepa mongolă, deşertul Gobi, înaltele platouri tibetane, lanţul himalayan, până la Calcutta. Tesson descrie oamenii pe care îi întâlneşte, întâmplările şi locurile prin care trece, cu uimitoarea varietate a peisajelor ce i se înfăţişează de-a lungul călătoriei. Timp de opt luni, a avut de înfruntat foamea, frigul şi singurătatea pe parcursul celor 6.000 de kilometri ai „axei lupului” – traseu urmat doar de evadaţii din gulag şi de lupii aflaţi în căutare de pradă, care se deplasează de la nord la sud, spre deosebire de marile migraţii din istorie, care au urmat de fiecare dată axa est-vest. 

Sylvain Tesson, născut în 1972, este geograf, ziarist şi scriitor. Membru al Societăţii Exploratorilor Francezi, îşi împarte viaţa între expediţii de amploare, scris şi realizarea de documentare de aventură. Numeroasele sale peripluri i‑au inspirat în jur de zece cărţi, printre care L’axe du loup (Robert Laffont, 2004) şi Eloge de l’énergie vagabonde (Editions des Equateurs, 2007). Aphorismes sous la lune et autres pensées sauvages apar în 2008, la Editions des Equateurs, urmate de Une vie à coucher dehors (Gallimard, 2009) şi Vérification de la porte opposée (Phébus, 2010).

Fragment din volumul „Axa lupului“, de Sylvain Tesson: 

Severobaikalsk mă dezamăgeşte grozav. Mă aşteptam la o staţiune lacustră, cum numai Europa Centrală mai ştie să ofere: ceva între Interlaken şi Bellagio; în schimb, descopăr un oraş de beton, a cărui legătură cu lacul se reduce la digurile sale industriale, un chei pentru descărcare şi o piaţă a armelor cu garnizoana soldaţilor. Din fericire, la capătul oraşului există un yacht‑club (trebuie pronunţat „iart‑club”) care se mândreşte cu câteva bărci cu derivor şi cu trei‑patru minunate vase cu pânze, odihnindu‑se la umbra unei barăci din lemn de pin. Petrec aici două zile la fel de lâncede ca şi lacul însuşi.

La această latitudine, Baikalul nu măsoară decât 40 de kilometri lăţime. Severobaikalsk stă de strajă chiar la începutul malului occidental, în punctul nord‑vestic al lacului. Îmi propun să merg de‑a lungul întregului ţărm, de la nord la sud, dar pe partea opusă. Am încheiat, în acest sens, un târg cu Saşa, unul dintre proprietarii de iahturi: îi cedez bicicleta, iar el mă trece cu barca pe celălalt mal. Hotărâm să plecăm a doua zi. Seara, toţi membrii clubului, Iulia, Natalia, Georgiu, Andrei, Saşa, reuniţi în burta velierului Nadejda (în rusă, „speranţa”), închină întru buna noastră soartă. Tot exersând această artă a închinării în cerc vicios cum este obiceiul la ruşi, băgăm în noi felii groase de cârnaţi plini de grăsime şi dăm pe gât pahar după pahar de votcă: primele pentru a stinge focul pe care îl aprind în cele din urmă, iar ultimele pentru a dizolva amintirea grăsoasă pe care o lasă cele dintâi. A te deda exerciţiului închinării în stil rusesc înseamnă să ştii să manevrezi, rând pe rând, rindeaua şi lubrifiantul. 

Georgiu, căpitanul clubului, mă binecuvântează ca un şaman: patru picături de votcă stropite înspre cele patru puncte cardinale, două picături pe catargul vasului, una pe fruntea mea şi restul în pahare. 

— Ce părere au francezii despre Siberia? întreabă Andrei, căpitanul Nadejdei. 

— Şi‑au creat o imagine negativă, spun eu, o văd ca un pământ alb, plin de gheaţă, urşi şi închisori politice. 

— Păi, asta‑i o viziune foarte parţială, comentează căpitanul. 

— Ştiu, răspund eu. 

— Mai sunt şi ţânţarii şi mlaştinile, adaugă el. 

— Şi căpuşele, zice Saşa. 

— Da’ despre ruşi ce cred? mai este curios căpitanul. 

— Că e singurul popor din lume care se îndreaptă cu paşi hotărâţi către secolul al XIX‑lea, îl informez eu1. 

— Şi tu? 

— Eu sunt de aceeaşi părere cu Doamna de Staël, zic. 

— N‑am citit, zice el. 

— „Ruşii nu‑şi ating niciodată ţelul, pentru că‑l depăşesc întotdeauna.” 

— Asta da, îmi place, ni se potriveşte. 

Proiectul meu de‑a merge de‑a lungul malului oriental se loveşte de un amănunt administrativ. O parte a coastei este clasată ca rezervaţie naturală şi, ca atare, pentru a pătrunde pe teritoriul său (deşi nimeni nu controlează accesul), e nevoie de un document de liberă trecere. Iar Saşa ţine cu tot dinadinsul să fiu în regulă. Ghenadi A., în schimb, directorul Poligonului Biodiversităţii (acesta este numele rezervaţiei), este un funcţionar pervers, extrem de periculos, care nu‑mi cedează propuskat‑ul decât la capătul unei lungi zile de milogeală. Aparţine acelei rase de birocraţi născuţi din împreunarea unei călimări şi a unei sugative, nişte gogolieni roşi în fund care se pun ruşinos de‑a curmezişul mersului înainte al Rusiei. Iau pur şi simplu foc când mă gândesc că am plecat în călătorie sub stindardul libertăţii, iar acum sunt la cheremul unui împătimit al procedurilor de cea mai joasă speţă, care împarte cu şobolanii plăcerea de a se hrăni cu hârtii. 

A doua zi, Saşa şi cu mine ridicăm ancora, la bordul Cassiliei, îndreptându‑ne spre coasta de est. Traversăm lacul cu încetinitorul. În lumina parcă de aluminiu, apa de un albastru cenuşiu are luciri de mercur. Dacă există mai mulţi pictori ai mării decât ai muntelui, să fie oare pentru că apa este ea însăşi o paletă de pictor? 

Celălalt mal apare repede, cu plajele sale de nisip despărţite de capuri stâncoase. Masivul muntos care străjuieşte ţărmul se prăvăleşte aproape direct în lac, cruţând, între pante şi mal, doar o fâşie de pământ de câteva sute de metri. Saşa îmi spune că, înspre sud, există faleze care cad perpendicular în apă şi pe care nu le voi putea depăşi. 

Ziua îşi pierde limpezimea. Nori de condensare, ca de bumbac, urcă la suprafaţă, alunecă peste stânci şi se rostogolesc pe deasupra vârfurilor mestecenilor, a căror înşiruire se întinde, rectilinie, paralelă cu lacul. Domneşte o atmosferă de gravură pe oţel. Înainte de a dispărea cu totul, soarele reuşeşte să străpungă stratul cenuşiu, răsfrângându‑şi gloria pe deasupra întregii aceste grandori. Este a doua oară în viaţă când văd Baikalul şi, ca şi prima dată, îmi apare într‑o lumină imperială, încoronată de raze. Saşa aruncă ancora într‑un golfuleţ sălbatic. Hotărăsc să‑mi petrec noaptea la bordul vasului. Mâine voi debarca şi voi porni spre sud, pe jos, de unul singur. 

336! Acesta este numărul râurilor care se varsă în Baikal. A doua zi, dimineaţa mă prinde mergând prin pietriş şi gândindu‑mă la faptul că cifra aceasta reprezintă totodată şi numărul de vaduri pe care va trebui să le trec. Când m‑oi întoarce la Paris, am să mă instalez pe terasa unui bistrou ca să verific această cifră pe o hartă, cu o bere rece de jumătate în faţă. Sau poate cu un vin de Gamay, aşa de rece, încât paharul o să fie aburit. 

Plouă pe apa lacului şi sufletul mi‑e trist. Sub apă probabil că nu e prea multă veselie. Ca să‑ţi dai seama că am dreptate, nu trebuie decât să priveşti în ochii unui peşte. Înaintez pe o plajă cu nisip roz, pe care ploaia îl face violet. L‑am părăsit pe Saşa la ora şase, în dimineaţa asta. M‑a dus cu barca până la ţărm. Împreună, am căutat un băţ zdravăn, de pin, pe care mai apoi l‑am cioplit cu briceagul. După care m‑a îmbrăţişat şi mi‑a zis: „Să ne scrii!” – şi a urcat înapoi în barcă, lăsându‑mă singur cu resacul. L‑am privit cum ajunge la Cassilia, cum înalţă pânzele şi pleacă: o pată albă îndepărtându‑se pe tipsia lacului. Mi‑am început de îndată drumul către sud, iar acum traversez primul vad, cu apa până la brâu. 

„Mi-am tatuat data naşterii pe falangele de la degetele mâinii stângi“

Coborârea mea pe malul lacului Baikal durează unsprezece zile. Coasta nu e complet pustie. Aşezate la câte două‑trei zile distanţă unele de altele, căsuţele paznicilor rezervaţiei naturale, care‑i întâmpină pe meteorologi şi ihtiologi, se înşiră ca mărgelele pe firul malului. În prima căbănuţă unde mă opresc, nu departe de râul Şenangda, patru bărbaţi sunt ocupaţi să dea gata un prânz cu slănină şi votcă. Pavel şi Vaclav, care au ajuns aici în timpul construirii magistralei Baikal-Amur şi care nu sunt prea vorbăreţi. Mai este Iuri, un tânăr buriat de 18 ani. Şi un al patrulea, poreclit „194”. 

— Mi‑am tatuat data naşterii pe falangele de la degetele mâinii stângi. Aşa e obiceiul în închisoare. Dar într‑o zi mi‑a tăiat unu’ cu toporu’ degetu’ mic şi, cum nu‑mi notasem cifra, acum nu mi‑o mai aduc aminte... Era, oricum, între 0 şi 9, anul 40... Iaca de ce a rămas doar 194. 

„194” mă invită să vizitez obiectul mândriei sale: o turmă de reni domestici cu coarne de catifea. Cum pasc, aşa, pe o pajişte, nu prea departe de râu, mă îndrăgostesc subit de animalele acestea cam nervoase, dar care au reprezentat forţa popoarelor boreale şi au bântuit visele regilor sciţi.

[…]

Am în rucsac cu ce să rezist şase zile: fructe uscate, supe la pachet, tuburi de brânză, carne uscată şi arpacaş, un preparat pe care ruşii îl numesc kaşa şi pe care Ivan Denisovici, zek din gulag, erou al lui Soljeniţîn, îl întâmpina în fiecare zi cu exclamaţia: „Ah, draga de kaşa!”. Deseori, un siberian întâlnit în vreo cabană de pe întinsul rezervaţiei îmi mai completează proviziile, oferindu‑mi un kilogram sau două de peşte afumat învelit în hârtie veche de ziar, Pravda, care mă ajută să‑mi perfecţionez limba rusă în timp ce muşc din carnea sărată. 

Descopăr acum un nou ritm existenţial: să merg pe tot cuprinsul zilei, să beau apă din lac, să urmăresc cursa bâtlanilor deasupra luciului apei, să pescuiesc şi să petrec minute lungi ca să pregătesc peştele prins, apoi să caut un loc potrivit în care să‑mi instalez tabăra. Iar raţiunea nopţilor e să mă odihnesc după zile atât de frumoase.

Nu am auzit caiacele sosind. Zgomotul clipocitului lor mă surprinde. Când ajung în raza mea vizuală, alunecând pe apă, conduse de două dintre cele mai frumoase specimene ale rasei umane, au trecut deja 48 de ore de când nu am mai întâlnit picior de om. Cei doi străini sunt blonzi şi înalţi. Musculoşi şi cu pielea de culoarea mierii. O fată şi un băiat. Un cuplu de tineri zei greci întrupaţi în două frumoase corpuri omeneşti. Cu siguranţă nu sunt ruşi, căci sunt prea bine echipaţi şi au chipurile prea netede. Fac un ocol ca să ajungă până la mine şi, chiar înainte de a acosta, cu naturaleţea tipic americană (căci sunt americani) care‑i împinge (pe ape, în cazul nostru) să sară în ajutorul omenirii, îmi strigă: 

— Hello man, do you need something? 

Când un american, oriunde‑ar fi el, ţi se prezintă, întotdeauna dă impresia că face parte dintr‑o echipă de salvare. Sar din ambarcaţiuni pe mal şi ne salutăm, foarte fericiţi că ne‑am întâlnit. Pe el îl cheamă Brandan (un nume de navigator curajos! călugăr celt, irlandez, cu o barcă din piele!), iar pe ea, Heater. Sunt din California şi fac turul Baikalului în caiace. Sunt atât de frumoşi încât, pentru o fracţiune de secundă, mi‑e ruşine de mizeria mea, de aspectul meu de „vagabond al bătrânei Europe”. Brandan mă măsoară din cap până‑n picioare: 

— Ne uitam la tine cum mergi pe plajă, aşa, cu pălăria şi toiagul tău, şi mă făceai să mă gândesc la toţi oamenii aceia scăpaţi din gulag. Ai citit À marche forcée? 

Rămân mut de uimire, fără să pot răspunde la întrebare. Brandan se apleacă asupra caiacului său, deschide o cutie de plastic prinsă de cocă şi scoate o carte. 

— Uite ce citesc eu acum, îmi arată el: povestea lui Słavomir Rawicz, evadat din Siberia... 

Puţin emoţionat, puţin flatat, le explic raţiunea călătoriei mele. Iată că, minune a unei involuntare identificări cu obiectul căutării mele, doi vâslaşi americani ai timpurilor moderne m‑au asociat, pentru câteva momente, cu fugarii acelor ani întunecaţi...

Brandan, care încă mai vrea să mă salveze, mă mai întreabă o dată: 

— Do you need something? 

— Da, mi‑am pierdut în dimineaţa asta limba clopoţelului anti‑urs. 

În cutia de unelte pe care mi‑o întinde şi care conţine tot felul de şuruburi de toate mărimile şi formele, găsesc repede unul care să mi se potrivească, după care ne despărţim. Ei pornesc spre nord, pe apă. Eu, pe jos, merg către sud, cu un clopoţel nou, fericit beneficiar al legendarei disponibilităţi a americanilor de a salva omenirea.

(Copyright Editura Polirom, din volumul „Axa lupului. Din Siberia până în India pe urmele evadaţilor din gulag“, de Sylvain Tesson)