America: de la plajele colorate din Los Angeles la misterele din Nevada: un film despre 3.000 de kilometri de călătorie
0America este ca un uriaș cinematograf. Îți trebuie bilet, dar să nu crezi că vei sta în vreun fotoliu pentru a o admira sau descoperi: un film despre vreo 3.000 de kilometri de călătorie, de căutat clipe din copilărie, și poate din adolescență.
Am aterizat la Los Angeles și ne-am cazat în Santa Monica, aproape de plajă, pe Ocean Avenue, să avem acea perspectivă superbă la apus către Pacific Coast Highway. Și pentru că soarele se ascunde, la apus, după munții din lanțul Pacific Coast Ranges, un final de zi trebuie să-l lași să se consume pe plajă, să privești turnurile salvamarilor și ale lor pick-up-uri în contre-jour. Este aproape ca un final de film, doar că creditele de la final sunt niște umbre care îți dansează prin față – uneori pot fi chiar obraznice și să-ți fure din mână ce mănânci... da, sunt pescărușii.
În România obișnuim să mai glumim de cei de peste Ocean, dar la noi nu am văzut într-un singur loc 80 de terenuri de volei pe plajă. Aici se aleargă, se merge cu bicicleta, se dansează, unii își mai julesc genunchii încercând ceva nou pe skate, se mai stă și la un foc pe plajă, se fumează și multă iarbă – trebuie să o spun și pe asta pentru că mirosul este mai mult decât omniprezent. Și dacă ești nefumător, cum suntem noi, poate simți un ușor disconfort. Pentru unii, plaja din Santa Monica, Venice Beach sunt sinonime cu modul în care își trăiesc viața. Nu poți părăsi plaja fără a vizita pontonul Santa Monica, locul unde ai impresia că ești într-un mini-orășel, locul unde se termină celebra Route 66. Am ales zona asta pentru cazare din rațiuni de securitate, fiind una dintre cele mai calme din Los Angeles. Cât despre costuri, am putea da exemplu că o omletă la un hotel de 4 stele costă între 20 și 25 de dolari sau o zi de valet parking este 55 de dolari. Cea mai ieftină masă a fost la Joe's Pizza: 48 de dolari pentru trei persoane. În rest, totul a fost peste 100 de dolari, la care nu trebuie să uiți că trebuie adăugat 18, 20 sau 22% bacșișul.
O istorie americană: de la mașini la film
Los Angeles are enorm de multe lucruri de văzut, așa că aplicația Get Your Gide a rămas și anul acesta un partener de încredere. Am achiziționat cu două-trei luni înainte de a pleca bilete de acces la obiectivele pe care am dorit să le vizităm. Pentru că sunt jurnalist auto, pentru că iubesc automobilul, nu puteam rata Petersen Automotive Museum. Dacă vă iese în cale, nu-l ratați – și, bineînțeles, nu ratați The Vault – o colecție de aproximativ 200 de modele, multe dintre ele fiind unicat. O zi am dedicat-o pentru Universal Studios, un adevărat cocktail de istorie cinematografică și parc de distracție. Poate singurul sfat pe care îl pot da este să fiți acolo cu jumătate de oră înainte de deschidere și să bifați prima dată turul ghidat al studiourilor – după prânz, am stat cam o oră și jumătate la coadă.
Los Angeles nu este un oraș de luat la pas, îți trebuie mașină, așa că asigură-te că ai unde parca și vei avea parte de o experiență relaxată. Nu uita că acolo sunt și oameni care merg la muncă și se întorc de la muncă, așa că îți poți salva timp prețios dacă nu intri în sesiunile de migrare de la începutul și finalul zilei. Oricum, și asta va fi o experiență, să stai în „mici ambuteiaje“ pe autostrăzile periferice orașului care au până la opt benzi pe sens. Și un ultim detaliu: pe malul oceanului, spre seară, am degustat și 17 grade, ziua oferind 24-26 de grade. La 10 kilometri în interiorul orașului deja erau 40-42 de grade.
Chiar dacă aveam 28 de ani când s-a lansat desenul animat „Cars“, am păstrat acea bucurie, acea emoție, iar să pot pleca la drum pe Route 66 și să fac o pauză în încă abandonata benzinărie din Radiator Springs a fost ușor magic. Nu vorbesc despre parcul tematic inspirat de desenul animat, ci despre localitatea care a inspirat producția. Ea există, suferă de aceeași abandonare ca localitatea din film, tărâmul acela unde și timpul s-a plictisit să miște acele de la ceas pentru că oricum nu face nicio diferență.
Pe traseu puteți bifa și Joshua Tree National Park, o bună parte de deșert, unde planta Joshua Tree (Yucca brevifolia) domnește – noi însă am sărit peste. Suficienți cactuși și de-a lungul drumului, mai spectaculoasă este navigarea prin două ecosisteme care se intersectează, cele formate de deșerturile Mojave și Colorado.
Reguli clare, făcute pentru a fi urmate
Am continuat drumul spre Kingman, cu gândul că este un oraș unde există un muzeu dedicat Route 66. Însă am descoperit că localitatea avea să ne ofere infinit mai mult decât perspectiva de a vizita un muzeu. Ne-am cazat la clasicul motel/hotel american, cel care „îi adoptă“ pentru o noapte pe cei plecați la drum lung. La 9 seara deja nu mai găsești deschise decât tonomatele de la capătul culoarului care îți vând băuturi răcoritoare, benzinăria de la intersecție și restaurantul non-stop în care își găsesc camionagiii refugiu preț de o cină târzie. Alcoolul nu se vinde pe la toate colțurile ca la noi, iar la benzinărie a trebuit să arăt permisul pentru a putea cumpăra două beri. Nu ai voie cu minori în baruri, pentru simplul fapt că este expunere vizuală la consum de alcool. Multe reguli, dar simple și clare. Oamenii, de obicei, îți atrag atenția frumos că ești pe lângă lege, iar dacă ai impresia că ești mai presus, nu durează mult până revii pe pământ. Un mic exemplu: limitele de viteză pe autostradă sau drumuri cu o bandă pe sens (în afara localităților) sunt undeva între 110 și 130 km/h – cifrele sunt pentru toate autovehiculele. Pe autostrăzi, de regulă, nu se depășește cu mai mult de 15 mile/h (aprox. 24 de kilometri) peste limită, când traficul o permite. Poliția nu are nicio problemă cu asta, dar iau foc instantaneu dacă începi să faci slalom, să schimbi benzi. Un astfel de temerar l-am văzut tras pe dreapta de poliție la nici cinci minute după ce m-a depășit pe autostradă. Și nu stați cu ochii după echipaje sau camere: în America, lumea este încurajată să raporteze. Nu este celebrul „dat în gât“ de la noi, ci este o modalitate de civism care contribuie la siguranța vieții de zi cu zi la ei.
Marele Canion, marele vis
Am părăsit Kingman, având destinație Marele Canion și apoi Page. Pentru că infrastructura rutieră permite, am programat traseele în zilele de condus cu distanțe între 500 și 650 de kilometri. Înveți repede că la plecare e bine să îți faci plinul, galonul fiind undeva între 3,5 și 5 dolari, în funcție de cifra octanică.
Pentru a vă menaja bugetul, în cazul în care doriți să bifați mai multe parcuri naționale, puteți achiziționa un abonament, de regulă prețul acestuia este echivalent cu accesul în trei sau patru parcuri. Oricum, acest detaliu vă va fi adus în prim-plan la fiecare casierie de către cei din spatele ghişeului. Acesta este un alt detaliu care face America plăcută. Dacă poți economisi un dolar, oamenii îți vor arăta cum, nimeni nu vrea să-ți scoată mai mulți bani din buzunar.
Marele Canion, văzut de pe malul sudic, este un fel de poster uriaș. Atât de grandios încât îți anesteziază în bună măsură perplexitatea. Noi am trăit cu senzația că nu este real, că avem în față un print color uriaș. Atât de mare și atât de vast este că o parte dintre detalii se estompează. Ce nu se estompează în acest parc natural sunt curățenia și respectul oamenilor pentru natură. Gândindu-mă la cum arată la noi Transfăgărășanul, Transalpina, cam ce găsești pe marginea drumului – deși discuția corectă ar fi cam ce nu găsești –, a apărut firesc întrebarea: din ce aluat trebuie să fii plămădit pentru a păstra curățenia, să respecția natura la acel nivel? Am găsit și răspunsuri. În principal este amenda, destul de des am întâlnit panouri pe care erai anunțat că dacă îți scapă ceva pe jos, amenda este de 1.000 USD, și am găsit zone unde erai ușurat de 2.000 de dolari pentru „libertatea“ de a arunca o hârtie. Asta ține de autorități, să aibă grijă să folosească acest gen de sancţiune. Dar există și respect pentru viața sălbatică: în parc, undeva la vreo zece metri de drum, leneveau doi cerbi, exemplare superbe. Oamenii, firesc, mai furau câte o amintire digitală cu telefonul, dar nimeni nu îndrăznea să hrănească animalele sau să se apropie de ele, toată lumea stătea pe drum și fotografia. Și totuși, realitatea din acel parc era zugrăvită de oameni, de turiști, la fel ca cea de la noi.
Raiul pe Pământ din Valea Morții
Pentru următoarele trei zile, epicentrul călătoriei noastre a fost orașul Page. Poate primul șoc a fost să descopăr modul în care aleg să trăiască nativii americani. Dacă inițial am încercat sentimente de compasiune față de parfumul semi-nomad al locuințelor lor, de aerul relativ auster emanat, ulterior am descoperit că asta este alegerea lor.
Culorile din mijlocul rezervației
Page este o localitate tânără, fondată undeva pe la 1957, inițial fiind o comunitate de muncitori care au lucrat la barajul Glen Canyon. Orașul este construit pe o suprafață de 44 de kilometri pătrați, suprafață obținută printr-un schimb cu populația Navajo – o informație pe care am aflat-o ulterior, dar trebuie să recunosc că am fost surprins de existența acestei urbe în mijlocul unui tărâm care este rezervație a indienilor. Orașul este un loc din care s-a evaporat parfumul de baracă muncitorească și care ușor a fost invadat de puncte care să satisfacă turistul, fie că este vorba de o cârciumă mexicană sau de una texană, cu afumătorile de carne amplasate pe trotuar. Chiar m-am întrebat câte accidente vasculare ar produce acele afumători unor membri de pe la ANPC-ul autohton. Am mâncat acolo, a fost delicios, nu m-am scărpinat după.
Poate că mulți s-ar întreba de ce am ales să zăbovesc atât de mult în Page. În principal pentru că îți oferă acces rapid la două obiective locale spectaculoase: Antelope Canyon și Horseshoe Bend. Despre primul obiectiv, vă recomand să vizitați Upper Antelope Canyon. Noi am achiziționat bilete online direct de pe site-ul rezervației cu vreo treo luni înainte, am ales și intervalul orar preferat, aveți grijă să fie în jurul prânzului pentru momente magice în canion. Un salut de la 10.000 de kilometri pentru ghidul nostru, un indian pe la 60 de ani, atât de bun și liniștit. Ce-i drept, bunătatea lui sufletească a fost un detaliu care l-a inspirat să aibă 18 copii! Tot el ne-a recomandat ca după turul canionului să fugim repede la Horseshoe Bend. Dacă prin ghidurile de călătorie veți găsi recomandări să vizitați acest punct la apus, el ne-a spus că prânzul este ora cea mai bună, pentru că putem vedea toate culorile; la apus, jumătate din obiectiv este deja în umbră.
La Horseshoe Bend nu se plătește bilet de intrare, se plătește doar parcarea – 10 dolari. Nimic nu te pregătește pentru ce-ți va oferi natura după o plimbare de vreo 10-15 minute. Și partea superbă este că totul îți este arătat brusc, nu apuci să descoperi priveliștea treptat. La finalul zilei, pot spune că acest loc se clasează, într-un top personal, pe locul doi, primul fiind ocupat de ceva de care aveam să mă bucur câteva zile mai târziu, tot pe tărâm american. Am ales Page și pentru faptul că îți oferă acces, după un drum cu mașina de două ore, și la Monument Valley, acel relief arhetipal pe care îl vei asocia etern cu westernul ca producție cinematografică. Toate sunt rezervații ale nativilor americani, au propriile legi, propriile reguli – respectă-le și vei fi respectat.
Viva Las Vegas!
Nu puteam rata locul care începe să trăiască imediat ce apune soarele. Despre Las Vegas aș putea că se rezumă la bulevardul cu același nume unde sunt aliniate toate hotelurile legendare cu ale lor cazinouri. Aici totul costă, aici toți au făcut o profesie din a te convinge să îți scoți dolarii din buzunar pentru a-i lăsa pe acolo. Am bifat proiecția „Postcard from Earth“ la The Sphere, unul dintre cele mai impresionante locuri de evenimente, cel puțin în America. Producția, creată special pentru a fi proiectată în acel loc imens realizat din ecrane LCD, este un manifest pentru a salva Planeta, pentru a avea ce lăsa moștenire celor ce vin – personal, însă, am simțit o ușoară inadecvare să oferi această producție într-un loc unde toți vin să deguste abandonul rațiunii. Din punct de vedere tehnic, The Sphere este ceva impresionant. Merită? Cred că da, chiar și pentru „Postcard from Earth“.
De reținut că la 8 seara afară erau 42 de grade, iar sub 36 de grade nu am văzut să coboare temperatura noaptea. Marile hoteluri au construit o galerie de culoare care permit accesul dintr-unul în altul, unde te poți bucura de aer condiționat. Dacă ajungeți în Las Vegas, aveți mare grijă la cumpărăturile pe care le faceți pe la magazine, în special cele firești pentru aprovizionare – apă, sucuri, chipsuri. După apusul soarelui, cei de la tejghea îți verifică atenția. Dacă te-ai dus puțin relaxat la cumpărături, după vreo două beri poate nu observi că nota ți-a fost încărcată cu 20 de dolari. Noi n-am consumat, așa că am sesizat că fata de la casa de marcat mi-a scanat discret de vreo trei ori un produs. S-a rezolvat repede problema. Și din categoria „what happens in Vegas stays in Vegas“, după două zile am părăsit orașul cu destinația Death Valley, mai exact spre Furnace Creek.
Niciun mister în Area 51
Din Las Vegas este un drum de vreo două ore și ceva cu mașina până în Furnace Creek, însă l-am lungit cu vreo jumătate de oră pentru că am vrut să trec și pe lângă Mercury, Nevada, un mic orășel fondat în urmă cu 74 de ani de către Comisia de Energie Atomică. Când crești cu „X Files“, îți place să te amăgești că „The truth is out there“. Oricum, cei din zonă știu să vândă extrem de bine Area 51 și presupușii ei oaspeți.
Însă destinația noastră era oaza din Furnace Creek, un hotel construit în 1927. Noi am ajuns într-o perioadă în care temperatura medie era în jur de 50 de grade Celsius. Lumea spunea că am prins răcoare. Pe undeva am fost tentați să le dăm dreptate, în următoarea săptămână se așteptau cu cel puțin încă cinci grade peste. Ce-i drept, deja eram obișnuiți cu regimul acesta termic, 45 de grade savurând frecvent în ultima săptămână, alături de umiditatea între 4 și 10%, totul asezonat cu un vânt fierbinte care îți lăsa impresia că cineva a uitat deschis pe ultima treaptă un uscător de păr care-ți suflă în față. Nu am experimentat până la acel moment senzația de uscare a ochilor, lucru care se întâmplă aproape instantaneu când ieși afară.
Fereastră către galaxie
Am dorit să ajungem în Death Valley pentru a vedea dacă într-adevăr este locul care îți oferă șansa să te teleportezi în mijlocul galaxiei. Unul dintre băieții de la oază ne-a spus că ar fi de preferat să părăsim incinta și să mergem în pustietate, după dealuri, până lăsăm în urmă orice urmă de lumină „parazită“ produsă de om. Și să avem grijă să ieșim înainte de răsăritul lunii. Am avut noroc, a venit noaptea, luna era încă comodă, ascunsă, am părăsit oaza, am condus spre nicăieri câțiva kilometri și s-a întâmplat: ne-am trezit în mijlocul galaxiei. O priveliște unică, o trăire unică. Voi fi egoist și voi păstra trăirile pentru mine, dar dacă aveți șansa să ajungeți în Death Valley, oferiți-vă luxul a măcar zece minute de privit universul. Acesta este momentul, locul care ocupă prima treaptă în topul personal și care cred că va fi aproape imposibil de înlocuit. Lăsând în urmă galaxia și revenind la cele lumești, în oază o găsești pe Roadrunner, celebra pasăre din desenul animat „Wile E. Coyote and the Road Runner“. Coiotul era și el prin zonă, chiar este un personaj firesc al zonei, dar în zilele în care am fost acolo nu s-a arătat.
Am părăsit Death Valley cu destinația Los Angeles, bucla noastră se apropia de final. Ultima seară am petrecut-o pe malul Pacificului, tot în Santa Monica. Două săptămâni, un traseu de aproximativ 3.000 de kilometri, o vacanță planificată timp de un an. Un buget minim pentru trei persoane începe de la 10.000 de euro și poate ajunge la 15.000 de euro dacă include și „mofturi“. Și dacă aveți impresia că America este o țară divizată acum, aceeași plajă din Santa Monica mi-a oferit o imagine care contrazice tot ce văd zilnic pe canalele de știri sau în social media.
Se încarcă comentariile...
