EXCLUSIV Fred Lipsius, fondator al trupei Blood, Sweat and Tears: „La București am fost urmăriți constant de Securitate, de parcă eram spioni“
0În iunie 1970, Blood, Sweat & Tears era prima trupă americană ce susținea concerte în România. Trupa era una foarte populară la nivel mondial, având hit-uri în topurile Billboard și vânzând milioane de albume.
Înființată în 1967 la New York, trupa de jazz-rock Blood, Sweat & Tears s-a impus foarte repede: al doilea album al trupei, lansat în 1969, a stat șapte săptămâni în fruntea topurilor americane, câștigând premiul Grammy pentru Albumul Anului și având trei melodii care au fost pe locul doi în top Billboard.
În vara lui 1970, formația a susținut un turneu dincolo de Cortina de Fier, în Polonia, Iugoslavia și România. La București au fost două concerte cu peste 20.000 de fani și ambele au fost marcate de restricții și incidente. Milițienii au intervenit de mai multe ori pentru a-i opri pe tinerii care strigau „USA! USA!“, iar mai mulți fani au fost bătuți.
Al treilea concert, ce trebuia să aibă loc la Ploiești, în beneficiul victimelor inundațiilor, a fost anulat de regimul lui Ceaușescu de teama popularității foarte mari a muzicii americanilor.
Evenimentele nu au fost trecute cu vederea de statul american, Henry Kissinger, pe atunci asistent prezidențial pentru securitate națională, și William Rogers, secretar de stat, trimițându-i președintelui Richard Nixon mai multe rapoarte în care se detaliau procedurile din timpul concertelor, dar și starea de spirit din România. „Ca urmare a concertelor de la București, cred că propaganda comunistă română va reuși mult mai greu să îi convingă pe tineri să fie comuniști. Ultimul concert din România a fost anulat deoarece autorităților le era teamă că lumea va ieși în stradă precum în Ungaria sau Cehoslovacia. Comuniștii români nu vor ca tinerii să fie prea bucuroși“, preciza Rogers.
Turneul din 1970 a fost și subiectul documentarului „What the Hell Happened To Blood, Sweat & Tears?“, apărut anul trecut peste Ocean.
„Între 10.000 și 20.000 de oameni au participat la fiecare concert, fiind foarte entuziasmați. Autoritățile din România au anulat ultimul concert de la Ploiești, ce urma să fie unul caritabil, pentru victimele inundațiilor, de teamă, că nu ar putea controla mulțimea foarte exuberantă”, scria Henry Kissinger.
Membru al trupei Blood, Sweat & Tears în perioada 1967-1971, saxofonistul și dirijorul Fred Lipsius (80 de ani) a povestit în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ despre începuturile carierei sale, cele mai memorabile întâlniri, precum și ce l-a impresionat în România în cele câteva zile pe care le-a petrecut la noi.
Iar Fred Lipsius rămâne activ și acum, lansând în această primăvară albumul JOY!, album ce cuprinde 10 dintre creațiile sale originale.
A avut de mic un cult pentru muzică, cântând la clarinet de la 9 ani. Nu i-am găsit adresa de e-mail, așa că i-am scris direct pe site-ul oficial. Și mi-a răspuns după mai puțin de 24 de ore, scriindu-mi foarte amabil că s-ar bucura să facem interviul pentru ”Weekend Adevărul” telefonic și nu pe e-mail, adăugând că, deși lista mea de întrebări e una lungă, i-au plăcut atât lui, cât și soției sale.
Mă gândeam inițial că vom vorbi poate 15-20 de minute pe telefon. Însă am vorbit o oră și jumătate. Și a fost o conversație extrem de plăcută și emoționantă, mai mult decât un interviu, o lecție de dragoste pentru viață, muzică și cei dragi. Interlocutorul meu, ce are o memorie formidabilă, mi-a vorbit atât de pasionat despre muzică și despre cât de important e să pui pasiune mereu în ceea ce faci.
„Weekend Adevărul“: Ați câștigat primul Grammy cu Blood, Sweat & Tears în 1969, la doi ani de la înființarea formației. Cum ați reușit să gestionați o asemenea faimă?
Fred Lipsius: Pentru mine, să câștig un premiu Grammy nu era cel mai important lucru. Cel mai important era faptul că eu eram fericit să cânt împreună cu o trupă care se bucura de atât de mult succes. Aveam solo-uri la saxofon în fiecare seară. Iar uneori aveam și solo-uri la pian timp de câte cinci minute. În trupă erau numai muzicieni foarte buni și talentați, iar eu nu aveam un ego mare, asta și datorită modului în care am fost crescut în familie, o familie minunată.
Arta înaintea ego-ului
- Cum v-a ajutat atmosfera din familie pentru cariera ulterioară?
Când eram mic, părinții mă lăsau să repet cât o oră la clarinet zilnic și astfel m-am perfecționat pas cu pas. Când aveam 15-16 ani, eram mai bun ca artist de jazz decât tinerii de-o seamă cu mine. Mă gândeam că sunt un artist bun, dar încă nu eram atât de creativ. În cele din urmă, ceva s-a schimbat și am devenit un muzician profesionist. Și atunci când ajungi să ai succes e și meritul oamenilor pe care îi întâlnești, oamenilor care te influențează sau care te rănesc. Așa că poți deveni o persoană bună sau una rea. Și eu am avut șansa de a întâlni oameni foarte buni, în frunte cu soția mea din Japonia, pe care am întâlnit-o în 1982. Ea este inima mea.
- Și cum a fost drumul dumneavoastră spre faimă?
Să devin faimos a fost un fel de evoluție naturală pentru mine. Faima s-a construit în ani, cântând alături de diferite trupe sau persoane. Iar faima mi-a adus și multă libertate. Am 80 de ani acum, iar peste jumătate din viață am fost un om timid. Însă m-a ajutat mult să cânt cu Blood, Sweat & Tears în fața unor audiențe mari, să mă obișnuiesc cu publicul, deși când eram pe scenă nu prea vorbeam cu fanii. După ce am devenit membru al trupei Blood, Sweat&Tears am realizat că aveam multă libertate, acea libertate de a face aranjamentele muzicale așa cum doream. Însă la un moment dat, în trupă au fost anumiți oameni – nu îi voi numi – cu ego-uri foarte mari și care doreau să se facă totul cum doreau ei, fără să le pese de opinia celorlalți. De aceea am plecat din trupă în 1971. E important să respecți oamenii, să vorbești frumos cu ei, să îi asculți, să le asculți opiniile, poate sunt mai bune decât ale tale. Pe scenă colaboram foarte bine, însă în afara scenei nu ne mai înțelegeam așa bine. Unii dintre membrii trupei nici nu stăteau împreună la micul dejun, iar asta mi-a creat un disconfort. Și am părăsit trupa după patru ani și jumătate.
Pe culmile succesului
- Ați cântat cu Blood, Sweat & Tears în fața a 500.000 de oameni la Woodstock, în 1969. Cum ați descrie acea experiență?
A fost o experiență extraordinară. Cea mai mare audiență pentru care am cântat vreodată cu Blood, Sweat & Tears. A fost ciudat la Woodstock faptul că scena era foarte înaltă și nu eram foarte aproape de oamenii din față, eram cumva departe. Dar am cântat cu plăcere, ca la fiecare concert. La Woodstock, ca și alte trupe, am primit puțini bani și asta nu prea ne-a mulțumit. După ce am cântat primul nostru cântec, managerul le-a spus celor care filmau să se oprească, așa că sunt doar câteva filmări scurte cu noi la Woodstock. Personal, mă simt mai confortabil să cânt în fața a 5.000 sau 10.000 de oameni și să fiu mai aproape de ei decât să cânt în fața a jumătate de milion de oameni, așa cum a fost la Woodstock. Era cumva ca un ocean de oameni, o nebunie.
- Care a fost cel mai important moment sau cea mai importantă zi din impresionanta dumneavoastră carieră în muzică?
E foarte dificil de spus. Probabil atunci când am primit un Grammy pentru aranjamentul muzical al hitului „Spinning Wheel“. Am avut patru melodii în top 3 Billboard, am avut albume în Top 10 timp de 93 de săptămâni. A fost ceva extraordinar. Iar ca artist, când ești într-o trupă celebră, ai șansa de a întâlni numeroși artiști faimoși. La un moment dat, ne-am întâlnit într-un hotel cu Michael Jackson și frații săi, când erau la începutul carierei. A fost foarte emoționantă întâlnirea cu Tony Bennett, pe care îl știam de când eram copil și față de care aveam o mare admirație. Era tot timpul cu zâmbetul pe buze, era un cântăreț uriaș. Am fost la cină cu el de câteva ori alături de colegii mei și au fost seri memorabile. Tony Bennett era mereu îmbrăcat impecabil și foarte amabil, chiar dacă nu vorbea foarte mult.
„Securitatea ne-a cerut să ne tundem și să cântăm mai mult jazz“
- În 1970, Departamentul de Stat american a finanțat un turneu al Blood, Sweat & Tears în Europa de Est, un turneu care a dat naștere multor comentarii și care a devenit anul trecut subiectul unui documentar. Care a fost până acum feedbackul primit legat de documentar?
După căderea comunismului am aflat că Blood, Sweat & Tears a fost prima trupă americană care a concertat în România. Iar documentarul despre acel turneu se numește „What the Hell Happened to Blood Sweat & Tears?“. Documentarea a durat aproape doi ani, iar inițial documentarul a fost proiectat în peste 80 de cinematografe din SUA și Canada. Feedbackul a fost unul bun, inclusiv în mass-media din America. La un moment dat am primit un e-mail de la o companie interesată să distribuie filmul pe platformele de streaming, lucru care m-a bucurat mult. E un documentar foarte interesat, e cumva și o poveste politică. Însă eu nu sunt interesat de politică. Eu sunt dedicat muzicii 100% și îmi place să tratez oamenii cu respect și cu bunătate. Aș spune totuși că am pierdut atunci numeroși fani pentru că ni s-a spus că am făcut turneul din motive politice. Noi însă am mers în Europa de Est doar ca să cântăm cu plăcere.
„Muzica lăutărească, muzică pură“
- Ce impresie aveați despre România înainte de a veni la București, în iunie 1970?
Sper ca fanii români să nu se supere pe mine, însă recunosc că știam extrem de puține despre România, la școală învățasem extrem de puțin în acest sens – știam că e în Europa de Est și alte câteva informații sumare. Dar vă pot mărturisi, tot legat de România, că am o amintire foarte specială legată de o seară petrecută la București în timpul turneului. E o amintire pe care nu am șters-o vreodată din memorie. Eram la un restaurant din centrul orașului cu colegii din trupă, iar la o masă vecină, mai mulți instrumentiști cântau minunat muzică lăutărească, o muzică pură, ce ne-a trezit multe emoții. I-am ascultat minute în șir cu mare plăcere.
- Ce vă mai amintiți legat de zilele petrecute în București?
Ne plimbam ore în șir prin București înainte de concerte. Iar câțiva dintre colegii mei au făcut numeroase poze și chiar mici filmări din diverse locuri din capitala României. La un moment dat, am ajuns în centrul orașului la un fel de magazin universal, îmi aduc aminte că erau tot felul de țesături, draperii și perdele. Și am remarcat că erau foarte puține albume muzicale pe care le puteai cumpăra, comparativ cu numărul mare de albume pe care le puteai găsi în orice magazin din America. Orașul mi s-a părut trist, gri, cenușiu atunci, de parcă România era cumva cu două decenii în trecut față de New York, de exemplu. Iar oamenii erau foarte adânciți în gânduri pe stradă, nu le vedeam zâmbete pe fețe. Expresiile abătute de pe chipurile oamenilor pe care i-am văzut pe străzile din București m-au impresionat și m-au întristat. Era foarte greu în România în perioada comunismului. Dar atunci când am concertat am văzut mulți tineri români fericiți, iar asta ne-a încărcat pozitiv.
Muzica, întâmpinată cu violența Miliției
- Știu că oficialii din Securitate din România au avut mai multe solicitări pentru trupă. Cum a funcționat Securitatea în timpul șederii trupei Blood, Sweat & Tears în România?
A fost o listă de vreo 10 solicitări ale Securității, solicitări pe care oficialii comuniști români ne cereau să le respectăm, amenințându-ne că în caz contrar nu ne vor lăsa să concertăm la București. Printre altele, ne-au cerut să ne tundem, să nu mai avem părul lung și să cântăm mai mult jazz în loc de rock and roll, pentru că se temeau că fanii ar putea fi prea entuziasmați de rock and roll, în timp ce la jazz oamenii ar fi fost mai liniștiți. Pentru noi, cerințele Securității din România au fost foarte amuzante, pentru că nu aveam oricum de gând să ne tundem sau să ne schimbăm hainele cu unele sobre, cum cereau comuniștii de la București. Securitatea ne ceruse să nu aruncăm cu instrumente către public, iar asta ni s-a părut o insultă cumva. La un moment dat, solistul David Clayton Thomas a aruncat un gong spre public și s-a creat o mare agitație. Din câte îmi aduc aminte, mulți tineri au fost luați de poliţişti (n.r. – miliţieni) din public. Îmi amintesc și de o fată din public care a fost încătușată. Comuniștii și polițiștii de acolo au avut reacții anormale. A fost trist că la concertele de la București s-au petrecut lucruri pe care nu le mai experimentaserăm vreodată. Noi veniserăm doar să cântăm pentru oameni, nu încercam să schimbăm regimul lui Ceaușescu și nu încercam să le dăm fanilor români libertate precum aveam în America. Am fost urmăriți constant de Securitate, de parcă eram spioni – era bizar. Eram doar muzicieni, veniserăm doar să împărtășim muzica noastră și să aducem bucurie.
- La unul dintre concertele de la București, fanii au început să strige „Pace“ și „USA, USA“. Care a fost reacția trupei?
Îmi amintesc că fanii au strigat minute în șir. Soția unuia dintre muzicienii din trupă a început să plângă atunci când a văzut că polițiștii români au intrat cu mai mulți câini-lupi printre fani. Era o nebunie, era foarte ciudat. Cred că au fost și niște răniți, în special tineri, unul dintre ei a fost bătut de polițiștii prezenți în sală. E normal ca oamenii să aibă diferite manifestări ale entuziasmului la concerte, însă polițiștii și Securitatea nu au înțeles asta, au încercat practic să reprime entuziasmul normal în fața muzicii.
Se încarcă comentariile...
