Interviu Regizorul documentarului „Delta Sălbatică”, după cinci ani de filmări: „Natura și-a regizat singură filmul. Avem scene de blockbuster, dramă și comedie”

Timp de cinci ani, regizorul Dan Dinu și echipa sa au urmărit viața Deltei Dunării, adunând povești spectaculoase despre biodiversitate, supraviețuire și fragilitatea unui ecosistem unic. Dincolo de imaginile impresionante, documentarul „Delta Sălbatică“ este un apel la responsabilitate și la redescoperirea unei lumi pe care trebuie să învățăm să o protejăm.

Echipa de filmăre a păstrat distanța pentru a nu deranja păsările. Foto: Dan Dinu

Documentarul „Delta Sălbatică“, regizat de Dan Dinu, va putea fi văzut, din 23 octombrie 2026, în cinematografele din România, după cinci ani de filmări în Delta Dunării. Realizat de echipa documentarului „România Sălbatică“, filmul este scris de Dan Dinu împreună cu Codruța Florea și spune povestea Deltei din perspectiva apei, căreia actrița Medeea Marinescu îi împrumută vocea. Cu un buget de aproximativ 300.000 de euro, producția a presupus 162 de zile petrecute pe teren și a adunat imagini care surprind atât comportamente spectaculoase ale păsărilor, cât și universul discret al viețuitoarelor minuscule din apă.

Dan Dinu povestește pentru „Weekend Adevărul“ despre cele mai emoționante momente petrecute în Deltă, despre episoadele de dramă, comedie și thriller din viața animalelor pe care le-au surprins și despre nevoia de a schimba modul în care se face turism în Delta, cu bărcile care se urcă pe cuiburile de pelicani pentru ca turiștii să prindă o poză bună. Unele dintre cele mai memorabile secvențe au apărut pe neașteptate: o scoică de râu care a intrat în cadru în timp ce echipa filma plante acvatice, mii de libelule care ieșeau din stadiul de larvă sau o scenă de atac al ciorilor, pentru care a fost necesară o săptămână de filmări. Nu lipsesc imagini spectaculoase cu șacali și cu vulturi codalbi. Imaginea poartă semnătura lui Cosmin Dumitrache, iar coloana sonoră este compusă de Alexei Țurcan, echipa folosind inclusiv echipamente speciale pentru filmările subacvatice, de la lentile macro la o dronă submersibilă. Documentarul va contribui la renaturarea unei zone din Deltă, 10% din încasările filmului fiind direcționate către un ONG în acest scop.

„Weekend Adevărul“: Ați petrecut 162 de zile de-a lungul a cinci ani în Deltă pentru acest proiect. Dacă ar fi să alegeți o singură zi din toate acestea în care răbdarea v-a fost testată la maximum, dar în final, cele mai optimiste așteptări au fost depășite, care ar fi aceea?

Dan Dinu: Clar au fost mai multe zile care ne-au depășit așteptările în tot acest proiect. Dar dacă m-aș gândi la una singură, îmi vine în minte o imagine care cred că spune multe despre Deltă și despre ce înseamnă acest loc. Era într-o zi în care a plouat destul de mult și încă mai era o furtună la orizont, când ne-am întâlnit cu un grup destul de mare de pelicani care tocmai se hrăniseră și începeau să-și ia zborul. În momentul acela am reușit să obțin o imagine din dronă în care se vede acea furtună pe fundal, se văd lacurile, zonele mlăștinoase din jurul lor și o coloană de pelicani care se ridică.

Filmările aeriene au fost realizate cu drone. Foto: Dan Dinu

Este exact imaginea de pe afișul filmului și mi se pare că în ea este toată Delta așa cum este ea: cu aceste zone umede extrem de importante, cu apa care îi dă viață, cu furtuna din spate ce creează atmosfera și senzația de schimbare permanentă, și nu în ultimul rând cu pelicanii care reprezintă viața Deltei și această biodiversitate uimitoare. Cred că în imaginea aceea este toată Delta adunată, și da, a fost o zi faină, pentru că astfel de cadre nu sunt ușor de prins.

Povestiți-ne, vă rog, cum ați filmat trei dintre cele mai dificile și mai spectaculoase scene din documentar.

Cred că una dintre cele mai problematice scene este cea cu focurile de vegetație. Deși este o scenă atractivă vizual, nu este una plăcută, pentru că ceea ce se întâmplă acolo nu este tocmai normal. A fost complicat deoarece a fost foarte greu să știm când izbucnesc aceste focuri: îmi aduc aminte că am plecat de la Brașov către Deltă cred că de vreo trei ori și de fiecare dată am pierdut focurile, care se stinseseră între timp. Însă într-una dintre zile, în care eram chiar cu colegul de la sunet, am reușit să prindem un astfel de foc și el a captat sunetul pe care îl face. Am încercat în secvența din film să aducem exact acea senzație, cu sunetul acela absolut incredibil pe care-l auzi când ești aproape de foc. Nu aș vrea să spun mai multe despre aceasta ca să nu dau vreun spoiler despre ce se întâmplă în film, dar cred că a fost spectaculoasă și este una dintre părțile dramatice ale filmului.

Una dintre cele mai dificile filmări a fost cea a focului care a cuprins stuful. Foto: Dan Dinu

Dar de ce a fost această scenă atât de importantă încât ați făcut așa de multe eforturi pentru a o capta?

Pentru că este important ce se întâmplă cu animalele de acolo în urma focului și am vrut să prezentăm cum sunt ele afectate.

Povestea Deltei dintr-o scoică

Și a doua provocare?

A doua provocare a venit de la filmările subacvatice. Nu a fost deloc ușor să surprindem lumea de sub apă, iar aici au fost două provocări. În primul rând, ca să putem să filmăm animalele sub apă, în special pe cele mici, am apelat la o lentilă specială de macro care poate fi băgată în apă și am putut să filmăm de la purici de baltă la diverse larve de insecte, lipitori, gândaci și câțiva pești mici.

Filmările subacvatice au fost realizate cu o dronă specială și lentilă macro. Foto: Cosmin Dumitrache

A doua provocare venea de la filmarea peisajului subacvatic, pentru că nu prea poți să te scufunzi clasic în Deltă cu un costum de neopren și o cameră fără să ridici foarte mult mâl care să strice vizibilitatea. Și atunci am apelat la un mic submersibil, o dronă subacvatică legată de o telecomandă printr-un cablu, și așa am reușit să filmăm acele peisaje incredibile subacvatice pe care le are Delta Dunării.

Ați găsit în aceste filmări subacvatice și animale care sunt foarte rare sau greu de surprins în mod normal?

Aș putea spune că am avut o experiență faină cu o scoică de râu care a venit foarte aproape de noi și pe care am putut s-o filmăm în detaliu. Nu este un animal rar și nici neapărat ceva ce nu se poate filma, e foarte simplu să o filmezi într-un mediu controlat, punând-o într-un acvariu, dar să o filmezi în natură, exact acolo unde ea trăiește, pentru mine a fost mult mai interesant.

Cameramanii nu au putut coborâ în apă din cauza mâlului care s-ar fi ridicat în urma deplasării. Foto: Dan Dinu

Și a treia secvență care v-a pus în dificultate...

Am încercat foarte mult să filmăm într-un cuib de vultur codalb, pentru a vedea exact viața unei familii formate din cea mai mare specie de pasăre răpitoare din România. Deși inițial am încercat să găsim un loc în care să punem o cameră în cuib, pe care să o controlăm de la bază ca să fim cât mai puțin invazivi în viața animalelor, nu am reușit, deoarece arborii din Deltă, în special sălciile și plopii, nu sunt cei mai rezistenți când trebuie să te urci în ei pentru a monta o cameră. Așa că, până la urmă, am reușit să filmăm secvența din dronă, de la depărtare, folosind o dronă specială cu zoom pentru a nu deranja. A fost o provocare și aici, dar secvența a ieșit destul de bine, chiar dacă nu a fost exact așa cum ne-am propus inițial.

Mitul țânțarului din Deltă

Cum ați găsit aceste locuri speciale, cum ar fi cuiburile unor păsări rare și vizuinile bine ascunse?

Am lucrat foarte mult atât cu ghizi locali, cât și cu specialiști, birdwatcheri, biologi de la ONG-uri de mediu din zonă și de la Institutul Delta Dunării. Am colaborat cu mulți oameni care ne-au sprijinit și ne-au arătat lucruri, plus că ne-am bazat foarte mult pe experiența noastră anterioară de mers în Deltă și în natură. A fost o combinație între ceea ce știam noi legat de animale și comportamentul lor și oamenii locului care ne-au arătat diverse locuri și animale pe care să le putem filma.

Filmări în Pădurea Letea. Foto: Dan Dinu

Uneori, filmând în natură, te poți trezi că planurile îți sunt date peste cap, dar găsești o poveste mai bună decât cea la care te gândeai. Ați avut vreun moment de genul acesta?

Categoric au fost mai multe momente în care natura și-a regizat singură filmul. O întâmplare este legată de niște animăluțe care trăiesc în preajma apei: eram pe o baltă unde voiam să filmez țânțarii care ieșeau din apă, eclozau și se transformau în adulți. În timp ce așteptam țânțarii, care nu erau atât de mulți pe cât speram ca să-i pot filma, au apărut pe lângă mine niște mici vietăți de la suprafața apei numite colembole. Sunt foarte mici, de câțiva milimetri, dar au abilități spectaculoase: sar foarte mult ajutându-se de o coadă. Am început să le filmez și a ieșit o secvență foarte faină, complet neașteptată, nu m-aș fi gândit că voi avea un astfel de subiect.

După o ploaie într-o zi toridă de vară, peisajul Deltei s-a transformat. Foto: Dan Dinu

Un alt exemplu este legat de niște libelule: eram într-o zonă inundabilă lângă Letea pentru a filma păsări care se hrăneau acolo, iar în seara respectivă am văzut o mișcare mare la marginea stufului. Ne-am apropiat și erau mii de libelule care tocmai treceau din stadiul de larvă în cel de adult. A fost un spectacol fascinant să le vedem, mai ales într-o lumină de seară spectaculoasă.

Apropo de țânțari, ați găsit secretul pentru a nu fi înțepați?

Întotdeauna am spus că dacă faci un film despre natură trebuie să sacrifici ceva, iar să dăm câteva picături de sânge și sudoare pentru ecosistemul Deltei nu mi se pare un lucru rău. (râde) N-a fost chiar așa de tragic. În general, țânțarii sunt de multe ori supraestimați: au o jumătate de oră seara în care sunt foarte activi și agresivi, dar dacă te protejezi puțin în perioada aceea, în rest este super ok. Peste zi stau ascunși pentru că e prea cald, iar dacă bate puțin vântul nu mai vin să se agite. Până la urmă, trebuie să ținem cont că noi suntem vizitatori acolo și nu ar trebui să fim atât de speriați. Nu sunt chiar atât de agresivi pe cât umblă zvonurile despre Deltă.

Atacul ciorilor și povestea șacalilor

În ce anotimp ați filmat cel mai mult?

Cred că cel mai puțin am filmat vara, nu pentru că n-ar fi interesant – apar majoritatea puilor de păsări –, ci pentru că am preferat să stăm departe de sezonul aglomerat, cu mulți turiști și pescari. În schimb, am filmat foarte mult primăvara și iarna, deși în cei cinci ani am avut doar două ierni în care am prins momentele spectaculoase când îngheață Delta.

Spuneați că șacalii au fost foarte greu de găsit și de filmat. De ce?

Șacalii sunt foarte huliți în Deltă deoarece se consideră că s-au înmulțit exagerat, dar în aceeași măsură este și o problemă de a înțelege acest animal. Puțină lume știe că, de fapt, șacalii au o modulație a vocii prin care se poate face ca o familie de trei-patru membri să sune ca și cum ar fi 10-20 de membri. Asta pentru că ei au acel strigăt specific. Și atunci, creează un pic de isterie, aș putea spune.

Una dintre cele mai dificile filmări a fost cea a familiei de șacali. Foto: DAN DINU

Nu zic că nu s-au înmulțit, nu zic că nu sunt într-o extindere de teritoriu care este vizibilă, dar în același timp, probabil că este și problema noastră de a gestiona anumite lucruri, cum ar fi poate și anumite deșeuri. Adică este oarecum o problemă similară cu a urșilor. Dacă nu ne controlăm noi să-i ținem departe de așezările noastre, poate că e normal ca ei să fie oportuniști. Faptul că au început să fie vânați pe motiv că sunt prea mulți i-a făcut pe ei să fie foarte sceptici la prezența umană. Am reușit în cele din urmă să obținem niște secvențe foarte faine cu ei, dar cu siguranță s-a simțit că nu acceptă atât de ușor oamenii cum o făceau mai demult când nu erau atât de persecutați. Una dintre probleme este că sunt foarte multe vaci lăsate destul de libere, iar în momentul când nasc, automat placenta și alte lucruri rămân acolo. În plus, vițeii sunt destul de vulnerabili. Astfel că e normal ca șacalii să fie atrași spre așezările umane.

În ritm de Hitchcock

Ați avut nevoie de o săptămână pentru a filma ciorile care atacă coloniile de păsări. Cum au fost acele zile?

A fost destul de frustrant, dar un frustrant constructiv. Eu văzusem această poveste cu ceva timp înainte, cum ciorile atacă coloniile de păsări, nu voi da foarte multe detalii ca să nu stric plăcerea oamenilor care vor veni să vadă filmul. Este una dintre scenele de blockbuster, de thriller, construită într-un mod foarte interesant, exact așa cum am simțit-o noi de multe ori. În documentarele pe care le fac îmi place să las natura să arate ce s-a întâmplat, pentru că este spectaculoasă în sine. Văzusem acest comportament în care ciorile atacau colonii de păsări printr-o strategie foarte deșteaptă și am zis că trebuie să o filmăm. Însă nu a fost ușor: am stat o săptămână pentru asta.

Pelicanii trăiesc în colonii, până și la prins de pește lucrează în echipă. Foto: Dan Dinu

Atacurile se întâmplau zilnic, dar erau foarte imprevizibile: nu știai unde sau cum vor ataca, totul desfășurându-se cu o viteză mare la distanțe variabile, de la doi metri la 200 de metri de noi, ceea ce a necesitat o mobilitate maximă. Zilele curgeau greu: stăteam cu barca descoperită pe lacuri, îndurând soare sau ploaie, așteptând ore întregi pentru două-trei atacuri pe zi. În plus, gălăgia din colonii era uneori infernală. După o săptămână în acel zgomot continuu, îți dai seama că păsările probabil nu au auzul atât de sensibil dacă rezistă acolo.

Asta se întâmplă peste tot unde sunt ciori?

Se întâmplă și în coloniile de cormorani, de exemplu, de unde fură ouă, dar și în alte cuiburi din afara Deltei este un comportament normal. Trebuie specificat că este vorba despre cioara grivă (n.r. – cioara cu penaj bicolor, corpul este cenușiu, iar capul, gâtul, gușa, aripile și coada sunt negre), deoarece cioara de semănătură are alt comportament și se hrănește diferit.

Povestea unei specii în patru minute

Câte minute apar în documentar din acea săptămână de filmări?

Cred că scena respectivă are în jur de trei-patru minute, nu mai mult. Și acesta este un caz norocos în care reușești să scoți o poveste de trei-patru minute. Au fost și lucruri pe care nu am reușit să le facem cum trebuie și nu au mai intrat în film, dar poate vor intra în varianta de serial pe care o plănuim pentru anul viitor.

Câte ore de filmări aveți în total?

Este greu de estimat materialul brut total, deoarece am făcut o selecție pe parcurs. Ce știu sigur este că au rămas 13.000 de cadre care însumează 48 de ore de filmare continuă, material bun, utilizabil, care merită păstrat.

De aceea vă gândiți să faceți un serial?

Da, așa cum am făcut și la „România Sălbatică“, vrem să aducem o formă de serial de patru episoade (câte unul pentru fiecare anotimp), deoarece au rămas multe povești valoroase care merită spuse, iar pe o rețea de streaming este mai simplu să fie în format de serial.

Pădurea Letea pare desprinsă dintr-un film fantastic. Foto: DAN DINU

Curiozitatea, dincolo de poveste

În timpul filmărilor ați descoperit multe povești care ar fi meritat spuse. Ce face ca o scenă surprinsă să devină o poveste bună?

Nu este diferit de o poveste clasică: ai nevoie de introducere, punct culminant și încheiere. Trebuie să ai puțină dramă, comedie și acțiune. De exemplu, avem o poveste despre stuf și modul în care filtrează apa. Subiectul fiind o plantă, scena era mai statică, fără prea multă acțiune. În schimb, când a apărut acea scoică de râu în cadru, din noroc, am reușit să dăm o poveste puțin diferită, explicând filtrarea apei și din perspectiva unui animal.

Filmarea aeriană dezvăluie un peisaj superb. Foto: DAN DINU

Pleci de la un animal care se hrănește prin filtrarea apei și ajută Delta, dar el este o mică piesă din filtrul biologic al Deltei, astfel că vine mai departe stuful și completează povestea. Cred că așa trebuie să ne gândim la povești, la lucruri pe care poate nu le știam sau le știam sub o formă, dar totuși, în momentul când le vezi într-un film, înțelegi mai mult contextul care este poate mult mai complex când te gândești la natură.

Cum a fost dialogul între cel care surprinde imaginea pe teren și scenarist?

În documentar, nu pleci cu un scenariu fix de la început, ci cu o schiță și o listă de dorințe. Trebuie să fii suficient de optimist ca să crezi că poți să obții cât mai multe ca să ai de unde alege la final. Și au fost momente în care s-au întrepătruns. Eu am fost puntea între teren și scenarista Codruța Florea, adaptând din mers poveștile în funcție de ce reușeam să filmăm. Am fost și pe teren și am filmat alături de colegul Cosmin Dumitrache, dar am fost și acasă lucrând la scenariu cu Codruța Florea. Au fost momente în care au plecat idei dinspre scenariu către filmare, dar și invers, depinde de situație.

Vulturul codalb a fost unul dintre personajele principale ale documentarului. Foto: DAN DINU

Cele două fețe ale naturii

Au fost momente care v-au stors o lacrimă având în vedere legile dure ale naturii în care cel puternic supraviețuiește?

Au fost momente dramatice, dar diferite față de „România Sălbatică“, unde aveam secvența cu puiul cel mare de acvilă care îl înlătura pe cel mic ca să nu mai primească mâncare, care într-adevăr este o dramă normală pentru supraviețuirea în natură. Aici drama vine în principal din ceea ce provocăm noi, oamenii. Mă refer mai ales la incendiile de vegetație și alte distrugeri. Nu mai este vorba doar despre natura care își trăiește propria dramă și evoluează natural, ci despre ce îi provocăm noi. Alte momente dramatice au fost atacurile ciorilor și o secvență într-o colonie de piciorongi, deși acolo păsările au depășit cu bine momentul dramatic.

Ați menționat că există și momente de comedie, ceea ce este foarte interesant. Ne puteți da detalii?

Comedia este mult mai greu de redat în natură decât drama, dar avem câteva momente foarte haioase: o poveste de dragoste și curtare între cucuvele și un moment simpatic de hrănire a păsărilor. Am încercat tot timpul să aducem aceste mici elemente care să mai stârnească un zâmbet, care să mai atragă un pic privitorul, să înțeleagă că natura este extrem de complexă și, așa cum ne spunea o fetiță acum câteva zile în caravana pe care am avut-o, nu suntem deloc diferiți de animale. Chiar suntem foarte asemănători cu ele. Trebuie doar să observăm lucrurile astea, să avem suficientă răbdare ca să le înțelegem.

Ce au însemnat pentru Dan Dinu acești cinci ani de lucru în Delta Dunării?

Au însemnat o provocare mare și o împlinire deosebită. Am cunoscut Delta în detaliu și mă bucur că proiectul ajută la educarea publicului și la conservarea naturii, la fel ca „România Sălbatică“. A fost o provocare destul de mare. A fost și o împlinire foarte mare pentru că am ajuns să cunosc Delta mai în detaliu. Mai am mult până să descopăr toate lucrurile, bineînțeles, dar mă bucură orice fel de descoperire nouă, indiferent că vine de la un animal, de la o plantă, de la orice moment din natură.

Caii din Pădurea Letea sunt un element exotic, dar provoacă și daune pădurii. Foto: DAN DINU

Deși fusesem în Deltă de multe ori înainte să mă apuc de documentarul acesta, tot am simțit că am avut ocazia să văd foarte multe lucruri, să fac multe, foarte multe lucruri. Acum probabil că o să am nevoie de o pauză de la Deltă pentru următoarea jumătate de an, dar apoi o să mă întorc cu la fel de multă plăcere pentru că este un loc absolut fabulos. În aceeași măsură este unul dintre proiectele la care țin foarte mult pentru că mă ajută să dau ceva înapoi – fie acei 10% pentru renaturare, fie faptul că a ajuns filmul la localnici și au înțeles niște lucruri pe care poate înainte nu le știau. Poate filmul o să fie văzut de oameni cu decizie politică, să ia niște decizii pentru a face o Deltă mai bine conservată și mai sustenabilă pe termen lung. Filmul va ajunge, la fel ca și „România Sălbatică“, în școli, să-l vadă copiii, să înțeleagă mai multe despre locul acesta. Încercăm să continuăm acest demers de educare pe care l-am început odată cu „România Sălbatică“, pentru că mi se pare esențial să expunem cât mai mult lumea la natură, pentru a înțelege cât mai bine cum funcționează și pentru a începe s-o protejeze mai mult.

„Documentarul i-a ajutat să-i înțeleagă frumusețea pe care altfel o luau ca pe ceva banal“

„Weekend Adevărul“: Primele proiecții au avut loc chiar în Deltă. Cum au reacționat localnicii?

Dan Dinu: Am plecat în Deltă cu mari emoții, deoarece le arătam oamenilor de acolo un film despre propria lor casă și vom fi judecați după propriile lor standarde, ca să zic așa. Am fost însă foarte surprins să văd că filmul a fost primit excelent. O doamnă din Mahmudia ne-a spus cuvinte foarte faine despre faptul că am ajutat-o să-și vadă locul natal cu alți ochi și să-i înțeleagă frumusețea pe care altfel o lua ca pe ceva banal. De multe ori, cei care trăiesc într-un loc – și probabil că facem și noi asta în propriile orașe – se obișnuiesc atât de tare încât nu-i mai văd frumusețea. Iar noi le-am arătat o lume pe care ei probabil nu apucaseră s-o descopere în felul acesta. Sunt oameni duri în sensul bun, învățați cu greutățile mediului lor, dar au un respect profund față de Deltă și înțeleg că apa le asigură resursele pentru a trăi. Normal că se întâmplă și acolo, ca peste tot, lucruri care nu sunt benefice naturii, dar asta nu înseamnă că localnicii nu înțeleg puterea acestui loc care le dă resursele de care au nevoie să trăiască.

Pelicanul este unul dintre simbolurile Deltei. Foto: Dan DINU

Ce i-ați transmite unui turist care dorește să viziteze Delta după ce vede documentarul?

Îi recomand să caute ghizi locali care practică un turism sustenabil. Delta suferă din cauza turismului rapid și agresiv. Adică într-o singură zi pleci de la Tulcea, te duci la Mila 23, te duci la Letea, te duci la Sulina și te întorci înapoi la Tulcea. Este enorm de mult să acoperi într-o singură zi și nu poți face asta decât în viteză. Este mult mai bine să aleagă o localitate pe care să o viziteze fără grabă, cu o barcă mai lentă, un caiac sau o canoe, să mănânce și să se cazeze la localnici, sprijinind astfel economia locală. Când vor vedea că turismul le aduce un beneficiu mai mare decât exploatarea Deltei – mă refer la exploatarea asta intensivă, nu cea necesară pentru a supraviețui –, oamenii vor înțelege că turismul este o formă mult mai ușoară de a-și câștiga traiul, atât timp cât îl fac și sustenabil. Și cred că este de datoria noastră ca turiști să educăm și noi la rândul nostru oamenii locului.

Pelican în perioada împerecherii. Foto: Dan DINU

Au fost momente în care nu ați putut filma din cauza bărcilor cu motor zgomotoase?

Am încercat să ne ținem departe de zonele turistice, dar am avut un caz dureros pe lacul Merhei. Un grup de pelicani începuse să cuibărească la marginea lacului, iar noi i-am observat câteva zile. Pe măsură ce mai trecea câte o zi, îi vedeam mai agitați, astfel ca în ultima zi să-i vedem chiar speriați. Și nu prea am înțeles de ce, pentru că noi ne-am comportat la fel. După aceea am văzut niște imagini pe social media cu bărci cu motor urcate efectiv peste cuiburile pelicanilor, doar pentru ca turiștii să facă o poză cu un ou de pelican. Colonia a fost complet devastată. Pelicanii au plecat. Era un moment absolut fascinant, să lăsăm acei pelicani să cuibărească acolo. I-am fi putut vedea de la distanță. Ne-am fi putut bucura de un moment natural pe care altfel nu ai ocazia să-l vezi, dar, din păcate, au fost acești așa-ziși ghizi, care pur și simplu trec peste orice etică. Cumva este și vina turiștilor care nu le atrag atenția și nu le spun să nu facă asta. Trebuie să avem mult mai mult respect față de natură. Nicio fotografie nu merită deranjarea unei specii în modul acesta. Ok, uneori se mai sperie câte un pescăruș și câte un pelican, dar ai trecut poate mai aproape, dar când discutăm despre intrarea pe lângă colonii sau deranjarea unor astfel de locuri, atunci clar este inadmisibil.

Un ciocîntors la vânătoare. Foto: DAN DINU

Dumneavoastră cu ce tip de barcă v-ați deplasat?

Din păcate, în Deltă nu prea există opțiunea motoarelor electrice din cauza distanțelor mari care trebuie străbătute. Totuși, păsările s-au mai obișnuit cu zgomotul, însă problema principală este viteza bărcilor. Valurile create la viteză mare pot distruge cuiburile și pot eroda malurile, motiv pentru care viteza ar trebui strict reglementată. Normal că sunt zone unde se poate merge mai cu viteză, dar sunt și zone unde ar trebui să fie mult mai bine aplicate niște limite de viteză, din punctul meu de vedere, ca un necunoscător atât de mare, ci doar ca un observator al locului.

Plasticul din Deltă ajunge în noi

Ați remarcat să existe problema deșeurilor în Deltă?

Nu atât a faptului că există locuri de depozitare masivă, cât problema că Delta colectează gunoaie aduse de Dunăre din zece țări europene. Poate mai puține deșeuri vin din țările din Vest, dar cu cât se apropie de Est, cantitatea începe să crească. Plus că discutăm și despre afluenții Dunării care sunt și ei destul de mari și care acumulează deșeuri. De multe ori, deșeurile din plastic sunt destul de mascate, pentru că în momentul când apa este mai mare acest plastic ajunge în stuf. Uneori, mai ales în perioade de secetă prelungită, cum este acum, apa este foarte scăzută și se pot vedea extrem de multe deșeuri, în special din plastic. PET-urile se degradează, se transformă în micro-plastic și intră în organismele peștilor și, ulterior, în noi atunci când consumăm pește. Trebuie să fim atenți la tot ce aruncăm în apă, deoarece, la un moment dat, se întoarce în organismul nostru.

Cum s-a văzut seceta de anul acesta în Deltă?

Seceta nu este ușor vizibilă pentru un ochi neavizat, deoarece vegetația acoperă rapid zonele secate. Însă localnicii o simt profund: apa scăzută reduce oxigenarea, afectează peștii. O observi când intri pe lacuri, când îți dai seama că barca, în loc să scoată apă pe la motor, scoate mâl și se umple foarte repede de vegetație acvatică. Dacă știi unde să te uiți, vezi problemele astea.

O plimbare pe canalele Deltei trebuie făcută cu viteză mică pentru a nu deranja cuiburile. Foto: Dan DINU

Un bilet pentru natură

Spuneați că trebuie să lăsăm natura să lucreze în liniște și să se autosusțină. Care este secvența din film care ilustrează cel mai bine această capacitate a Deltei?

Este greu de ilustrat într-o singură secvență, fiind un proces pe termen lung. Totuși, secvențele cu sedimentele aduse de Dunăre arată cum se formează și se regenerează Delta. Sedimentele aduse din Carpați și din Alpi creează grindurile și noile limbi de nisip, cum e la Sahalin sau Musura, arătând cum Delta crește natural cu aproximativ 40 de metri pătrați pe an.

Cu ce gânduri v-ar plăcea să rămână oamenii la finalul documentarului?

Avem un mesaj de final foarte important pe care am vrea ca lumea să-l vadă. Principala idee este să înțeleagă că apa – care de altfel este și naratorul nostru prin vocea Medeei Marinescu – este atât de importantă în viața noastră și, de foarte multe ori, o luăm „for granted“, fără să ne gândim la cât de importantă este, și să ne gândim un pic mai mult la risipa apei, la încercarea de a proteja mai mult resursele de apă, la încercarea de a susține și noi renaturarea acestor zone umede, care ne ajută atât de mult și care captează mai mult carbon decât pădurile și mai repede, ceea ce este și mai important. Deci, avem în aceste zone umede un aliat pe care trebuie să-l conștientizăm mai mult. Și noi am făcut un pas în față cu filmul pentru că 10% din încasări se vor duce în Deltă să susțină un proiect de renaturare tocmai pentru că vrem să dăm șansa ca fiecare om care vine să vadă filmul să aibă și el un pic de aport la ajutorarea Deltei.

Ce presupune renaturarea, mai exact?

Înseamnă redarea către natură a terenurilor desecate în trecut pentru agricultură sau piscicultură, aproximativ 30% din suprafața Deltei, care în prezent sunt neproductive sau abandonate. Reintroducerea apei în aceste zone permite refacerea rapidă a ecosistemelor acvatice, creând zone de reproducere pentru pești și stocând cantități mari de carbon. De asemenea, zonele umede ajută la diminuarea inundațiilor de-a lungul Dunării, unde, din păcate, s-au desecat 80% din suprafețele inundabile istorice.