INTERVIU Prof. dr. Ioan Lascăr, chirurg plastician: „Transsexualitatea e o boală psihică, iar tratamentul ei este chirurgical“

INTERVIU Prof. dr. Ioan Lascăr, chirurg plastician: „Transsexualitatea e o boală psihică, iar tratamentul ei este chirurgical“

Prof. dr. Ioan Lascăr FOTO: Marian Iliescu

Când nu reataşează mâini aduse de oameni în sacoşă, când nu face intervenţii care salvează viaţa sau care pur şi simplu aduc fericire, când nu transformă bărbaţii în femei şi femeile în bărbaţi, chirurgul Ioan Lascăr (66 de ani) mai găseşte timp şi pentru el. Se întâmplă rar.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ne apropiem de finalul interviului cu profesorul Ioan Lascăr. Scurt telefon al profesorului Mircea Beuran, şeful Clinicii de Chirurgie Generală a Spitalului Floreasca. Profesorul Ioan Lascăr explică: „Avem jos un pacient deschis. Trebuie să plec, mă scuzaţi“. „Încă două întrebări mai avem“, insistă, inconştienţi, ziariştii, care au şi ei reportofonul deschis. O teribilă dezamăgire preschimbă figura altminteri jovială a profesorului Ioan Lascăr. Dar nu spune nimic. Ioan Lascăr este rezervat, îşi chibzuieşte fiecare cuvânt. Iar când nu-l aşteaptă niciun pacient deschis pe masa de operaţie, are răbdare să vorbească despre tot: despre istoria chirurgiei plastice şi reparatorii în lume şi despre istoriile mai mici, mai personale, şi despre producţia de cărbune din oraşul Comăneşti, Moldova, şi despre transsexualitate în secolul XXI.

„Weekend Adevărul“: Câte operaţii aţi făcut?
Prof. dr. Ioan Lascăr:
Am trecut de 40.000.

Cât un municipiu. Nu e mult pentru un singur om?
Păi, am 42 de ani de carieră. Fac aproximativ 1.000 de operaţii pe an. Ăsta-i ritmul meu.

 

Premiere naţionale şi mondiale

Numele: Ioan Lascăr
Data şi locul naşterii: 1 ianuarie 1948, Comăneşti
Starea civilă: Căsătorit cu Maria Lascăr, medic obstetrică-ginecologie la Spitalul Filantropia. Are un fiu, Bogdan, artist plastic.
Studiile şi cariera: În 1965, la 16 ani şi jumătate, a terminat liceul  din Comăneşti ca şef de promoţie.
În 1971 a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti, iar în 1976 a devenit rezident în chirurgie plastică, sub îndrumarea profesorului Agrippa Ionescu.
Din 1983 este medic la Spitalul de Urgenţă Floreasca şi şef al Departamentului de Chirurgie Plastică din 1986, apoi a înfiinţat Clinica de Chirurgie Plastică în cadrul aceluiaşi spital.
Are la activ două premiere mondiale: în 2004 extirparea unei tumori-gigant, de 70 de kilograme, şi în 2007 operaţia „omului-pasăre“, un bărbat din Galaţi căruia îi crescuseră pe mâini negi-gigant, astfel că membrele arătau ca nişte aripi.
În 1995 a realizat prima operaţie de schimbare de sex din România, din bărbat în femeie.
Locuieşte în: Bucureşti

 

E ritmul personal sau e uzual?
Sunt şi chirurgi care au câteva operaţii pe an. Alţii au zeci. 200 pe an este uzual.

Prin comparaţie cu medici din alte ţări...
Nu am prea mulţi concurenţi la bilanţul ăsta operator. Sigur, adevărul e că am avut adresabilitatea întotdeauna. Pentru pacienţii care vin acum şi nu au caracter de urgenţă, există o listă de aşteptare. La ora actuală, lista se termină în primăvara sau în vara anului 2022. Dacă nu are caracter de urgenţă. Evident că obiectivul principal al funcţionării Spitalului Floreasca este asigurarea urgenţelor majore – e ultimul eşalon pentru o asistenţă de urgenţă din ţară, deşi, din păcate, unele dintre urgenţe ajung prea târziu.

Cum adică?
Realizează destul de târziu cei care îngrijesc pacientul în prima etapă că sunt depăşiţi ca şi competenţă, ca mijloace, ca resurse, ca experienţă. Atunci ni-i trimit nouă. Asta înseamnă pentru noi costuri fabuloase: a întoarce de pe un drum prost un pacient e mult mai costisitor, iar preţul poate să fie chiar şi viaţa.

Daţi-ne un exemplu!
Să spunem că e un accident foarte grav, cu fracturi deschise la nivelul gambelor, cu distrugeri importante de ţesuturi, care se suprainfectează dacă nu sunt abordate după un anume protocol. Odată ce consimţi pe această traiectorie a apariţiei complicaţiilor, evoluţia poate pierde din previzibilitate. Eşti legat de rezolvarea, pas cu pas, a complicaţiilor, încerci să echilibrezi sistemul, să rezolvi şi probama locală. Devine elementul predominant să salvez viaţa, iar apoi să salvez şi integritatea corpului în paralel.

„Am replantat 10 degete. a durat 18 ore“
Se poate pune o mână la loc, de pildă?
Prima replantare din România s-a făcut în 1980. Eu eram începător atunci, dar am făcut acea replantare. A fost o ştire importantă. Agerpres a sesizat această informaţie şi a diseminat-o mediatic corespunzător.  A fost un oarecare zgomot mediatic. Prima replantare în Floreasca am făcut-o în ’83. Era vorba de un şofer de la Buftea, de la Cinematografie, care venise cu antebraţul tăiat. I-am rugat pe colegii lui să aducă şi mâna. Au adus-o peste două ore – ne-am circumscris în perimetrul de securitate pentru efectuarea acestui timp de intervenţie, adică primele şase ore – şi, cu mijloacele de atunci care, tehnologic vorbind, erau precare, am reuşit să-i fac replantarea. A fost un succes – adică, i-am redat şi funcţia mâinii. După câteva luni, s-a întors la profesiunea de şofer. De atunci, cred că am mai efectuat încă 300 de astfel de operaţii. Dar atunci, în ’80, era destul de surprinzător. Acum, colaboratorii mei fac săptămânal replantări de degete, de mână. Să ştiţi că replantarea unui deget e chiar mai complicată decât replantarea antebraţului.

De ce?
Structurile sunt din ce în ce mai delicate, deci reclamă din ce în ce mai mare abilitate şi experienţă. Replantarea unui deget poate dura opt ore. Mi-amintesc că am replantat odată zece degete. Operaţia a durat 18 ore. Au supravieţuit majoritatea degetelor. Şapte, parcă. Unele erau mai strivite.

Cum rezistă un om 18 ore?
Când te concentrezi pe o anume activitate, timpul îşi pierde dimensiunea. E ca la hibernarea ursului. (râde)

„Munca poate să devină un drog“
De altminteri, aveţi un program foarte aglomerat. De la 7.00 la clinica privată, de la 8.00 la Floreasca, program de spital, iar de la 14.00 până la 20.30 – din nou la clinică.
E o chestiune de obişnuin ţă, nu e nimic exagerat. Sunt mulţi chirurgi cu experienţa mea care au acelaşi program.

Mai aveţi timp să citiţi literatura de specialitate?
Sunt şi alte probleme pe lângă asta. Trebuie să-ţi desfăşori activitatea şi în anumite organisme din care faci parte – e o anume vârstă care te obligă să te implici, pentru că se apelează la experienţa şi la competenţa ta. E o obligaţie să împărtăşeşti. Fac parte, ca să-l citez pe Caragiale, din diferite comitete şi comisii... Vrei, nu vrei, cartoful este fierbinte şi în zona aceasta. Particip şi la proiecte de cercetare, naţionale şi internaţionale. Mai sunt doctoranzii, urmărirea derulării proiectului de cercetare. În permanenţă, eşti în priză, dar totul face parte din firescul activităţii.

Iar la finalul săptămânii nu vă resimţiţi?
Să ştiţi că lucrurile făcute cu plăcere, în lipsa stresului, în lipsa impunerii unui anumit program din partea unei autorităţi, fac ca orice confruntare cu un astfel de program să nu fie aşa solicitantă. Munca poate să devină un drog.

Cum poate afecta fumatul actul medical
Sunteţi fumător?
Am fost. 25 de ani, două pachete pe zi. Am făcut un calcul: un tir de ţigări trecute prin plămâni. M-am lăsat de vreo 20 de ani.

Cum?
Nu mă simţeam bine. Se simţea şi la microscop treaba asta. Era un tremor pe care nu-l simţi în activităţile obişnuite, dar microscopul e momentul adevărului: dacă ai un indice de mărire de 40, ai fumat o ţigară doar şi te duci să operezi, ai dificultăţi.

De ce?
E otravă! Nicotina, cel mai cunoscut şi cel mai banal component al complexului de sute de substanţe care se găsesc în fumul de ţigară, are acţiune directă asupra nervilor şi muşchilor periferici. Aceasta se traduce într-o anume dinamică vasculară. De exemplu, o ţigară poate face ca diametrul unui vas să se micşoreze până la jumătate sau chiar la sfert. Vasele periferice mai ales sunt supuse acestui efect imediat al fumului de ţigară. Nu vedem lucrul ăsta cu ochiul liber, dar la microscop poate deveni chiar deranjant. Poate să creeze dificultăţi în derularea activităţii clinice.

Cum v-aţi apucat?
De obicei, studenţii la Medicină debutează în facultate, când fac cunoştinţă cu disecţia cadavrelor. E un moment stresant, când te trezeşti, într-o dimineaţă, în primul an de facultate, că mesele pe care cu o zi-două în urmă erau nişte oase şi cranii cu care te făleai, aceleaşi mese sunt acoperite cu nişte cearşafuri care au nişte contururi. Când ridici cearşaful, constaţi că pe masă e ceva cu totul deosebit, care şi miroase nu tocmai plăcut. Ca să faci faţă şi stresului psihologic, şi celui olfactiv, te-apuci de fumat. Şi asta-i boală grea. Eu aveam 16 sau 17 ani atunci.

„Îmi pune bisturiul în mână: «Taie!»“


Aţi avut concurenţă la admiterea la Medicină? Se intra greu?
Foarte greu. Când am intrat eu, erau 22 sau 23 pe loc, dar asta era competiţia uzuală pentru un loc. Totuşi, asta făcea ca la Medicină să nu intre decât cei foarte buni. Aveam discuţii cu colegi de la alte facultăţi care ne luau puţin peste picior: „Măi, voi, de la Medicină, ştiţi altă notă în afară de 10?“. Selecţia era atât de dură încât cam toţi cei care intrau erau de 10.

Dumneavoastră aţi fost olimpic la fizică în liceu.
Eu voiam să fac Fizică Atomică, dar am fost îndrumat de mama să aleg Medicina. Mamele, probabil, scanează destul de bine aptitudinile copiilor, mai funcţionează şi intuiţia maternă care anticipează cu multă corectitudine care ar fi drumul potrivit pentru progenitura ei. Oricum, Medicină fără fizică, fără ştiinţe exacte, este de neconceput acum, pentru că nu poţi accesa palierul actual de dezvoltare. Accesul la tehnologie pentru probleme de medicină este fabulos, iar costurile actului medical au devenit astronomice tocmai datorită tehnologiilor de ultimă oră.

Prima operaţie nu se uită niciodată
Care a fost prima dumneavoastră intervenţie chirurgicală?
O apendicectomie (n. r. – operaţie de apendicită) cu profesorul Gavriliu, Dumnezeu să-l odihnească. Eram student în anul III. Eram în stagiul de chirurgie la Spitalul „Davila“. Profesorul Gavriliu a fost un nume extrem de cunoscut la nivel planetar în domeniul chirurgiei. Are procedeul cunoscut sub numele de „Gavriliu“ de reconstrucţie a esofagului cu lambou gastric, deci din stomac. Acest procedeu este în toate tratatele din lume: procedeul Gavriliu.

Şi cum a decurs acea primă operaţie?
Era în ’66-’67. Profesorul Gavriliu a făcut o reconstrucţie de esofag şi eu am făcut parte din echipa lui, de opt-zece oameni. Eu eram a şaptea roată la căruţă, mă luase ca student în grupa lui. După operaţie, i-a lăsat pe ceilalţi să închidă, adică să coasă la piele, s-a uitat în jurul mesei şi mi-a spus: „Tu! Vino cu mine!“. Am îngheţat! Mă ia şi mergem în sala de alături. Un student era pe masă cu un apendic. Trebuia făcută o apendicectomie. El ia bisturiul şi mi-l pune în mână: „Taie!“. Am tăiat. Sigur, gestul care era cel mai important şi care conferea siguranţă în evoluţia imediată împiedicând apariţia unei peritonite, adică un nod, l-a făcut el. „Vreau să dorm liniştit la noapte“, a zis. Eram transpirat tot. Nu pot să uit acea operaţie.

Diploma de la Medicină: inutilă
După facultate aţi fost repartizat într-un sat, timp ce cinci ani.
Era uzual atunci. Chiar regret că acum nu se mai practică procedura asta. Înainte, după ce terminai facultatea, luai o diplomă care-ţi dădea dreptul de liberă practică. Erai doctor. Te duceai la ţară şi-ţi făceai datoria faţă de naţie acolo. Eu aveam 11.000 de oameni în circumscripţie. M-am simţit foarte responsabil.

Doctorul e o autoritate la sat...
Da, şi autorităţile locale, vrei, nu vrei, te promovează în diferite organisme, eşti învestit cu responsabilităţi pe la primărie, n-ai încotro. Trebuie să te implici în viaţa comunităţii. Ca exerciţiu de integrare în societate, mi se pare că era foarte bun. Acum, termini şase ani de facultate şi iei o diplomă pe care poţi doar s-o pui pe perete, pentru că nu-ţi dă decât dreptul să te înscrii la rezidenţiat. Abia din anul III de rezidenţiat ai responsabilitate, ai dreptul de a-ţi folosi parafa şi de a-ţi asuma un act medical. Abia după ce ai parcurs rezidenţiatul, care înseamnă între patru şi şapte ani, ai competenţă şi drept de liberă practică. Iar atunci eşti abia la început.

„Nu poţi merge cu Wagner în operaţie“
Ce făceaţi la începutul specializării? Care erau intervenţiile principale?
Transplantul liber de piele era procedeul tehnic chirurgical în specialitatea mea clasică, era pâinea chirurgului plastician. De fapt, era procedeul tehnic care definea acest domeniu, îl separa clar de alte specialităţi. Avântul dezvoltării în domeniu l-au reprezentat cele două războaie mondiale. Acestea au generat un tip nou de patologie umană, care a reclamat metode adecvate. Iar transplantul de piele a permis tratarea arsurilor grave generate de napalm, efectelor cauzate de bombe, mine, proiectile etc. Apoi, armele mai performante din cel de-Al Doilea Război Mondial, care au generat mutilări importante, distrugeri de ţesuturi. Specialitatea a fost revoluţionată odată cu apariţia tehnicilor microchirurgicale: introducerea microscopului în sala de operaţie, apariţia instrumentelor foarte delicate cu care să poţi opera într-un câmp optic mărit şi, evident, a materialelor de structură, precum acelea de dimensiunea firului de păr. Acestea au permis ca, pe lângă obiectivul principal, clasic, al specialităţii mele, care era reconstrucţia formei (să nu mai ai oameni mutilaţi, să-i sperie pe cei din jur, să-i ajuţi să se integreze social), să restaurăm şi funcţia. Obiectivul nu-i să-i asiguri doar supravieţuirea, iar omul să aibă o mână care e echivalentul unei proteze. Dacă nu ai o mână sensibilă, ea devine chiar dificil de îngrijit. Trebuie s-o păzeşti, să n-o loveşti, să n-o arzi, nu poţi s-o foloseşti la nimic, te incomodează.

Observăm că ascultaţi muzică clasică. Şi la birou, ştim că şi în sala de operaţie.
Şi la consultaţii. E numitorul comun. Mozart, Vivaldi, Beethoven.

Nu vă duceţi la Wagner, de pildă?
Şi Wagner, dar nu prea merge în sala de operaţie. Poate să te facă prea războinic şi, cu o sculă tăietoare în mână, nu e bine.

„Transsexualitatea e o boală psihică, tratamentul ei este chirurgical“


Sunteţi un chirurg al premierelor. Aţi realizat prima intervenţie de schimbare de sex din România. Cum v-aţi convins pe dumneavoastră?
Sigur că problema e complexă. Nu e suficient să vină un pacient la mine şi să spună: „Vreau să-mi schimbaţi sexul!“. Lucrul ăsta e posibil, dar, ca să ajungem la acest subiect de discuţie şi să pregătim masa de operaţie, pacientul trebuie să treacă printr-o întreagă filieră, multiple evaluări multidisciplinare. Este vorba de multe specialităţi medicale, pe care pacientul trebuie să le solicite ca şi evaluări de specialitate, expunându-şi dorinţa lui. Iar consulturile trebuie să fie toate la unison şi să stabilească faptul că, într-adevăr, omul, ca să se simtă bine, să aibă o integrare familială, socială, profesională corectă, poate beneficia de operaţie. Atunci e pus pe un anume drum: trebuie să facă tratament hormonal recomandat de specialişti, să se pregătească pentru momentul operator. Toate aceste etape trebuie să fie la unison şi, evident, armonizate cu preferinţele individuale. Asta face ca responsabilitatea instalării pacientului pe masa de operaţie să nu fie a chirurgului. El se concentrează pe detaliile tehnice, care sunt mai importante.

Mental, doreşte. Fizic, nu corespunde
N-aţi avut îndoieli dacă să faceţi sau nu operaţia?
Au fost foarte multe discuţii. Inclusiv în domeniul religios. M-am consultat cu tatăl meu, care a fost preot. Am mers la el, ne-am sfătuit, el era foarte erudit, apoi am operat. Am obţinut acel „aviz“.

Nu vă strânge inima când faceţi asta? Când transformaţi un bărbat în femeie?
Transsexualitatea este o boală psihică, iar tratamentul ei este chirurgical. Din punct de vedere psihic, pacientul percepe că aparţine unui alt pol al sexualităţii. Se simte neîmplinit acolo unde a fost creat şi-şi croşetează toată existenţa în jurul acestei dorinţe dominante. Evident că asta-l face să nu aibă niciun fel de împlinire socială, deci calitatea vieţii are multe dezavantaje. E vorba de punerea în acord a ceea ce, mental, doreşte un om, deşi, fizic, nu corespunde.

Lucica Bunghez, pacienta pe care Ioan Lascăr a scăpat-o de o tumoare de 72 de kilograme, şi „omul  pasăre“ au fost personaje la Discovery Channel

Sunt mai fericiţi?
Ăsta e scopul, pentru că nu e un gest pe care-l poţi face întâmplător, sub imperiul impulsului de moment. Laşi pacientul fără drum de întoarcere, aşa că decizia trebuie să fie foarte bine cântărită.

Trei transsexuali căsătoriţi
Aţi ţinut legătura cu foştii pacienţi?
Să ştii că am operat zeci de mii de pacienţi, de sărbători primesc multe mesaje de felicitări. Dar cei de la care primesc mesaje constant sunt transsexuali. Din cinci, câţi am operat, trei sunt căsătoriţi în actuala lor apartenenţă civilă.

Care-ar fi provocarea pentru dumneavoastră acum?
Obiectivul imediat este să deschid unitatea de arşi, în spatele Spitalului de Urgenţă. Începând cu anul 2000, am făcut un proiect care să permită organizarea unei unităţi moderne de îngrijire a bolnavilor arşi. Bolnavul ars este cel mai complex tip de pacient. Este şi cel mai costisitor, pentru că presupune o abordare cu mijloace tehnologice foarte costisitoare, cu mijloace terapeutice costisitoare, cu mare consum de resursă umană calificată. Îngrijirea nu poate fi efectuată decât în astfel de unităţi, special concepute pentru a trata exclusiv acest tip de pacient. Clădirea e gata de patru ani, dar ministerul a acordat abia anul trecut mijloacele financiare pentru dotare. Am organizat şi achiziţionarea echipamentelor: am aproape tot ce-mi trebuie pentru a deschide unitatea. Bănuiesc că va fi în această primăvară. Ar fi prima unitate de arşi din ţară, cu mijloace tehnologice de ultimă generaţie. Avem, de asemenea, capacitatea de efectuare a transplantului de mână. Pentru transplantul de faţă, avem şi tehnologia, şi know-how-ul, şi experienţa. Totul este să sincronizăm donatorul cu un posibil receptor.

„Problema malpraxisului e în curs de rezolvare“
Sunteţi preşedintele Colegiului Medicilor Bucureşti, ceea ce vă pune într-o postură de a-i judeca pe colegii medici.
Da, e una dintre „foncţii“. În Bucureşti există o treime din medicii din România, deci este colegiul cu cel mai mare număr de doctori. Ca şi preşedinte nu eşti pus în situaţia de a judeca abaterile. Asta este treaba comisiei de disciplină. Dar, înainte de a fi preşedintele Colegiului, am fost preşedintele comisiei de disciplină vreo şase ani, deci m-am confruntat cu problema aceasta.

Dar există probleme cu malpraxisul în România.
În orice ţară, malpraxisul e o problemă mai mult sau mai puţin pusă la punct. Problema malpraxisului e în curs de rezolvare în România. Va mai dura ceva timp, însă s-au făcut propuneri importante. Se lucrează la legea malpraxisului, o lege mult mai flexibilă, mai accesibilă pentru pacient. Nimic nu e perfect şi de neschimbat, însă, având un produs şi confruntându-l cu realitatea, îţi dai seama unde se poate îmbunătăţi.

Scurtă monografie a oraşului Comăneşti


Cum se numea spitalul din Comăneşti înainte să fie „Ioan Lascăr“?
Spitalul Orăşenesc Comăneşti. De la începutul anului 2000 se cheamă aşa. Spitalul s-a construit la începutul anilor ’50 şi e de dat exemplu în ţară, cel puţin având în vedere planul arhitectonic, generozitatea spaţiilor, inteligenţa şi eficienţa circuitelor. E spital de mileniul III, dar construit în anii ’50. De fapt, a fost primul spital din România construit după război. Blocul operator, de pildă, are o configuraţie cu totul specială care-l face extrem de special. Am mai văzut un astfel de bloc operator, care să aibă un circuit coronar periferic circumferenţial al materialelor la Mount Sinai, în New York. În România, deşi am operat în nenumărate spitale, n-am văzut nicăieri un bloc operator construit atât de eficient.

Pereţii din cabinetul profesorului Ioan Lascăr sunt tapetaţi cu diplome şi certificate de  recunoaştere internaţională

Cum era oraşul?

Era un oraş minier, iar pe vremea aceea, industria extractivă era destul de băgată în seamă, pentru că erau o economie şi o industrie bazată pe monştrii aceia energofagi, care aveau nevoie de cărbune, de gaz, de petrol. La Comăneşti sunt exploatări miniere de mai bine de 100 de ani. Din secolul al XIX-lea, cărbunele de Comăneşti era folosit la vasele cu aburi din porturi precum Brăila sau Galaţi. Oraşul era evident amprentat de specificul activităţii.

„Domnule, aici chiar se poate opera în siguranţă!“


Aţi făcut prima clinică privată cu paturi din România.
Pe la mijlocul anilor ’90. Era într-un apartament. Era un apartament pe care l-am demolat la roşu şi apoi l-am refăcut, realizând circuite care să fie în acord cu ceea ce credeam atunci că e necesar pentru o bună funcţionare.

Ioan Lascăr şi Ion Iliescu

Câte paturi?
Patru paturi. Atunci exista un vid legislativ. Îmi amintesc că, la minister, când au trebuit obţinute avizele, a fost o întreagă odisee: unde să încadrăm această unitate? A fost încadrată cu eticheta Unitate Sanatorială şi Spitalicească. Când au venit cei de la Autoritatea Sanitară, de la Ministerul Sănătăţii, au fost surprinşi: „Domnule, aici chiar se poate opera în siguranţă!“. La finalul anilor ’90, am construit în Cartierul Francez clinica privată.

De când a început interesul pentru chirurgia estetică în România?
De când mă ştiu! Să ştiţi că şi înainte de ’89 pe lista mea de aşteptare aveam programări şi la distanţă de un an.

Prin ’90, a început să capete amploare.
Şi mai ales după 2000. De altfel, la nivel planetar s-a constatat acest lucru. Odată cu îmbunătăţirea mijloacelor tehnologice, cu apariţia unor procedee foarte accesibile.

Ce fel operaţii erau înainte de ’89?
Liftingurile, rinoplastiile, mamoplastiile. Nu se utilizau implanturi la vremea aceea. Frecvente sunt acum intervenţiile de modelare corporală: lipoaspiraţii, mamoplastii. Iar raportul pacienţilor este 1 la 3, ba chiar 1 la 5, în favoarea femeilor.

Chirurgia intimă e la fel de solicitată?
Da, sigur, este un segment mai micuţ, într-adevăr, al tehnicilor de chirurgie estetică.

Şi nu e costisitoare?
Sigur că e costisitoare, mai ales prin faptul că nicăieri pe planetă niciun sistem de asigurări nu acoperă aceste intervenţii. Nu apar dintr-o necesitate de îmbunătăţire a stării de sănătate, deci nu ca urmare a unei boli. Este o opţiune personală, iar indivizii care apelează la ea sunt indivizi sănătoşi.

Puteţi să ne spuneţi, de pildă, cât costă un implant mamar, în medie?
Un implant mamar performant costă până într-o mie de euro perechea. Sunt şi unele de 200-300 de euro, dar cu produse piratate, care pot genera probleme cum au fost acum un an sau doi în Franţa. S-a utilizat gel siliconic industrial şi s-a pus astfel în pericol sănătatea a mii de femei.

Dar o operaţie de mărire a penisului cât costă?
Păi, depinde cine-o face.

Pentru jurnalişti cât costă?
Întrebarea este la ce ar trebui să servească... (râde)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: