Eşti nesemnificativ uman, căci nu ai pedigri. Nu ai nici măcar vreun talent sau vreo calitate deosebită care să te ducă acolo. Nu eşti ca cei care se nasc cu linguriţa de argint în gură.

Cei pentru care totul pare atît de uşor pentru simplul fapt că au fost aleşii sorţii. Dar, spre deosebire de ei, tu ai ceva mult mai important, care multor norocoşi le lipseşte. Ambiţia. Calitatea sfîntă pentru a răzbi în societate. Eşti dotat cu o pereche de coate ascuţite, cu un obraz gros şi, deşi nu ai aptitudini ieşite din comun, deţii arta seducţiei. Ştii cum să zîmbeşti, cum să insişti pînă îţi atingi scopul, cum să te lipeşti pe lîngă oamenii care te pot ajuta să accezi în cercul restrîns al persoanelor importante.

Deţii şi tu, la o adică, o artă. Cea a supravieţuirii, în care nimic şi nimeni nu mai contează în drumul către vîrful ierarhiei. Cei care ţi-au fost prieteni ieri pot deveni, într-o secundă, bunuri dispensabile cînd prinzi aripi sau cînd interesele ţi-o dictează. Pentru că ambiţia se ghidează doar după sfîntul interes. Amiciţia, bunul-simţ, loialitatea, dorinţa de a face bine – toate astea sînt nişte gogoriţe pentru tine, pe care le laşi cu mărinimie celor înzestraţi cu calităţile de care tu ai fost vitregit la naştere. Pentru că undeva trebuie să existe o balanţă.

Cumva te simţi şi răzbunat cînd vezi că alţii, care ar fi putut atît de uşor să reuşească prin autenticitatea valorii lor umane, rămîn, în ciuda darurilor...

Citiţi continuarea articolului pe dilemaveche.ro.