Statul care fură

De la „Contractul social" al lui Jean-Jacques Rousseau (1762) şi până la apariţia „Cărţii omului matur" (anii '20 ai secolului trecut), oamenii au început să înveţe, metodic, despre beneficiile organizării vieţii lor sub diverse forme colective.

Rousseau explică de ce puterea este o sumă de interese şi de ce societatea civilă este o asociaţie de oameni liberi. Această asociaţie nu poate fi în dezavantajul vreunui asociat, de unde rezultă că voinţa care conduce trebuie să fie voinţa generală.

„Cartea omului matur" de I. Popescu-Băjenaru, răspândită după Primul Război Mondial, îşi propunea să răspundă cât mai clar preconcepţiilor şi nedumeririlor unei populaţii preponderent rurale, neştiutoare de carte. Alături de sfaturi legate de păstrarea sănătăţii trupului prin respectarea regulilor de igienă, cititorul primeşte poveţe, extrem de utile şi astăzi, despre cum trebuie să se comporte în societate. Îi este explicat şi rolul statului, atât de blamat pentru dările mari pe care le percepe, prin redarea unui dialog imaginar între învăţător şi neica Vasile.

Sigur, cele două lucrări pe care le-am amintit au arii de adresabilitate diferite, însă au şi o idee comună ce poate fi lesne desprinsă - paradigma societăţilor evoluate nu s-a schimbat. Şi aş îndrăzni să afirm că nici nu se va schimba: baza generează vârful. Altfel spus, dacă „asociaţii" lui Rousseau vor renunţa treptat la a-şi impune voinţa şi vor rămâne pasivi în faţa abuzurilor unei minorităţi ilegitime, vor sfârşi ca o mulţime fără unitate şi fără legătură. Cetăţenii supuşi unui stăpân nu constituie un popor, iar pentru a nu ajunge la starea de supuşi trebuie, înainte de toate, să deprindă regulile convieţuirii în colectivitate.

Astăzi, oamenii care umblă pe străzile României lasă impresia că fiecare trăieşte pe cont propriu şi după propriile reguli. Nimeni nu are timp să analizeze dacă interesele colective sunt ameninţate, în principal de către cei cărora le-a fost încredinţată gestionarea lor. Toţi ştiu că „statul fură", însă câţi sunt dispuşi să se unească pentru a depune o iniţiativă legislativă care să limiteze furtul din bani publici, într-un anume domeniu?

Ştim, de asemenea, că statul nu face autostrăzi, nu are grijă de şcoli şi de spitale, dă contracte grase clienţilor politici şi câte şi mai câte altele. Dar ce ne opreşte pe noi să-i dăm „peste degete", fiecare în felul lui, păstrându-ne demnitatea şi implicit statutul de oameni liberi? Răspunsul nu poate fi, acum, decât unul: compromisurile de zi cu zi traduse în şpagă, sărit peste rând, închis ochii şi întors capul.

Statul, în forma pe care o criticăm astăzi, devine malign dacă noi înşine nu avem o conduită de viaţă normală. Şi, da!, statul fură, atât timp cât şi noi furăm.

George Rădulescu este publicist-comentator.