Deşi în sfera civilizaţiei materiale s-au înregistrat progrese, în schimb în sfera democraţiei politice, în cea a vieţii culturale, a formaţiei spirituale, morale şi civice, în cea a instituţionalizării demersului educativ-formativ, am înregistrat dimpotrivă, un evident regres. Asupra cauzelor s-au exprimat de-alungul timpului multe şi diverse păreri mai mult sau mai puţin obiective. Socot că încercarea pe mai departe de a pune în lumină cauzele acestei stări de lucruri - ceea ce ar putea conduce şi la găsirea de soluţii - rămâne o sarcină de primă actualitate.

Prima întrebare: cui îi „datorăm” această involuţie?  Se spune cu obstinaţie, politicului, făcându-se aluzie la toate păcatele politicii postdecembriste aşezate pe umerii partidelor şi politicienilor. Se poate spune că aşa este. Cu o corecţie de fundamentală importanţă: într-un sistem democratic, politicul cuprinde – şi încă la loc de frunte – inclusiv populară, voinţa publică, opinia publică. Nu degeaba se spune că în democraţie poporul îşi are politica şi politicienii pe care şi-i merită.  

 În 1990 nici populaţia nici politicienii (cei de vână şi esenţă naţională) n-au fost pregătiţi pentru democraţie. Şi era lesne de înţeles. Am mai spus-o: istoria înseşi nu ne-a fost alături. Plămădirea unui regim democratic este treabă de evoluţie istorică, este treabă de popor stăpân la el acasă. Ori se ştie, până la jumătatea secolului al XIX-lea, ba chiar până la Marea Unire, noi n-am fost deplin stăpâni nici pe avutul ţării nici pe drepturi şi libertăţi. Progresele marcate interbelic n-au stimulat, n-au antrenat masa socială, manevrată cu suficientă uşurinţă de grupările politico-economice ale vremii. Marjele unei democraţii după model occidental s-au sprijinit esenţial pe regimul paternalist- monarhic. Perioada 1945-1989 a vlăguit şi puţinul câştigat astfel că zisa noastră revoluţie ne-a prins descoperiţi, total nepregătiţi pentru democraţie.

Artizanii schimbării (nu atât cei dinlăuntru) au calculat la centimă: ştiau perfect că descătuşarea din crunta dictatură poate fi ţinută sub control prin mimarea unui surogat de democraţie mituind şi cumpărând voinţa popular-haotică. După care, cu mici şi neînsemnate excepţii, în întreaga perioadă postdecembristă, rostului elaborării unor eficiente strategii specifice trecerii de la un sistem la altul i-a urmat singura preocupare: perpetuarea puterii şi pe această bază, deconcertarea, destructurarea socio-economică sub pretextul schimbării. Practic am asisitat la o degradare, la o răsturnare de valori incidente structural şi calitativ asupra corpului social. În ţările foste satelite ale Moscovei, poate cu excepţia şi a Bulgariei, nu s-a întâmplat aşa ceva şi în niciun caz la atari proporţii. Motivul pentru care acolo, partidele şi politicienii nu şi-au făcut de cap ca la noi rezidă în faptul că voinţa socială, opinia publică manifestând la cote valorice net superioare nouă, au opus o stavilă, un control democratic asupra demersului politic. Iată un exemplu grăitor: preşedintele Ungariei a demisionat pentru un plagiat subţire. Opinia publică nu l-a suportat. Primul nostru ministru, pentru un plagiat grosier, dimpotrivă, a fost gratificat copios cu înalte distincţii electorale; atitudine diferită alături de ideea de cinste, onoare, de hoţie, de furt, atât la împricinaţi cât şi la public.

Distinsul domn Tom Galagher a lansat întrebarea de ce nu se pricep românii la politică. La nivelul voinţei sociale evident nu ştiu, nu se pricep. Am încercat să schiţez şi eu un răspuns pe factorul istoric. Se poate detalia. La nivelul partidelor şi politicienilor e altceva; se pricep de minune să facă politică în interese de putere, de pe această bază în interese proprii. În schimb nu ştiu, iar dacă ştiu nu vor să facă politică în interesul ţării. Exemplul debordant ni-l oferă liberalii. De la ceilalţi, foşti FSN-işti, nu te puteai aştepta. Dar de la ei, cu trecutul lor istoric?

S-a pus, se pune nădejdea în monarhie. Încă se poate discuta deşi nu cu posibilitatea şi şansele ce le-ar fi oferit în 1990.