Sictir, impostorilor!

Există în această meserie clipe în care dezgustul şi furia ating cote ameţitoare, decisive, de la care poţi doar să urci, îndurând, Golgota adevărului sau să te prăbuşeşti în abisurile compromisurilor (o definitivă, irecuperabilă cădere).

Reporterii care investighează de aproape doi ani acele câteva zile din Decembrie ,89 au muncit ca la deratizare, încercând să scoată impostorii din întunericul lor, din subterane, din ascunzişuri. E, totuşi, mai greu ca acolo, căci şobolanii au şi ei demnitatea lor.

Revoluţionarii-impostori, nu. E inutil să faci apel la ruşinea lor. N-au. E inutil să faci apel la amintirea celor care au murit curat.

Revoluţionarilor-impostori le poţi stârni, cel mult, un hohot cinic de râs, dublat de o lacrimă ipocrită. Mizeria din care s-au întrupat e adâncă, organică, incurabilă. Pătura aceasta de mituiţi, de ordinari, cu care s-au acoperit realităţile acelei ierni trucate, reuneşte caracterele cele mai viciate, ca în „Infernul" lui Dante, sau mai rău. Clipa când dezgustul şi furia devin ameţitoare e aceasta: când vezi că aceşti găinari, care toate viaţa au trăit din fraudă, nu pot să înţeleagă că sunt oameni pe lume, fie şi ziarişti, care caută adevărul nu din interes, ci din convingere, fiindcă nu ştiu, nu pot şi nu vor să trăiască în minciună, oameni care nu răspund ca ei, ca nişte animale, comenzilor.

Grav e că aceşti luptători remarcaţi în toate mizeriile, în toate minciunile, în toate laşităţile şi-au desăvârşit Revoluţia. România a luat tot mai mult chipul lor scabros. A devenit insuportabilă. Pe ei s-a sprijinit capitalismul de jaf atunci când a făcut primii paşi. Şi cine suntem, de fapt, noi, cei care acceptăm, neputincioşi, să micţioneze impostorii pe sângele celor puţini demni, cei ucişi fiindcă au crezut în libertate? În ce fel de tiranie a ipocriziei am naufragiat? Nu e vorba de o simplă risipă a banilor publici, ca atâtea altele; e mai mult. Căci, ce fel de anticomunişti de paradă sunt guvernanţii care tolerează aceşti paraziţi? Cu ce unitate de măsură să-i judeci?

Poate că ignorate de corectitudinea politică, dar stupidă logic, genele îşi văd înainte de bunele şi relele lor. Cunoaşteţi, desigur, acest citat despre strămoşii noştri geto-daci, „cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci". E posibil să nu ştiţi că fraza aceasta (care nu trebuie nici fetişizată, dar nici trunchiată cum a fost până acum, fiind doar o observaţie a unui istoric, celebru, dar tot istoric) se îngustează după un dar şi continuă aşa: „(...) unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. (...) la ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, (...) a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă (...)".

Poate că aceşti trântori, aceşti pungaşi de acolo, de departe, vin.