Pe cine să pupăm?

După ’89, pupincurismul s-a transferat din organizaţia de bază de partid în birourile corporaţiilor şi ale ministerelor.

„Te pup în fund, conducător iubit!" este cel mai spectaculos titlu al unui roman apărut după 1989 în literatura română. Aparţine scriitorului Daniel Bănulescu şi a fost publicat în 1994 la Editura Nemira. (Merită citit!) Când am văzut pentru prima dată acest titlu (păcat că editorul s-a speriat şi n-a mizat pe cuvântul „cur", mult mai aplicat decât „fund" şi chiar mai potrivit spiritului românului) credeam, în naivitatea mea, că „epoca pupatului" s-a încheiat în România.

Şi societatea românească (mare cuvânt, societate!) va evolua pe competenţe, nu pe pupat... Se ştie, competenţa s-a dovedit în anii care au urmat o monedă fără valoare. Mi-am luat gândul că tinerii vor înlocui înclinaţia bătrânilor pentru linguşeli cu admiraţia (altă vorbă goală!). Atât timp însă cât ei învaţă în şcoli că pot trece examenele cu şpăgi şi „datul cu periuţa", este greu de crezut că această boală va dispărea.

Partidul Comunist ne-a învăţat să pupăm... Nu neapărat pe dosul „conducătorului iubit", cât, mai cu seamă, pe cel al tovarăşului care ne semna cererea pentru butelie, care ne dădea pachetul de unt pe sub tejghea sau care ne scria recomandarea pentru o mică avansare. Activiştii de partid cereau laude, ca să-şi ascundă incompetenţa. De la „ridicarea osanalelor" ni se trage!  

După 1989, pupincurismul s-a transferat din organizaţia de bază de partid în birourile corporaţiilor, ale ministerelor şi ale partidelor („istorice" şi „emanate" de Revoluţie). S-a transmis din generaţie în generaţie, cum se spune. Avem mai mulţi conducători iubiţi, dar şi mai mulţi pupincurişti. Pupincurismul s-a rafinat şi a devenit oficial un stil de viaţă. Ca să faci carieră într-un domeniu, trebuie să intri în grupul care deţine puterea şi să faci frumos pe lângă şef. Cu cât îl linguşeşti mai tare cu atât poţi avansa mai repede, pentru că eşti „de încredere". Dacă nu-l pupi, rămâi acolo, uitat, izolat, un ratat! Dacă-ţi trece prin cap să-l critici, vei sfârşi ca o măsea stricată. (N-ai reuşit să te integrezi în colectiv, ţi se reproşează cu o limbă moale, corporatistă.)  

Într-o lume plină de şefi care cultivă „pupatul" pentru a-şi ascunde mediocritatea, a dispărut exerciţiul admiraţiei faţă de adevărata valoare. Nu poţi să-ţi manifeşti admiraţia (faţă de romanul lui Daniel Bănulescu, poftim!), fără să nu fii acuzat că urmăreşti un interes şi că „ceva este la mijloc". Admiraţia pretinde argumente şi este dezinteresată. Pupincurismul aşteaptă recompense şi rupe facturi care trebuie achitate. Admiraţia este timidă şi este un semn al normalităţii. Pupincurismul are tupeu, dă din coate şi stârneşte confuzie. 

Valorile din lumea românească sunt atât de întoarse cu fundul în sus încât e greu să mai găseşti repere credibile. Trebuie să ne obişnuim cu singura „şansă" pe care o avem în România: spune-mi ce vrei să ajungi, ca să-ţi spun pe care „conducător iubit" trebuie să-l pupi în cur!