Nu prea mai există semne de îndoială. Am ajuns să culegem fructele mâniei crescute – ca o imensă plantă carnivoră - din seminţele înfipte în minţile noastre în deceniile de dezinformare şi de propagandă oribilă. Avem parte de recolta putrefactă a vremurilor în care, fără niciun pic de responsabilitate, politicienii şi televiziunile cu tarif de opinie, au sădit în noi o furie ce seamănă tot mai mult cu cea din codul naziştilor.

Uitaţi-vă în jur! Şi recunoaşteţi! Îi urâm pe „aciuaţi” pentru că s-au întors acasă într-un moment de mare cumpănă şi pentru ei, nu doar pentru noi, „băştinaşii”. Îi urâm pe bătrâni pentru că refuză să fie anexe ale unei societăţi abulice şi vor să supravieţuiască. Îi urâm pe vecini pentru că pisicile sau copii lor „fac zgomote”. Îi urâm pe vânzătorii de la farmacie că nu mai au măşti şi spirt. Înjurăm autorităţile pentru că fac sau că nu fac, totuna-i pentru furia colectivă alimentată şerpeşte, din umbră, de politicieni ce speră să mai tragă un folos, să mai speculeze o oportunitate.

De fapt, ne sprijinim pe o cultură a urii. Una solidă. Mai solidă decât orice altă tradiţie. Avem din născare pizmă pe capra vecinului. Şi pe vaca vecinului. Şi pe casa vecinului. Şi-l săpăm. Îi căutăm febril defectele, le gonflăm şi le expunem, cu aer conspiraţionist, celorlalţi. 

Hrănim furia colectivă cu migala unui maestru în filigran. Nu-i nicio întâmplare că noi, românii, am excelat în turnătoria la Securitate în vremurile comuniste. Este mai degrabă reflectarea unei vocaţii. Am devenit şi călăi, dar şi victime, însă asta nu ne-a împiedicat să ducem absurdul „pe cele mai înalte culmi”. Ştim mai bine decât oricine să ne dăm cu stângul în dreptul, să umplem cu mizerie orice lucru imaculat, să scormonim cu boldul în rahat şi să exultăm că am găsit cea mai împuţită parte a acestuia.

De fapt, cred că mai ştim doar să urâm. Iar în aceste zile ne vărsăm veninul ca şi cum ar fi sfârşitul lumii şi n-am vrea să ne rămână otrava în suflete... Senzaţia mea că este că asistăm la eliberarea unei furii adânci, care a zăcut reprimată foarte multă vreme. O acumulare cu potenţial catastrofic în punga cu magmă a unui vulcan. 

Perfidul Covid-19 pare să joace în povestea asta doar rolul de declanşator al erupţiei. Sau mai bine zis de ser al adevărului. Criza din acestea zile ne arată că suntem o naţie de oameni mici, dar care am încercat să-i păcălim pe ceilalţi că suntem mari. Totul, folosindu-ne de o imensă cantitate de făţărnicie...

LATER EDIT: Cele mai multe dintre comentariile de la acest articol de opinie nu fac altceva decât să confirme că ura este marcă înregistrată la noi, la români. Puţini par capabili să ducă un dialog civilizat, preferă să jignească furioşi. Să împroaşte venin, să caute vinovaţii în altă parte decât la ei. Negarea propriilor defecte şi aruncarea vinovăţiei asupra altcuiva este o fază pe care psihologii o descriu în detaliu. Este tipic pentru oameni să evite cât mai mult acceptarea, inventând în acest sens tot felul de motive închipuite.