Satul românesc a şi început să îmbătrânească. Din câte ştiu şi eu, ca şi dumneavoastră, cu excepţia zonelor ozonate de turismul rural, Bucovina, Maramureşul, Podişul Transilvaniei, Mărginimile Sibiului şi Bistriţei Năsăud, Banatul din jurul Timişoarei şi Aradului, excepţii circumscrise, cum ziceam, agroturismului prin insulele pensiunilor,dar până la urmă sustrase vieţii vii ca idee de cătun, de sat, de comună care au rămas şi aici izolate în amintirea celor mai vârstnici, viaţa vie, repet, a satului, a obştei ţărăneşti e săracă, satele sunt, ca în restul ţării, depopulate şi de migraţia iluzionată de alte zări, mai calde, vreau să zic, mai pline de speranţă într-o viaţă nouă. 

Puţini sunt şi cei care se întorc să zidească aici ce au învăţat şi agonisit şi mulţi care se întorc se scufundă uşor şi ei în monotonia săracă din care care au plecat.

Marile câmpii ale ţării, grânarul şi porumbiştile Bărăganului şi Câmpiei Dunării şi Teleormanului, care au devenit proprietăţi străine ori închiriate unor arendaşi români, oameni de afaceri, dar, mai ales şi aceştia străini pe care satul românesc nu îi interesează; mâna de lucru ţărănească e folosită în economia agroindustrială unde domină maşinile.

Eu mă gândesc la satul românesc înrădăcinat în trecut, dar şi receptiv la civilizaţia actuală care nu trebuie să fie nivelatoare sub presiunea globalizării cu orice preţ.

Chestiunea ţărănească

Din nefericire, nici până azi nu există un program naţional, statal, parlamentar, guvernamental care să reprezinte soluţii pe termen scurt şi lung pentru ceea ce înainte se numea înţelept şi angajant pentru partide şi stat „Chestiunea ţărănească”.

Sunt şi azi unele insule comunale unde primari cu judecată şi cu dragoste pentru vatra lor fac tot ce pot pentru ca dincolo de asfaltări de uliţe şi drumuri săteşti, să păstreze vii şi bibliotecile săteşti, căminele culturale construite mai ales înainte, în aproape toate satele, să păstreze sărbătorile calendarului rural, tradiţia folclorică, să asigure prin toate acestea argumentele identităţii naţionale şi de spirit, să întreţină vie mândria de a aparţine unei naţiuni cu istorie, cu stindard unificator în sensul identităţii, capabile, repet, toate, să ne identifice în concertul civilizaţiei europene şi nu numai, să cultive, astfel, valorile fundamentale ale identităţii naţionale aşa cum face Franţa, cum face Spania, cum face Italia, cum fac Ţările Baltice, mici, mici de tot, cum fac Slovacia şi Cehia, cum face Polonia, cum face Muntenegru cu 500 000 de locuitori, cum face Serbia toată, cum face Grecia pe care niciodată globalizarea n-a fost lăsată să şteargă culorile naţionale.

Sunt judeţe unde Direcţiile de Cultură ţinând de Ministerul Culturii chiar, Direcţiile de promovare a valorilor tradiţiei sunt mai active, dar izolate, şi acestea sunt, din fericire, legate şi de cultura şi de orgoliul unor conducători locali care sunt ei primii mândri de apartenenţa la o anume civilizaţie spirituală, mergând până la sublinierea inspirată şi argumentarea la fel de inspirată a denumirilor de ardeleni, de munteni, de olteni, de moldoveni, de maramureşeni, de bănăţeni. Vâlcea, de pildă, judeţul, este unul din exemplele care mă fac să nădăjduiesc, şi Gorjul, şi Oltul la fel, sunt în Ardeal şi Bucovina asemenea Direcţii Culturale subvenţionate de Stat, dar nu sunt multe instituţiile investite guvernamental cu asemenea misiune care îşi fac datoria independent de jocul politicianist al conducătorilor lor. Sunt rare cazurile când bibliotecile ţărăneşti şi căminele culturale trăiesc prin activitatea lor şi prin viaţa lor reală de azi, nu numai din amintirea trecutului nu foarte îndepărtat. Dar nici în acest caz, al vieţii culturale în lumea satului românesc, nu există un program anume şi o susţinere de program naţional exact ca şi în cazul pomenitei Chestiuni ţărăneşti.

Se cuvine să recunoaştem că Biserica aproape singură, când nu e Şcoala cum ar trebui, ţine încă neapărat la ideea de identitate şi, după o privire atentă, cât îmi îngăduie informaţia jurnalistică, îmi permit să spun că rolul Bisericii, şi acesta, poate fi sporit în spaţiul civilizaţiei rurale. Îmbogăţit prin colaborarea mai vie, mai declarată, mai deschisă, cu Şcoala, cu dascălii care sunt conştienţi şi ei de importanţa prezenţei lor în viaţa satului, dincolo de orele de la catedră.

Aceste gânduri, abia sugerate aici, m-au tulburat asistând a doua zi de Paşti la slujba unui Înalt ierarh, dr. Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului, ţinută într-un sat, Olari, din Slătioara mea, biserica plină şi corişti ai seminarului în strană, şi preoţii, şi diaconii într-un ritual care ne-a înălţat pe toţi până la a ne descoperi liniştea şi smerenia şi lacrima unei secunde de rugăciune într-o armonie care izvora din adâncul sufletului nostru, cum nu mai trăisem până atunci.

S-a creat în Biserica foştilor olari şi vărari ai Slătioarei o adevărată vrajă şi o sfinţenie de rugăciune, o sfinţenie a gândului unic spre bine şi nădăjduire în bine şi în iubire a fiecăruia pentru fiecare din cei de faţă, un sentiment unificator în bine, al păcii sufleteşti. Atunci am întâlnit între ţăranii credincioşi din Olari şi Cociobi şi Mănăseşti şi Coasta cerbului femei tinere cu copii în braţe îmbrăcaţi în costumaţia veche a satului din Oltenia de sub Munte. O mamă se aşezase în genunchi cu fetiţa de câţiva anişori în braţe lângă treptele care duceau la altar, cu lumânarea aprinsă în mâna fetiţei, ea însăşi în costum oltenesc de copil, în aşteptarea împărtăşaniei. Şi la sfârşitul slujbei Înaltul ierarh dăruit cu un glas cald şi învăluitor şi părintesc şi liniştitor s-a adresat parohului Bisericii olarilor, cerându-i să invite credincioşii să vină la biserică, tineri şi tinere, şi soţii, şi mame, şi părinţi bătrâni în costumele ţărăneşti specifice Slătioarei.

Aşa îmi trecuse şi mie prin gând să scriu azi aici şi să subliniez această sugestie ca Biserica să sprijine, prin preoţii ei în cătune şi sate şi comune, ideea de a-i chema pe credincioşi la toate sărbătorile în costumele lor tradiţionale.

Ar fi, mă gândeam, un îndemn cu valoare simbolică cu mare efect în plan spiritual şi în favoarea promovării ideii de identitate naţională. Altfel, civilizaţia spectacolului, a gustului pentru reprezentarea vieţii în înfăţişările ei mediocre, de mahala, despre care vorbea critic laureatul Premiului Nobel, Llosa, are toate şansele să cuprindă şi satul românesc şi să sufoce tradiţia, să şteargă culorile identităţii, să globalizeze mentalitatea nefericită a mahalalei care ne ameninţă din toate părţile

P.S. Îmi îngădui să aşez în acest colţ de pagină un gând plin de preţuire şi de prietenie şi, neapărat, de admiraţie pentru virtuţile lui de scriitor, lui Ştefan Mitroi, care împlineşte 60 de ani de viaţă. Ştefan Mitroi este, şi după credinţa mea de cititor împătimit de literatură, unul dintre cei mai de seamă prozatori români de azi şi mă gândesc la cărţile lui de curând lansate în librării, Jocuri de nenoroc şi Bâlciul de argint, pagini admirabile care povestesc şi cu umor, dar şi cu o mare tristeţe, despre ceea ce numeam în titlul acestor însemnări îmbătrânirea care ameninţă satul românesc.