Coşmarul unei paciente COVID-19 asimptomatice: „Dădeau mâncarea prin uşă, ca la câini”

Pacienţii se plâng de felul în care sunt trataţi în spitale

Emilia este o pensionară de 70 de ani din Botoşani. Suferă de neoplasm mamar cu metastaze, pentru care face chimioterapie în fiecare săptămână. În plus, are diabet şi un stent montat în urma unui infract miocardic.

Femeia spune că, în urmă cu două săptămâni, în timpul unor analize medicale premergătoare efectuării chimioterapiei, s-a descoperit că are COVID-19. Era însă un pacient asimptomatic. „Am făcut analizele într-o joi. Sâmbătă, m-am dus să-mi fac CT-ul de control, la un an, la Spitalul Judeţean Botoşani. După ce mi-am făcut CT-ul, a sunat telefonul. Era o doctoriţă de la DSP care m-a somat să stau pe loc – eu voiam să mă duc acasă – pentru că am COVID. Nu aveam nici pijama, nici papuci, nimic la mine. Nici familia nu mi-o anunţasem. M-am supărat foarte tare. Şi m-au ţinut de la ora 9.00 când am ieşit de la CT, şi până seara, la ora 17.00, în curtea spitalului judeţean, într-un buncăr. Nemâncată, nebăută. Eu sunt pacient cu diabet. Ar trebui să mănânc de trei ori pe zi. Nu au lăsat pe nimeni să se apropie de mine. Nici măcar un paznic căruia să-i fi dat 2 lei să-mi cumpere o sticlă cu apă sau ceva de mâncare. M-au ţinut acolo. Am sunat la poliţie, la 112, am spus: «Oameni buni, vreţi să ne omorâţi?» Acasă, şi soţul, şi fiul au fost băgaţi în carantină, timp de două săptămâni”, adaugă pacienta.

Tratament de 10.000 de lei

În cele din urmă, la insistenţele Emiliei, portarul instituţiei i-a adus o sticlă cu apă. „Apoi, a venit Salvarea, m-a luat şi m-a dus la spital, la Contagioase. M-au internat la COVID, pe 13 iunie. Şi am stat acolo 11 zile”, mai spune femeia.

Tratamentul urmat de Emilia în spital a costat aproape 10.000 de lei. „Ştiţi în ce a constat? Să vă citesc ce scrie în foaia de externare: algocalmin fiole, fenobarbital – pe care însă nu l-am primit –, injecţii împotriva formării cheagurilor de sânge şi cu glucoză, pentru că îmi scăzuse glicemia şi nu mă mai puteam ţine pe picioare, şi paracetamol”, arată Emilia. În plus, în foaie mai figurează un medicament pe care Emilia nu-l poate descifra. „Acesta este tratamentul pe care mi l-au făcut!”

La plecare, „mi-au dat hârtia şi mi-au zis la revedere prin uşă”, adaugă pacienta. „A fost exact ca la puşcărie. Prin uşă dădeau de mâncare, ca la câine. Prin uşă vorbeam cu doctoriţa, că nu intra nimeni înăuntru, în salon, decât asistenta – echipată în combinezoanele acelea –, care ne făcea injecţiile şi pleca. Atât. A fost ca la puşcărie fără niciun fel de discuţie. Sunt atât de indignată de nu vă puteţi închipui. Poate că mai am de trăit o săptămână sau o lună, Dumnezeu ştie! Dar, aveţi cuvântul meu de onoare, că aş face ceva pentru că prea ne iau de proşti”, mărturiseşte ea.

„Ce fac eu mai departe?”

Emilia mai spune că, la externare, i s-a spus să mai stea acasă „puţin” şi să ia legătura cu medicul de familie. Nu ştie însă când şi unde ar trebui să meargă pentru a face noi teste care să arate dacă a scăpat sau nu de virus, întrucât trebuie să-şi continue tratamentul împotriva cancerului. „Am sunat la spitalul de contagioase, unde a rămas doar un singur medic, pentru că cel care m-a tratat a plecat în concediu. N-am reuşit să vorbesc, medicul era plecat pe secţie. Ce fac eu mai departe?”, se întreabă pacienta.