Prostie, patimă, nevroză: înflăcărarea istorică a românilor la referendum. De ce nu ştim să coabităm nici în familie

Prostie, patimă, nevroză: înflăcărarea istorică a românilor la referendum. De ce nu ştim să coabităm nici în familie

Umbra preşedintelui Băsescu de la referendum  încă ne urmăreşte FOTO Reuters

Câteva explicaţii pentru înflăcărarea isterică a românilor în vara anului 2012. Din nou, despre de ce nu ştim a coabita, nici măcar în familiile noastre.

Ştiri pe aceeaşi temă

Tensiunile între prieteni, rude şi îndrăgostiţi şi scandalul domestic stârnit politic în luna iulie a anului trecut nu sunt un fenomen semnificativ sociologic, deşi un asemenea paroxism politic (care stă şi la baza celui personal) nu s-a mai manifestat în România de la sfârşitul anilor ’90, susţine sociologul Alfred Bulai. Directorul CCSB, Mirel Palada, crede însă că suntem martori la naşterea unei struţo-cămile, tot mai vioaie în spaţiul public de când prostia şi patima şi-au dat mâna. În fine, argumentează psihoterapeutul Vasile Zamfirescu, paroxismul manifestat public ori privat apare pe fondul problemelor cu stima de sine pe care le au românii. E, s-ar zice, o boală balcanică. Iată câteva explicaţii pentru înflăcărarea isterică a românilor din vara ce-a trecut. Un nou articol realizat în colaboare de "Adevărul" şi "România de la zero".

A fost vară şi au fost seri în care iubitele si iubitii, familiile, copiii si parintii, bucatile taiate de anii ce-au curs prin venele Romaniei, ei bine, ei toti au ieşit la terasă, au băut bere, au mers la mare, au râs, s-au simţit bine. Pe urmă au venit zile în care aceiaşi oameni au făcut aceleaşi lucruri. Şi n-au mai râs. Din contră. S-au enervat, i-a luat cu draci, cu nervi, cu nervi şi cu draci. Au stricat atmosfera estivală a serii. Au ridicat tonul. Au fost ţâfnoşi. Supăraţi. Nervoşi. Iritaţi. Într-atâta încât erau să rupă prietenii, relaţii, familii.

Au fost seri de vară în luna iulie a anului 2012 în care maxima latină „divide et impera” a fost consumată până la epuizare şi în care disputa ideologică nu s-a putut rezolva cu inca o bere. Cine au fost responsabili de divizarea prietenilor, cuplurilor, familiilor? Cine îşi asumă nopţile în care cine ştie câte cupluri din România au adormit spate în spate după un perdaf pe teme politice? Cum s-a ajuns la această dihotomie insuportabilă de tipul USL versus Traian Băsescu în care rolul Elveţiei nu s-a jucat? Şi mai ales cu ce efecte s-au întâmplat toate acestea?

Din televizor, pe canapea

Sociologii vin cu explicaţii locale şi pun în context omul, pasiunea, interesul şi mai ales locul. Astfel, conflictul interpersonal, în contextul referendumului, nu pare un fenomen semnificativ, argumentează sociologul Alfred Bulai, potrivit căruia paroxismul a apărut în zona politică şi s-a manifestat local şi domestic doar prin mimetism.

„O mare parte din populaţie n-a fost interesată de această ciocnire a clasei politice”, spune el, iar cei care au făcut-o au urmat mai mult drumul interesului personal şi foarte concret.

Oricum, pe plan local, afilierea politică se amestecă cu diferitele probleme ale comunităţii, iar conflictele care izbunesc au rareori un fond ideologic real, argumentează acesta în continuare.

Sigur, apar şi dispute în cadrul unor familii, dar ele sunt „doar o formă de expresie a unor tensiuni deja existente, o formă pe care o îmbracă tensiuni mai vechi, cum ar fi cele între părinţi şi copii, pentru că e firesc ca model cultural să aibă opţiuni diferite şi să gândească diferit”.

De regulă tensiunile politice nu sunt cele fundamentale în povestea asta, mai spune profesorul de la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Iar cazul lui Adrian, tânărul de 28 de ani, pe care mama l-a acuzat că e băsist şi contra intereselor familiei, e concludent: neînţelegerile cu mama sa, grevate pe fundal politic, datau din 2004.

Încredere nu, vot negativ da

Totuşi, admite sociologul, un fenomen e de prins în studii, şi anume, paroxismul politic crescut din ruperea completă a celor tabere: Uniunea Social Liberală şi tabăra susţinătorilor lui Traian Băsescu.  Iar aici, de la cel mai înalt nivel, până la cel mai mic activist local de la ţară, spectacolul a fost complet: tragedie, comedie, bufoni, nedumerire, chiote, hohote, invective şi multă tensiune.

Dar astfel de momente de fierbere politică, cu reverberaţii sociale, s-au mai înregistrat în trecutul recent, afirmă sociologul Mirel Palada, care conduce Compania de Cercetare Sociologică şi Branding. De ce nu ne amintim de ele atunci? E simplu: avem memorie scurtă şi pe vremea aceea ne lipsea pletora de mijloace de comunicare de astăzi.

Alfred Bulai îşi aminteşte de acele momente, dar crede că nici măcar atunci lucrurile nu escaladaseră atât de vulcanic. Practic, spune el, în această vară, s-a ajuns la o incomunicabilitatea totală fără precedent.  „Acest gen de paroxism a fost posibil tocmai prin genul de politică pe care l-a avut PDL-ul până să piardă puterea. În condiţiile astea, toată nebunia cu suspendarea a dus totul la paroxism,  pe acelaşi comportament imitativ al celorlalţi, al celor din USL, care prin vot hotărau orice şi nu mai conta nimic. Sigur că acest gen de paroxism e contagios, dar nu trebuie să credem că societatea chiar e atât de interesată”.

De fapt, marea problemă a USL-ului, crede el, a fost că o mare parte din populaţie a votat pentru că îl ura pe Traian Băsescu – deci a dat un vot negativ – , nu pentru că aderase la mesajul social-liberal. Ast e confirmat şi de ultimele sondaje, care arată că românii nu au încredere în politicieni. Ceea ce înseamnă că nici nu au un ataşament prea mare faţă de o ideologie sau alta.

„Mizele de obicei sunt cel mult locale şi sunt legate de conflicte care există deja”, conchide profesorul.

Le place să împartă lumea în două

Ioana, tânăra de 25 de ani care s-a certat cu mama şi bunica de referendum, arată cu degetul şi către USL şi către tabăra lui Traian Băsescu. Da, ei sunt vinovaţii, ei ne-au scindat, ei n-au întors unii împotriva altora! De ce, Ioana?

 „Le place scandalul, le place să împartă lumea în două. Băsescu a fost primul care a creat zâzanie, de la Guvernul Tăriceanu încoace a tot pus paie pe foc. Şi-a găsit acum unii ca el, dacă nu mai răi. Ponta nu e un om politic copt prea bine încă. Ar fi putut evita uşor o situaţie de criză politică dacă era mai diplomat şi mai şmecher. Arăta că nu e ca Băsescu, că e mai bun, că nu se bagă în mizerii din astea. Câştiga şi ceva mai multă simpatie, Crin la fel. În schimb au alimentat criza, s-au grăbit cu suspendarea, nu au fost bine pregătiţi”.

Acesta fiind contextul politic, e normal ca oamenii să reacţioneze, mai spune Ioana. „Fiecare ar vrea o schimbare, indiferent de culoarea politică. Ce nu înţeleg nici mama, nici mulţi alţii, este că cu toţii vrem să fie bine, luptăm şi ne certăm practic pentru acelaşi lucru. Vrem democraţie reală, vrem situaţie economică bună, vrem o imagine bună în lume. Nu ştiu dacă şi politicienii trag la aceeaşi căruţă, pare-mi-se că nu...”

Indignaţi şi foarte manipulaţi

Desenând un arc de cerc, din iulie 2012 către începutul anului, când au avut loc primele proteste spontane după măsurile dure de austeritate anunţate încă din 2010, lentila se opreste asupra unui slogan care a câştigat notorietate în Piaţa Universităţii, în ianuarie. El spune aşa: indignaţi, nu manipulaţi!

Prima parte rămâne valabilă de-a lungul următoarelor luni până în vară, pe când cea de-a doua suferă o întoarcere semantică. Politicienii strigă din ecranele televizoarele, şi ele împărţite clar între cele două tabere. Moderatorii strigă şi ei şi se tot maimuţăresc. Telespectatorul mediu statistic e captiv pe canapea.

„Suntem toţi martorii tabloidizării, iar presa nu face decât să întărească o buclă de comportament, aşa cum am văzut că sunt întărite diverse tipuri de comportamente prin mass media. De exemplu,  nu poţi fi bucătar dacă nu apari la un anumit show televizat şi nici vedetă dacă nu eşti iubita unui fotbalist şi nu scrie presa mondenă despre tine. E nevoie  de confirmări date de media”, explică Mirel Palada.

Politicienii, fireşte, nu fac excepţie. Alimentează cultura dezbaterilor sărace, a lipsei de idei şi de dialog şi ţin morţiş să fie prezenţi pe micul ecran seara de seara, completează Alfred Bulai. Acest miraj al micului ecran îi urmăreşte pe politicieni de cel puţin două decenii, mai spune el.

De fapt, explică Mirel Palada, asta arată că în România s-a încetăţenit un anumit tip de vizibilitate balcanică, ce a devenit obligatorie pentru politicieni, care cred că au legitimitate numai dacă „se produc” pe micul ecran.

Iar vara asta, showul a fost atât de bun, încât catharsisul a durat zile la telespectatori, unii punând în scenă propriul show cu soţia, mama, vecinul etc. Palada livrează trei tipuri de explicaţii pentru comportamentul virulent al românului mediu statistic. Una de simplu cetăţean: „lumea e proastă şi pătimaşă”. Alta psihologică: „lumea nu numai că e proastă, dar trăieşte într-o nevroză continuă. Iar asta se reflectă în multe domenii. Avem de-a face cu un angst de tip struţo-cămilă, care e vizibil de la felul în care se poartă copiii la şcoală...până la felul în care se poarte oamenii pe stradă şi în Parlament”.

Iar cea de-a treia, sociologică: „în contextul exacerbării canalelor de comunicare în funcţiune, trăim ca într-o cutie de rezonanţă în care dăm volumul la maxim şi se face un fel de microfonie, exact ca la discotecă. Iar oamenii care se uită la televizor uită că sunt simpli spectatori şi încep şi se ceartă cu copiii, soţii...iar asta ilustrează nevroza colectivă. Întrebarea corectă este însă de unde provine această nevroză colectivă”.

Adevărata explicaţie: probleme cu stima de sine

Nu e numai prostie şi patimă, e ceva mai profund, cu rădăcini în prea târziu, cum ar spune poeta Ana Blandiana şi mai ales în patologic. E un caz clasic de nevroză balcanică. Naţională.

Psihoterapeutul Vasile Zamfirescu i-a dedicat o carte – apărută anul acesta la Editura Trei – în care a căutat resorturile cele mai intime ale acestei stări negative. Cauzele sunt istorice, sociale, politice etc. explică el în volumul numit „Nevroza balcanică”.

Din cauza celor aproape cinci decenii de comunism, marcate de lipsuri de tot felul, contemporanii au fost luaţi imediat în posesie de verbul „a avea”. Asta, însă, le-a rezolvat poate, unora, problemele pecuniare.

Dar au rămase cele interioare, dintre care cea mai importantă este neîncrederea în sine. Aceasta activează stima de sine redusă, care atrage agresivitate şi violenţa. Şi un anumit tip de pasionalitate, „sterilă” cum o caracterizează profesorul Zamfirescu într-un interviu acordat în luna august pentru Dela0.ro .

 „Oricine ar fi la putere, de 20 de ani situaţia românilor nu se schimbă fundamental prin venirea unui alt guvern. Există frustrări constante care au nevoie de descărcare din când in când. Acestea sunt bine speculate de media. Oamenii îşi descarcă frustrările într-un spaţiu neadecvat, care nu le aduce decât o simplă pasionalitate sterilă care nu duce nicăieri. O pasionalitate reală ar trebui investită într-un control mai mare asupra politicienilor şi într-un interes mai mare pentru viaţa proprie”.

„Suntem toţi martorii tabloidizării, iar presa nu face decât să întărească o buclă de comportament, aşa cum am văzut că sunt întărite diverse tipuri de comportamente prin mass-media”
Mirel Palada
sociolog

„O mare parte din populaţie n-a fost interesată de această ciocnire a clasei politice”
Alfred Bulai
sociolog

„Oamenii îşi descarcă frustrările într-un spaţiu neadecvat, care nu le aduce decât o simplă pasionalitate sterilă care nu duce nicăieri”
Vasile Zamfirescu
psihoterapeut

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: