Cancer: boala sistemului agravează boala omului

Cancer: boala sistemului agravează boala omului

În România, peste 420.000 de persoane au cancer

Asupra bolnavilor de cancer se abat, în primul rând, lipsa medicamentelor, numărul redus de medici oncologi şi dotarea precară a spitalelor. „Adevărul“ trage un semnal de alarmă asupra creşterii numărului de bolnavi de cancer şi a sistemului medical depăşit de situaţie

Ştiri pe aceeaşi temă

În România, peste 420.000 de persoane au cancer, conform statisticilor pe care le deţin asociaţiile bolnavilor. Pe primele locuri la incidenţă se situează cancerul de sân, colo-rectal şi de plămân. Nu toţi bolnavii ajung să urmeze un tratament, pentru că nu au bani. Mai puţin de un sfert din numărul total intră în Programul Naţional de Oncologie.

Bolile frecvente

Problemele incidenţei cancerului în România pornesc de la lipsa programelor de screening. De mai mulţi ani, voci internaţionale autorizate au avertizat că numărul persoanelor bolnave de cancer creşte de la an la an.

Condamnată să moară în România, vindecată în Germania: „Mă bucur că am avut cancer. Am învăţat multe”

Sunt puţine şi nesusţinute campaniile mediatice de prevenire. Recent, ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, a anunţat pentru 2011 începerea unor programe de screening pe cancer. Vestea este bună, dar, ca de fiecare dată în România, rămâne de văzut cum vor fi aplicate.

Citiţi şi:

O olteancă se luptă cu cancerul de 25 de ani

Depistarea ganglionului santinelă, speranţă în cancer

România are 86 de secţii de oncologie, în care lucrează aproximativ 300 de medici. Dotările acestora sunt precare, mult întârziate faţă de clinicile din Occident, dar rămân singura speranţă a bolnavilor.

Numărul specialiştilor este mult prea mic pentru ca unui pacient să i se acorde atenţia de care are nevoie. În plus, medicii sunt prost plătiţi şi nu au aparatură performantă cu care să lucreze sau medicamente în spitale. Bolnavii aduc aproape totul „de acasă". Astfel, pacienţii şi medicii sunt puşi faţă în faţă să se descurce cu aceste probleme indirecte, provocând o relaţie tensionată, nicidecum de colaborare.

Cazul Cezarei

În acest peisaj pesimist, din patul de la Spitalul Fundeni, Cezara Mihalache (10 ani) aude maidanezi lătrând toată noaptea, suportă tehnicile învechite ale tratamentului, îşi priveşte părinţii care dezinfectează lucrurile din salon după ce s-a făcut curăţenia oficială şi care plimbă sacoşe cu medicamente şi mâncare.

Bolnavii îşi cer drepturile

De psihologi care să-i consilieze pe bolnavi sau pe familiile acestora nici nu poate fi vorba. Aici, vestea bună o aduc ONG-urile şi asociaţiile bolnavilor din România, care se ajută reciproc cu informaţii care lipsesc din sistemul de sănătate şi care încearcă să abată asupra bolnavilor privirile celor care deţin pârghiile financiare şi manageriale. 

Cancer: boala sistemului agravează boala omului

La uşile medicilor oncologi stau zilnic zeci de bolnavi  Foto: Dan Luca

Medicamentele pentru tratarea cancerului sunt foarte scumpe şi sunt suportate aproape integral de bolnavi

Pacienţii români care suferă de cancer sunt nevoiţi să lupte cu sistemul de sănătate mai aprig decât cu boala însăşi. Rubrica „Dosar" din această săptămână inventariază multele veşti proaste pe care le primesc pacienţii din partea unui sistem aflat în prag de colaps şi puţinele veşti bune aduse de organizaţii nonguvernamentale.

„Adevărul" tulbură liniştea care s-a aşternut de câţiva ani peste problemele bolnavilor de cancer din România, probleme care se fac auzite în fugă doar atunci când se strică aparatura medicală vitală tratamentului. Dovadă este clacarea aparatului de radioterapie de la Spitalul Fundeni din Bucureşti, petrecută recent.

Sunt oameni - puţini, ce‑i drept - care în acest pustiu al sistemului sanitar mai au puterea să-şi strige durerile şi nemulţumirile. Vocea lor repetă de multă vreme un fapt foarte grav: numărul cazurilor de îmbolnăviri cu cancer este în creştere de la an la an, iar sistemul sanitar nu reacţionează în niciun fel. Cele câteva iniţiative de mediatizare a importanţei prevenţiei în privinţa acestor boli necruţătoare sunt date uitării după câteva zile. Campaniile televizate, afişele împânzite prin oraşe şi pliantele sunt de lăudat în lipsa oricărei susţineri, dar nu ajută cu nimic pe termen lung.

Statistici „la zi" din 2007

Traseul pe care îl parcurge un pacient din momentul în care află că în organism i s-a instalat şi evoluează această teribilă boală demonstrează că sistemul de sănătate nu este centrat pe pacient. De la aflarea diagnosticului, bolnavului nu i se vorbeşte niciodată de viitor, ci doar de prezentul cenuşiu, de lipsuri, o perpetuare a celebrului refren moromeţian „N-am". Tot sistemul este abstract, reţeaua de interese ocoleşte pacientul, care ajunge să sufere mai mult pe holuri şi la uşile cabinetelor decât într-un pat de spital. Sau acasă, neştiind boala care îl macină.

„Adevărul" a solicitat Ministerului Sănătăţii numărul de pacienţi cu cancer luaţi în evidenţă în ultimii cinci ani. Ca o informaţie de „actualitate", ultima evidenţă a bolnavilor de cancer aflată în sertarele ministerului datează din 2007 - 380.549 de persoane. În 2005 erau înregistraţi 354.572 de pacienţi, iar în 2006 - 362.252 de români sufereau, oficial, de cancer. Creşterea este evidentă, dar, să nu uităm, lipsesc suferinzii din afara statisticilor. Ca o comparaţie, anul trecut, în Programul Naţional de Oncologie au intrat 96.951 de persoane, faţă de 90.474 în 2008, iar costul mediu pe pacient a fost de 9.715,82 de lei. Finanţarea s-a ridicat la peste 830.000 de lei.

Bolile sistemului

Un sistem medical în majoritate haotic şi corupt provoacă, în mod organic, o respingere din partea pacienţilor. Asemenea eroului dintr-un joc electronic prins într-un labirint, pacientul se orientează instinctiv, reacţionează pripit, iar când rămâne fără soluţii poate cădea în diversele capcane ale tămăduitorilor de ocazie.

Lipsa supravegherii multianuale a populaţiei din punct de vedere medical, subfinanţarea sistemului de sănătate, numărul insuficient de medici oncologi, barierele puse în calea medicamentelor de ultimă generaţie, aparatura depreciată moral - acestea sunt piedicile de care se lovesc în prezent bolnavii de cancer din România. Numărul pacienţilor cu orice formă de cancer este în creştere la noi, ca de altfel în toată lumea, cu excepţia unor ţări care promovează tratamentele de ultimă generaţie.

Supravegherea medicală, în speţă programele de screening, sunt aproape inexistente în România. Campaniile de conştientizare a pericolului pe care îl reprezintă cancerul de col uterin sunt singurele guri de aer proaspăt pe care le primesc pacienţii, meritul major revenind însă organizaţiilor nonguvernamentale.

Medici puţini

Un pacient care are norocul să intre în schema de tratament va fi întotdeauna dezamăgit. În primul rând, va intra pe o listă de aşteptare, depinzând de fondurile alocate de minister, de medici. Şi va mai fi dezamăgit de timpul redus pe care medicul oncolog i-l acordă, şi aceasta pentru că numărul specialiştilor este insuficient.

Medicamentele şi le va cumpăra singur, pentru că spitalele nu au. Conform datelor Ministerului Sănătăţii, în perioada 2005-2009, numărul medicilor oncologi la nivel naţional a fluctuat între 270 şi 300, aceştia lucrând în 86 de secţii de profil. Aceasta în condiţiile în care, în prezent, peste 420.000 de români suferă de diverse forme de cancer, conform statisticilor oferite de asociaţiile de bolnavi. 

Tratament sărăcăcios şi inechitabil. Lipsesc terapiile noi

Fondurile alocate pentru un bolnav de cancer în România sunt cele mai mici din Uniunea Europeană, iar incidenţa acestor boli se menţine la cele mai ridicate cote, în lipsa programelor naţionale de screening pe termen lung şi a tratamentelor de ultimă generaţie.

Acestea sunt două dintre concluziile unui studiu realizat în 2009 de specialişti de la Şcoala Naţională de Sănătate şi Management Sanitar. Aceştia au folosit datele din Raportul comparativ al Institutului Karolinska din Suedia asupra accesului pacientului la medicamentele pentru tratamentul cancerului în Europa (2009) şi din studiile internaţionale GLOBOCAN 2002 şi Ferlay 2006. Alte concluzii negre arată că cele mai multe spitalizări în România în secţiile oncologice sunt pentru cancerul de sân, colorectal şi de plămân, numărul internărilor fiind frecvente.

Studiul şi-a propus să evalueze povara cancerului, fiind luate în considerare inclusiv costurile indirecte: un bolnav de cancer, din cauza sistemului şi a lipsei noilor terapii, nu mai poate lucra şi ajunge un asistat, perdant fiind statul.

Medicamentele de ultimă generaţie sunt scumpe, dar îmbunătăţesc calitatea vieţii pacienţilor şi le permit să nu se izoleze de societate. Din păcate, la noi, acestea lipsesc cu desăvârşire, din cauza unei rupturi între sistemul medical sărac şi haotic, importatori de medicamente deloc scrupuloşi şi bolnavi.

Documentul a mai identificat printre problemele bolnavilor de cancer modul inechitabil în care pot accede la tratamente din cauza izolării lor teritoriale, întârzierile cu care un medicament nou este permis pe piaţa internă, dar şi lipsa unui Registru Naţional pentru Cancer, care să monitorizeze numărul pacienţilor şi tratamentele.

Incidenţa în Europa şi în România

Numai în Europa au fost depistate 2,4 milioane de noi cazuri de cancer în 2006, cu 10% mai mult decât în 2002. Programele de screening şi noile terapii au făcut ca, în medie, rata mortalităţii pe toate tipurile de cancer să crească doar cu 0,37%. Cele mai frecvente tumori la nivel european sunt depistate la sân şi prostată, numărul lor înregistrând cele mai mari creşteri în 2006 faţă de 2002. Pe locul trei se situează cancerul coloreactal. Fiecare dintre aceste tipuri de cancer înseamnă 300.000 de cazuri.

În România, în 2008, cele mai frecvente tipuri de cancer erau de sân, colorectal şi de plămân, conform datelor Şcolii Naţionale de Sănătate şi Management Sanitar. Tinerii de la noi sunt afectaţi mai ales de cancerul cerebral, de plămân şi renal. Pe când în Europa cancerul de prostată se situează pe locul trei în clasamentul incidenţei, în România este pe locul al optulea.

În 2009, fiecare medic se ocupa, lunar, de 230 de bolnavi, cei mai mulţi cu cancer de sân, colorectal şi de plămân. Datele au fost publicate de Cegedim, în urma unui sondaj naţional realizat în aprilie-mai 2009, care a cuprins 60 de medici oncologi. Cancerul de plămân, deşi este pe locul trei la incidenţă în România, este descoperit mult prea târziu. 45% din pacienţi depistaţi în faza de premetastază dezvoltă metastaze pe parcusul primului an după diagnosticare.

„Accesul la tratament este deficitar"

Cezar Irimia, preşedintele Federaţiei Asociaţiilor de Bolnavi de Cancer

Bolnavii de cancer sunt hotărâţi să trezească sistemul sanitar din amorţire şi îşi cer drept la viaţă, spune Cezar Irimia, preşedintele Federaţiei Asociaţiilor de Bolnavi de Cancer din România.

„Cancerul este depistat în fază tardivă din cauza lipsei screening-ului. De aceea se ajunge la tratamente cu molecule scumpe. Ulterior, cancerul implică cheltuieli mari pentru stat, dar şi pentru pacientul asigurat, care ulterior va deveni asistat. Lipsa screening-ului duce la o mulţuime de costuri de care se ştie foarte bine. Nu s-a luat nicio măsură", adaugă Cezar Irimia.

Medicamente „vechi"

Un raport din 2009 al Institutului Karolinska arată că, în România, 80% din medicamentele cumpărate sunt cele introduse pe piaţă înainte de 1998. Doar 5% din ele fac parte din „generaţia" 2003-2005.

„Pacientul cu cancer din România este vitregit de accesul la terapii inovatoare. În cazul tratamentului prin radioterapie, aparatele sunt foarte vechi. Oricum, sunt insuficiente pentru cererea internă. Nu mai vorbim de cercetare în oncologie. Nu există", mai spune Cezar Irimia.

După diagnosticare, bolnavul află că tratamentul este aproape imposibil de susţinut financiar. Sigur, există un Program Naţional de Oncologie, care oferă tratament gratuit, după puterile financiare, dar de cele mai multe ori se aşteaptă cu lunile obţinerea acestuia.

„Avem medici buni, dar foarte puţini, şi acestora le mulţumesc că au rămas în ţară. Medicii sunt încărcaţi cu negativism din cauza lipsurilor din sistem. Fiecare are zilnic la uşă 50-60 de pacienţi la uşă. Ce să le spună? Că n-are voie să vadă decât 28 de pacienţi pe zi?", mai spune Cezar Irimia.

„Decid cât să trăim"

Cezar Irimia atrage atenţia şi asupra faptului că pacientul român este ignorat de către sistem: „În toată Europa, sistemele sunt centrate pe pacient. Nu se decide nimic fără pacient. La noi, pacientul este ignorat. I se pune în faţă faptul împlinit. Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă. Nu ţin cont de părerile noastre, decid pentru noi fără noi şi pe banii noştri. Şi cum, şi cât să trăim".

O altă deficienţă semnalată de Cezar Irimia este lipsa unui registru naţional al cancerului. Rolul său ar fi fost să monitorizeze pacienţi, fonduri, protocoale aplicate.

„Bugetul ar trebui făcut pe statistică, nu pe istoric. Acum bugetul se face după ureche şi funcţionează tot aşa, lăutăreşte. În plus, nu există o transparenţă în ceea ce priveşte banii alocaţi. Ni se dau cifre, verificăm, nu sunt reale, ne enervăm. Nu există comunicare. Se spune că pacienţii sunt manipulaţi ba de doctori, ba de industrie. Pacientul e manipulat de boală", mai spune Irimia.

Părerea Expertului: „Actorii lor şi caii noştri"

Eduard Ţogoreanu
medic oncolog

Cercetarea în domeniul oncologiei cuprinde două ramuri: cercetarea fundamentală şi cea clinică. În prezent, în ţara noastră se cunosc date numai despre cercetarea clinică: o colaborare cu factori externi, care ne dau medicamente pentru studiul în spitale, noi urmând să le prezentăm rezultatele administrării acestor medicamente pe diverse loturi de bolnavi.

Din rezultatele obţinute se ajunge la concluzii despre eficacitatea acestor medicamente. Pacienţii cuprinşi în aceste planuri de cercetare clinică semnează nişte contracte de agreere a acestei participări. Ceea ce vedeţi ca şi planuri de cercertare în agenda spitalelor de oncologie se referă la cercetarea clinică.

E un fel de co-producţie western româno-americană: actorii lor şi caii noştri. Pe când din cercetarea fundamentală se fac bani şi pune la dispoziţie produse care pot fi folosite în spitale.

Starea precară a cercetării româneşti în domeniul oncologiei are o dublă cauză: absenţa personalului specializat în cercetare fundamentală, a laboratoarelor, dotărilor şi a finanţării şi absenţa unei continuităţi în acest domeniu.

„Acuz un sistem fără reguli"



Eliza Mihalache, mama unei fetiţe bolnave de cancer, descrie un alt gen de tratament la care este supus un bolnav în România: condiţiile din spitale nu-ţi dau nicio speranţă, iar medicii sunt neputincioşi

Povestea Cezarei (10 ani) este necrologul unui sistem de sănătate în moarte clinică, unde specialiştii şi banii sunt insuficienţi.

Mama Cezarei, Eliza Mihalache, este autoarea unuia dintre cele mai emoţionante reportaje despre suferinţele indirecte suportate de un bolnav de cancer. Este internată cu fetiţa la Spitalul Fundeni din Bucureşti, unde Cezarei i se administrează din luna august un tratament pentru leucemie acută limfoblastică.

Ea a trimis o scrisoare redacţiei „Adevărul", în care descrie cu lux de amănunte ce înseamnă o internare într-un mediu ostil sănătăţii, apărut ca un efect tulburător al sistemului sanitar degradat. Nu personalul din spital este de vină, subliniază ea, amintind în treacăt de prietenia medicului cu Cezara. Însă sentimentul nesiguranţei o macină.

Mărturie

Eliza Mihalache vorbeşte despre motivele pentru care doreşte ca tratamentul Cezarei să continue la o clinică din străinătate şi despre lupta pe care, împreună cu soţul ei, este pregătită să o ducă pentru a strânge banii necesari tratamentului. Această experienţă despre dedesubturile spitalului oncologic dezamăgeşte „călătorul" începând de la curtea exterioară: „gunoaie la tot pasul ", „zeci de maidanezi latră noaptea, îşi fac nevoile pe unde apucă, dorm pe holurile spitalului ".

„Bodyguarzi analfabeţi scuipă coji de seminţe şi iau taxă celor care intră cu maşina pe porţile spitalului, fără să taie chitanţe". „Un loc de joacă pentru copiii, o relicvă preistorică, te îngrozeşte". La etajul 7, unde e Pediatria, intră cine vrea şi când vrea, ca de altfel în tot spitalul". Pe de altă parte, e normal aşa, adaugă Eliza Mihalache: „Dacă nu ai familie să aibă grijă de tine, ca bolnav eşti aproape mort".

„Săli de aşteptare"

Salonul în care este Cezara are şase paturi pentru micuţi, alături de care stau cu grijă părinţii. Se adună 12 persoane într-o cameră. „Paturile sunt de garnizoană sau mai noi dar distruse, cu saltele rupte. Nu se poate respira, nu se poate dormi de căldură. Nu folosim aerul condiţionat de frică. Există cazul Giuleşti. Am senzaţia că sunt într-o sală de aşteptare în care se intră şi se iese, se vorbeşte, se plânge, se mănâncă şi se fac tratamente non-stop", continuă Eliza. Pereţii sunt tapetaţi cu personaje din desene animate care zâmbesc.

Printre personalul spitalului şi însoţitori îşi fac loc în mod miraculos vânzători de ziare, săpunuri şi hârtie igienică, produse cosmetice. „Când vine vorba de curăţenie, începi să-ţi faci cruce. Se dă cu mopul la 5.00, copiii trezindu-se din cauza zgomotului. Noptierele sunt şterse cu cârpe care au stat la uscat în WC. Toaletele sunt mai rău decât latrinele: apa nu curge sau curge într-una, duşurile nu funcţionează", descrie mama fetiţei.

La începerea unui tratament primeşti reţete cu medicamente care trebuie cumpărate din farmacii. Spitalul n-are. E mai dificil cu citostaticele, pentru că nu prea se găsesc. Fiecare mămică ţine tratamentul în frigiderele din saloane, alături de mâncarea pacienţilor. Pe lângă medicamente, se cumpără şi se aduce de acasă un arsenal de lucruri: perne, aşternuturi, pijamale, prosoape, spirt, branule, pansamente, farfurii şi tacâmuri etc. Se adaugă şi mâncarea.

Tratamentul

În mod absurd, prima piedică la începerea tratamentului este găsirea unui stativ pentru perfuzii. Această bucată de metal se găseşte mai greu decât un produs medicamentos de ultimă generaţie şi este în curs de dispariţie din spitalele româneşti.

„Tratamentul este ca acum zeci de ani. Tot cu injecţii, cu perfuzii prin cădere liberă, la care trebuie să fii atent să nu se înfunde, să nu curgă prea tare sau să se oprească. Dacă ai neşansa să faci transfuzie cu plasmă sau trombocite, trebuie să fii norocos să se găsească şi pentru tine. Am cumpărat de la farmacie până şi glucoză pentru transfuzii", mai spune Eliza Mihalache. Mama Cezarei se declară nemulţumită şi de atitudinea medicilor: vizita medicală durează doar câteva minute şi de regulă nu eşti informat nici de evoluţia bolii, nici de tratamente ajutătoare. Iar medicii pleacă la ora 14.00.

„Din august, de când ne-am internat, fetiţei nu i s-a făcut decât analiza sângelui, restul analizelor fiind solicitate de mine. Puncţiile medulare şi lombare se fac pe viu, ca la vite. Trei asistente ţin copilul împreună cu un părinte, iar doctorul acţionează cu o seringă enormă. Nu se fac anestezii, pentru că «dăunează» organismului. Copiii urlă de ţi se rupe inima. O dată pe lună".

După tratamentul cu citostatice, imunitatea scade drastic, iar locuri izolate pentru aceşti copii nu prea există, adaugă Eliza, în afara unor rezerve cu trei paturi neîncăpătoare şi inutile, cu „frigidere antice", „paturi vechi", „o chiuvetă mică" şi „un televitor care prinde două canale".

Vinovaţii

Concluzia Elizei Mihalache este aceasta: „Să învinovăţesc personalul spitalului? Nu. Învinuiesc sigur un sistem în care nu există răspundere, reguli, pedepse. Ce poate face un doctor sau o asistentă fără medicamente? Oare nu intervine şi în aceşti oameni plafonarea şi lipsa de interes în a practica o meserie cu mâinile goale. 

Sunt prea puţini medici şi asistente. Avem prea puţine spitale pentru cât suntem de bolnavi. Avem prea puţină conştiinţă pentru câtă suferinţă există. Avem prea puţini oameni care iubesc oamenii şi prea mulţi care iubesc banii".

"Dacă ai neşansa să faci transfuzie cu plasmă sau trombocite, trebuie să fii norocos să se găsească şi pentru tine."
Eliza Mihalache
părinte

"Sunt prea puţini medici şi asistente. Avem prea puţine spitale pentru cât suntem de bolnavi."
Eliza Mihalache
părinte

Medicii, consideraţi eroi

Pacienţii bolnavi de cancer din România şi rudele acestora nu-i învinovăţesc pe medici pentru situaţia din spitale. Ştiu că numărul lor este insuficient ca să se poată ocupa aşa cum trebuie de fiecare bolnav în parte şi că nu au aparatura şi medicamentele necesare ca să profeseze.

Lupta cu psihicul

Liviu Mandler, preşedintele Patronatului Medicinei Integrative

Consilierea pacienţilor cu probleme oncologice sau a familiilor lor este ultima a grijă a unui sistem de sănătate aflat în comă. Astfel că organizaţiile nonguvernamentale depun singurele eforturi de a-i reintegra în societate pe bolnavii de cancer şi de a le consilia rudele. Un exemplu este acţiunea iniţiată de Patronatul Medicinei Integrative, care a câştigat 4,8 milioane de euro de la Fondul Social European pentru realizarea a trei centre - în Bucureşti, Cluj şi Iaşi - de terapie integrativă, consiliere şi reintegrare socială a persoanelor diagnosticate cu cancer.

 „Vom lucra cu sociologi pentru identificarea grupurilor ţintă. Ajutăm pacienţii bolnavi de cancer să se reintegreze în societate, să învingă piedicile psihologice şi să se angajeze. Nu în ultimul rând, vom lucra cu familiile lor, care să le ofere toată susţinerea de care au nevoie. Ne vom axa mai ales pe bolnavii de cancer care pot fi salvaţi şi pentru care problema mentalităţii este foarte importantă", spune Liviu Mandler, preşedintele patronatului.

Anchetele sociale nu vor ţine cont de statisticile Ministerului Sănătăţii, întrucât acestea conţin doar persoanele care au intrat în Programul Naţional de Oncologie, mulţi bolnavi suferind în tăcere în lipsa medicamentelor şi a informaţiilor care le-ar putea salva viaţa.

O chestiune de priorităţi

Liviu Mandler admite că bugetul de stat nu permite o finanţare adecvată a sistemului de tratare a bolilor oncologice, dar ar trebui să se implice mai mult în asistenţa la domiciliu.

„Centrele de consiliere pentru bolnavii de cancer din ţară se pot ocupa doar de 4-5% din pacienţi. Alţii sunt pe stradă, pentru că spitalele nu-i ţin. Aici, în privinţa asistenţei la domiciliu, statul ar trebui să fie mai activ. Înţeleg că ministerul n-are buget, dar priorităţile n-au fost stabilite cum trebuie. E mai important să te ocupi în principal de sănătate şi de învăţământ. Învăţământul şi sănătatea sunt în comă, iar cercetarea e moartă", mai spune Liviu Mandler.

Nici pacienţii care ajung în spitale nu pot fi consideraţi fericiţi, pentru că o parte din medicamente lipsesc, în special cele pentru copii, unele sunt subvenţionate, altele nu. O vină au şi importatorii de medicamente, cărora medicamentele străine, evident scumpe, le dăunează grav sănătăţii afacerii lor.

Cele care ajung totuşi în farmacii ajung rar într-o schemă de tratament, în condiţiile unei subvenţionări care „lasă de dorit". Aşa că bolnavii îşi vând toate bunurile ca să plătească terapiile, în speranţa că se vor face bine şi o vor lua de la capăt.

Imagine dezastruoasă

La toate acestea se adaugă condiţiile în care medicii şi asistentele lucrează în secţiile de oncologie. „În astfel de situaţii, nervii pacienţilor se varsă tot pe medici, când medicii sunt cei mai mari eroi pentru că nu pleacă din ţară. Imaginea oncologiei în România este destul de dezastruoasă. Numărul de pacienţi este în creştere.

Problema cancerului în lume este în ascensiune, iar noi nu facem destul să prevenim această ameninţare. Este un lucru esenţial să-i informezi pe oameni, să-i consiliezi să mănânce sănătos. 90% din boli provin din stres, iar românii trăiesc în mare stres", adaugă Mandler.

„Mulți se bucură că scapă prin moarte"

Iulia Manolescu (foto), 64 de ani, este psihoterapeut de câteva decenii şi se consideră „un simplu partener de dialog". Lucrând cu institute de recuperare, în spitale, clinici şi pentru fundaţii, a consiliat mulţi bolnavi. Are poate cea mai grea misiune: să-l anunţe pe pacientul bolnav de cancer ce diagnostic a primit, astfel încât şocul să fie cât mai puţin violent. Apoi duce o altfel de luptă, cu sufletul lui.

„Din nefericire, spitalele româneşti nu au psihologi suficienţi care să pregătească pacienţii înainte de aflarea diagnosticului. După Revoluţie, mulţi au ales meseria aceasta, dar acum s-a ajuns ca în unele spitale să existe doar un singur psiholog. E foarte greu", spune Iulia Manolescu.

Ochiii îi trădează mărturiile pe care le-a ascultat de la bolnavi sau rude şi nu se poate abţine să nu dea, emoţionată, exemple de bolnavi pe care i-a îngrijit psihic, care s-a făcut bine sau nu: „Psihoterapia ajută terapia medicală să fie suportabilă. Acţionez acolo unde văd stridenţe în comportament, discut cu membrii familiei ca să-i determin să-şi rezolve conflictele dezgropate. Unii ascultă, îmi dau dreptate pe moment şi continuă apoi cu acelaşi comportament. Alţii recunosc şi se îndreaptă".

Proba umilinţei

Psihoterapeutul descrie atmosfera din spitalele oncologice ca fiind cruntă şi spune că, adesea, oamenilor nu prea li se explică ce se întâmplă cu ei.

„Sănătatea psihicului unui bolnav ţine şi de structura specialistului care îl îngrijeşte. Pentru medic este o lucrare misionară. Dar salariile sunt cele pe care le cunoaştem. Aşa că omul stă, umil, la bunăvoinţa specialistului. E o probă de umilinţă şi asta. Pentru că boala te învaţă să ai mai multă răbdare, să nu te mai crezi buricul pământului. Este o experienţă spirituală. Boala e impasul iniţiatic", spune Iulia Manolescu.

Care sunt durerile

Atunci când îşi spun păsul în faţa unui psiholog, majoritatea bolnavilor pornesc de la ideea de revoltă pe viaţă, pe lume, continuă Iulia Manolescu: „Îmi povestesc conflictele de la muncă, din familie care i-au marcat. Toate impasurile scot la lumină nişte dimenisiuni din tine. Iar eu scot otrăvurile. Oamenii se luptă cu ei, cu limitele lor şi cu ale mele. Am de luptat cu efortul lor de a face faţă din punct de vedere financiar, cu tot ceea ce îl înconjoară, de la familie la sistemul de asistenţă medicală".

Ce este cancerul pentru un psiho-oncolog? „Multe sunt de spus... E o boală cumplită, mare ca procentaj, una din bolile momentului. Cred că va creşte din cauza stresului, a vieţii dezordonate, a alimentaţiei proaste, a îndepărtării de esenţa noastră naturală. Noica spunea că «suntem bolnavi pentru că nu mai suntem natură». Ne-am îndepărtat de prototip, iar acum suportăm consecinţele".

Condamnarea societăţii

Bolnavii de cancer se ascund de societate pentru că vor fi anatemizaţi, pentru că li se va pune o etichetă letală. „Mi s-a întâmplat să întâlnesc pacienţi care nu-şi numesc boala, pentru că o văd ca pe un blam. Societatea, oamenii - mai ales pentru cazurile grave - se feresc. De cele mai multe ori aud de la bolnavii de cancer în faze terminale că sunt nespus de bucuroşi că scapă prin moarte de o asemenea societate", adaugă psihoterapeutul.

Atunci când orice speranţă este pierdută, bolnavii caută să se împace cu ei înşişi, iar experienţa psihologică înlesneşte cunoaşterea de sine. În general, cei care au acceptat fatalul aleg credinţa, cu speranţa că nu vor merge într-un loc pustiu. Rămân poveştile. Rămân şi gândurile Iuliei Manolescu, încolţite într-un troleibuz care străbate cartierul Titan şi care îi aduc aminte că acolo, undeva, a trăit „doamna ţ".

"Sănătatea psihicului unui bolnav ţine şi de structura specialistului care îl îngrijeşte. Pentru medic este o lucrare misionară."
Iulia Manolescu
psihoterapeut

Părerea Expertului: „Există puţini psihologi în sistem"

Daniel David
psiholog

Una dintre problemele bolnavilor de cancer din România constă în faptul că nu au, atunci când este nevoie, acces la servicii psihologice de specialitate validate ştiinţific. Astfel, există puţini psihologi în sistem, unii nu sunt focalizaţi pe proceduri validate ştiinţific, iar unii nu sunt angrenaţi în echipa multidisciplinară de lucru cu bolnavul, fiind văzuţi mai mult ca „elemente adiţionale".

Încă nu se înţelege că psihologia ştiinţifică este complexă, serioasă şi nu se reduce la o „simplă discuţie cu bolnavul" de factura unor discuţii calmante făcute de „o vecină cu experienţă bogată de viaţă"! Acest lucru este grav, deoarece intervenţiile psihologice bine făcute în acest domeniu îmbunătăţesc semnificativ calitatea vieţii şi funcţionarea socială a acestor pacienţi şi eficientizează intervenţiile medicale curative (ex. intervenţii chirurgicale, radioterapie, chimioterapie).

În România încerc să implementez aceleaşi modele din SUA, dar este greu. Resursele sunt puţine, iar unii medici şi psihologi nu înţeleg importanţa lucrului în echipă!

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: