Puţini îşi mai amintesc de sovromuri. De armata roşie eliberatoare. De ofiţerii NKVD şi mai ales „Smerş“, de poliţia politică a Rusiei comuniste şi a Uniunii Sovietice, care avea să se numească ulterior KGB, ofiţeri care, din 1944, au infiltrat şi distrus din interior, profitând de ocupaţia rusă, instituţiile statului român. Între faptele celor care aveau să-şi vadă apoi rebotezat serviciul secret, devenit „KGB-ul“ condus de Vladimir Putin şi transformat, după 1990, în „FSB“ s-a numărat şi comunizarea presei româneşti, care avea să furnizeze Moscovei importante servicii propagandistice.

Cu toate acestea mulţi români, ruşi sau apuseni apreciază funciarmente greşit şi propaganda rusă, la dispoziţia căreia se află Biserica Rusă, cea care şi-a suspendat relaţiile cu Patriarhia Constantinopolului pentru că i-a recunoscut Bisericii Ucrainene autocefalia, şi pe şeful lor de la Kremlin. Puţini români înţeleg cât de eficiente sunt, deopotrivă, propaganda rusă şi demersurile de înlăturare în serie a adversarilor lui Putin. În ambele sfere toxicitatea regimului său pare maximă.

La propriu, nu doar la figurat. În materie de propagandă, eficienţa lui e cu atât mai tulburătoare cu cât trăsăturile ei fasciste n-au determinat stânga şi extrema stângă din vest să sisteze cochetăria cu Moscova, în al cărei buzunar sălăşluiesc totodată nu doar extrema dreaptă, ci şi mulţi conservatori.

Dacă marile puteri sunt vulnerabile, oare cum e România, în condiţiile în care parte din elitele ei intelectuale nu s-au hotărât încă, pe deplin, dacă vor o democraţie liberală autentică, solidă şi un stat de drept la fel, ori versiunea light a unui putinism vag diluat, autoritar şi riguros îmbisericit?

Una din performanţele ei majore e divizarea dreptei româneşti pe marginea familiei tradiţionale, a cărei susţinere are importante valenţe antioccidentale. Nu întâmplător convine de minune Rusiei lui Putin. Şi nu întâmplător agenda referendumului polarizator de români, despre care e notoriu că sunt în mare măsură îmbisericiţi, s-a văzut împinsă energic, în ultimii ani, nu doar de BOR, ci şi de extremiştii pro-ruşi din siajul PSD, mizând pe memoria scurtă a maselor şi pe aiurelile corectitudinii politice. Ale cărei halucinante exagerări n-au fost tocmai puţine, în ultimii ani.

Aşa se explică progresul remarcabil făcut de agitpropul postsovietic şi în societăţile deschise, occidentale. În care, la umbra conflictului pe tema migraţiei, graniţelor şi neajunsurilor globalizării doctrinarii Moscovei au pătruns pe nesimţite adânc, până spre centrul spectrului politic, destabilizându-l durabil, ca în Germania, aflată într-o criză politică şi guvernamentală parcă perpetuă. Nu mai puţin eficientă s-a vădit această propagandă în sfera anglo-saxonă a alianţelor occidentale. Unde a contribuit substanţial, dacă nu decisiv, la victoria taberei pro-Brexit şi într-o măsură mai mare sau mai mică la succesul lui Donald Trump în scrutinul prezidenţial american.

Dacă marile puteri sunt vulnerabile, oare cum e România, în condiţiile în care parte din elitele ei intelectuale nu s-au hotărât încă, pe deplin, dacă vor o democraţie liberală autentică, solidă şi un stat de drept la fel, ori versiunea light a unui putinism vag diluat, autoritar şi riguros îmbisericit? 

Că unii intelectuali ai României ortodoxe ezită încă să aleagă e doar în parte urmarea aberaţiilor progresismului occidental, cu tot cortegiul lui de nefăcute terifiante, din unghiul multor creştini.

Ţine şi de abilitatea agiptpropului putinist de a-i disocia pe liderul de la Moscova şi doctrinele ideologilor lui de crimele regimului Putin. De a le camufla pe cele din urmă. Şi de a escamota congruenţa unor porţiuni largi ale aceluiaşi tip de îndoctrinare conspiraţionistă, alimentând şi în Rusia putinistă şi în România pesedizată pulsiuni de cea mai gregară speţă şi de cea mai agresivă ostilitate la adresa multinaţionalelor, a străinilor în genere, a minorităţilor considerate, in corpore, „alogene“, a modernităţii liberale, a Occidentului şi a democraţiilor în genere.

Şi dacă n-ar fi decât propaganda rusă şi talentul ei de-i discredita şi desfiinţa moral pe democraţi. După cum reliefa recent Ron Synovitz la Europa Liberă, Kremlinul are norocul de a scăpa şi fizic de adversarii săi. Oamenii cad, pe capete, otrăviţi. Când nu sunt împuşcaţi ca Ana Politkovskaia se văd seceraţi de varii veninuri. De pildă de ricina care l-a ucis cândva pe disidentul anticomunist bulgar, Georgi Markov. Mai nou pare să-i fi venit de hac ruso-canadianului Piotr Verzilov. Acerbul critic al Kremlinului a îngurgitat otrava la Moscova, înainte de a fi transportat, grav bolnav, la Berlin.

Militarizarea otrăvurilor, a substanţelor radioactive, a opiaceelor şi în genere a narcoticelor are o lungă tradiţie în Rusia. Primul atac radioactiv rusesc pare să fi avut loc asupra ex-agentului KGB Nikolai Kokhlov, în 1957. Deşi atacul a eşuat, lui Nicolae Ceauşescu pare să-i fi plăcut, de vreme ce dictatorul român l-a folosit frecvent pe „Radu“ pentru înlăturarea adversarilor săi. De pildă, de la Europa Liberă. Nu mai puţin eficientă, ca armă letală, e neurotoxina Noviciok, utilizată în asasinarea, probabil involuntară, a lui Dawn Sturgess şi în tentativa de asasinat, perfect voluntară, comisă tot în Anglia asupra familiei ex-agentului secret rus Skripal. Şi tot în Marea Britanie spioni ruşi l-au asasinat cu poloniu radioactiv pe fostul agent secret rus Alexander Litvinenko.

Devine evident cât de periculos e să se ofere victorii fie şi indirecte unui regim cel puţin potenţial totalitar, ale cărui tentacule vizibile sau invizibile ameninţă tot mai acut nu doar Moldova oligarhizată, ori România pesedizată, ci şi multe alte ţări şi regiuni.

Dar otrăvurilor ruseşti nu le cad victimă doar foşti spioni spăşiţi, precum şi victime „colaterale“. Ci şi varii disidenţi, critici ai lui Putin, autori de cărţi politice şi martori în varii procese incrimininând Kremlinul. Potrivit lui Ron Synovitz, cu un stupefiant de zece mii de ori mai potent decât morfina au fost omorâţi nu doar teroriştii ceceni din teatrul ocupat de rebeli la Moscova, în 2002, ci şi peste 120 de ruşi luaţi ostateci de extremişti. Cu gelsemium, o toxină vârâtă în mâncare, pare să fi fost asasinat în Anglia, în 2009, ex-oligarhul Alexander Perepilicini, alt mare critic al lui Putin, afirmă Synovitz.

Duşmanii ex-KGBistului ajuns preşedinte al Rusiei au tendinţa să dispară şi pe bază de dioxina „TCDD“. Care l-a mutilat pe fostul preşedinte ucrainean Viktor Iuşcenko.

În răstimp, sarinul pare rezervat musulmanilor din Orientul Mijlociu. De pildă sauditului Ibn al Khattab, care se alăturase rebelilor ceceni. Sau adversarilor recalcitranţi ai tiranului de la Damasc, Bashar al Assad, un criminal în masă foarte loial aliatului său Putin.

Dacă la toate acestea se adaugă evidenţa rescrierii istoriei ruse şi relansării, de către Putin şi ideologii săi, a cultului asasinului în masă I.V. Stalin, devine evident cât de periculos e să se ofere victorii fie şi indirecte unui regim cel puţin potenţial totalitar, ale cărui tentacule vizibile sau invizibile ameninţă tot mai acut nu doar Moldova oligarhizată, ori România pesedizată, ci şi multe alte ţări şi regiuni.

Petre Iancu - Deutsche Welle