Oare a fost rezultatul prea slab sau aşteptările prea mari? Lipsa unui răspuns larg acceptat ori a dialogului intern pe această temă şi radicalizarea taberelor au condus la furtuna din USR din ultimele săptămâni, precum şi la o tensionare a relaţiei cu partenerii de alianţă PLUS.

Rezultatul votului din duminica primului tur al alegerilor prezidenţiale, 10 noiembrie 2019, a fost echivalentul unui duş rece pentru USR-PLUS, un reality check în limbaj corporatist. După performanţa surpriză de la europarlamentare, scorul lui Barna s-a simţit ca un recul. A fost primul exerciţiu electoral la scară naţională la care USR a obţinut un rezultat mai slab decât la precedentul.

Procentele obţinute în data de 26 mai au fost luate de-a gata, considerându-le un capital electoral solid, la care candidatul USR-PLUS putea doar să adauge. Calculul matematic arăta că de la o bază de plecare de 22% ar fi putut să aspire la calificarea în turul II, cu atât mai mult cu cât la europarlamentare nou-înfiinţata alianţă a suflat în ceafă PSD-ului (doar 0,14% a făcut diferenţa în cele din urmă). Mai mult decât atât, partidul aflat la guvernare în ultimii trei ani era în vrie, din punctul de vedere al intenţiei de vot, şi într-o acută criză internă de leadership încununată prin desemnarea celui mai slab candidat la prezidenţiale pe care l-a dat PSD până în prezent. Acestea erau premisele pe care au fost calibrate încă din vară strategia şi aşteptările de la scrutinul prezidenţial din noiembrie.

Nominalizarea lui Dan Barna în postura de candidat unic al Alianţei 2020 a respectat statutul dominant pe care îl deţine USR, în condiţiile în care liderul PLUS Dacian Cioloş avea mai multă notorietate şi experienţă politică în vederea candidaturii la cea mai înaltă funcţie în stat. Dar sondajele sociologice arătau că Iohannis va câştiga fără mari emoţii un nou mandat de preşedinte, aşa încât nu avea rost să ştirbească parcursul politic al lui Cioloş cu un eşec. Aşa că Barna a îmbrăţişat misiunea de a încerca marea cu degetul pentru USR PLUS la acest tip de alegeri cu care alianţa nu se mai întâlnise.

Campania pentru europarlamentare a fost despre Dragnea şi PSD, iar cele mai mari câştiguri electorale au fost obţinute de partidele care s-au întrecut în a combate ceea ce denumeau discursiv „ciuma roşie”. PNL a reuşit să iasă în faţă printr-un artificiu, transferându-l din presă pe realizatorul TV Rareş Bogdan, dar mai ales revendicând ca fiind liberală lupta lui Klaus Iohannis cu PSD. USR a rezistat tentaţiei aripii ultra-progresiste de a pune pe liste, fie şi pe locuri neeligibile, personaje care ar fi schimbat tema campaniei, precum Relu Adrian Coman, bărbatul care a dat în judecată România la Curtea de Justiţie a UE pentru a i se recunoaşte juridic în ţară căsătoria oficiată în străinătate cu un alt bărbat.

PSD este duşmanul tradiţional al USR, încă de pe vremea când se numea Uniunea Salvaţi Bucureştiul şi se limita la politici locale în capitală, chiar dacă la fiecare rundă de alegeri concurează cu PNL pe segmentul electoratului urban. Fără acest „izvor primordial al răului”, personificat de PSD, probabil că liderii de azi ai Uniunii nu s-ar fi strâns la aceeaşi masă pentru a închega un proiect politic. La rândul său, PSD îşi direcţiona cele mai murdare campanii denigratoare către USR, demonizându-i liderii mai apăsat decât pe ai PNL. Fapt care a întărit convingerea în rândul unei bune părţi a electoratului care nu înghite PSD că votul pe care îl acordă USR (şi nu PNL ori PMP) le serveşte cel mai bine aşteptările de a combate „ciuma roşie”. Votul pro-USR era cel mai puternic medicament anti-PSD de pe piaţa politică.

Între europarlamentare şi prezidenţiale, PSD a fost castrat – Liviu Dragnea închis, majoritatea parlamentară şubrezită, alianţa cu ALDE destrămată, iar guvernarea pierdută. Balaurul PSD fusese străpuns, dar Sf. Gheorghe era Iohannis, nu USR

Poziţionarea USR ca vârf de lance al luptei cu PSD şi ţintă predilectă a propagandei roşii a dat randament la electoratul mai sus amintit atâta vreme când PSD se afla pe val ori se manifesta în forţă prin acţiuni care inflamau societatea civilă. Problema este că, între europarlamentare şi prezidenţiale, PSD a fost „castrat” din punct de vedere politic – Liviu Dragnea a intrat la închisoare, majoritatea parlamentară a fost şubrezită de disidenţe, coaliţia cu ALDE s-a destrămat, iar partidul a pierdut guvernarea. Balaurul PSD fusese străpuns, dar Sf. Gheorghe era Iohannis, nu USR.

Un PSD puternic şi incisiv convenea retoricii USR în campania prezidenţială, dar ultimul episod al prăbuşirii PSD, pierderea guvernării, a picat ca un anticlimax. Nu atât demiterea prin moţiune de cenzură a guvernului Dăncilă (10 octombrie), cât mai ales trimiterea sa acasă prin învestirea guvernului Orban (4 noiembrie) a neutralizat PSD, făcându-l aproape inofensiv. Este motivul pentru care USR a contribuit în Parlament la trântirea guvernării PSD, dar timp de săptămâni de-a rândul a preferat ca Dăncilă & Co. să rămână la Palatul Victoria şi la conducerea ministerelor în interimat până la anticipate.

Barna a fost singurul candidat la prezidenţiale care a inclus Chişinăul în turneul său electoral, prilej cu care a reiterat cu subiect şi predicat că susţine curentul pro-unionist, adică reîntregirea naţiunii române prin unirea României cu Republica Moldova. Spre deosebire de contracandidatul său de la PMP care şi-a găsit vocaţia unionistă doar în campania electorală şi fără să pună piciorul în Chişinău. Din acest punct de vedere, Barna a fost consecvent faţă de sine însuşi, participând inclusiv cu un an şi jumătate înainte la Marea Adunare Centenară din martie 2018, când peste 70.000 de moldoveni de peste Prut au marcat printr-un miting centenarul unirii Basarabiei cu România.

În campania electorală prezidenţială atipică din 2019, Barna a jucat mai ortodox (în sensul de „ca la carte”) decât oricare alt candidat. Şi totuşi, rezultatul obţinut pe 10 noiembrie a fost sub potenţialul alianţei care l-a susţinut. Care sunt explicaţiile? Cert este că nu se poate da vina pe Theodor Paleologu, intelectualul lui Băsescu nefiind capabil să atragă către sine un număr semnificativ de votanţi de la USR-PLUS, ci doar câţiva rătăciţi fermecaţi de mirajul erudiţiei de paradă. Impactul candidatului PMP asupra şanselor lui Barna de a accede în turul II a fost nul ori neglijabil, întocmai ca Paleologu însuşi.

Impactul cel mai mare l-a avut ancheta RISE Project vizând activitatea lui Dan Barna ca antreprenor, înainte de a fi politician. O anchetă jurnalistică decentă, urmărind firul banilor, chiar dacă „dovezile” împotriva lui Barna erau în cel mai bun caz circumstanţiale. O criză de imagine care nu a venit din senin, ci se ştia că urmează să pice în campania electorală. Iar reacţia lui Barna a fost simpla negare a neregulilor, precum şi neconvingătoarea comparaţie cu Hagi. De ce nu a convins explicaţia că antreprenoriatul social al lui Barna a mai avut şi rateuri la fel cum nici Gică Hagi nu dădea gol în fiecare meci? Diferenţa stă în asocierea unuia şi a celuilalt cu ideea de reuşită. Atunci când ne gândim la Gică Hagi ne vin în minte fabulosul gol de 2-0 din meciul România-Columbia de la Mondialul din 1994 sau golul marcat contra Irlandei în 1997 şi câte şi mai câte buturi. Căci „Maradona din Carpaţi” a fost cel mai prolific golgheter din istoria naţionalei de fotbal a României. Desigur că nu îl putem acuza pe Hagi, de pildă, că şuta peste bara transversală la majoritatea loviturilor libere din apropierea careului advers, deoarece ştim cu siguranţă că le mai dădea şi în poartă. În schimb, cel mai mulţi dintre români nu l-au văzut vreodată pe Barna dând vreun gol în domeniul său de activitate anterior politicii. Iar Rise Project ni l-a prezentat dând un tun sau cel puţin stând într-o poziţie suspectă de ofsaid.

Când Barna era intervievat de RISE Project, iar apropiaţii săi îi transmiteau că unii se interesează de afacerile din trecut, strategii de campanie se puteau gândi la o manevră de spin doctoring prin care să preîntâmpine dezvăluirile. De pildă, prezentând o antrepriză socială care funcţionează cu fonduri europene moşite firma lui Barna şi asociaţii. Desigur, dacă aşa ceva chiar există. Cum publicul nu am văzut-o, ci doar i s-a spus că ar exista, tot ce a vehiculat candidatul Barna în campanie a fost primit cu rezerve. A fost suficientă inducerea unei umbre de îndoială pentru a demobiliza o parte din bazinul electoral al USR PLUS.

Improbabilă explicaţia sugerată de sociologul Mircea Kivu, cum că „oamenii care votează în Diaspora află mai târziu despre candidaţii noi”. În toamna lui 2016, toţi candidaţii USR, cu excepţia lui Nicuşor Dan, erau nişte iluştri necunoscuţi, şi totuşi Diaspora activă din punct de vedere cetăţenesc, mai alfabetizată digital decât media ţării, a aflat de ei şi i-a votat. Colegiul Diaspora a fost pe atunci singurul în care USR a luat faţa tuturor celorlalte partide.

Ridicolă în schimb explicaţia lui Cosette Chichirău, care poate fi bănuită de subiectivism, după ce a pierdut în favoarea lui Dan Barna alegerile interne din USR. Reproşul pe care doamna Chichirău i l-a făcut – acela că Barna ar fi trebuit să ţintească locul I (Iohannis), nu locul II (Dăncilă) – merge pe o logică de gospodină căreia îi pică în mână o broşură cu citate motivaţionale. În teorie sună atât de bine că trebuie să te baţi pentru locul I ca să câştigi încât pare că dreptatea este inclusă în enunţ. Dar ce ar fi însemnat în practică a ţinti locul I nu a detaliat Cosette Chichirău, decât că Barna ar fi trebuit să arate ce a greşit Iohannis. Acum raţional vorbind, un atac fără menajamente asupra lui Iohannis i-ar fi alienat pe acei membri şi simpatizanţi USR-PLUS care îl agreează pe actualul preşedinte al României şi care cel mai probabil l-au votat măcar în turul II al alegerilor prezidenţiale din 2014. A pune tunul pe Dăncilă şi doar praştia pe Iohannis a fost strategia de campanie corectă pentru Barna, din perspectiva misiunii pe termen lung asumate de USR: lupta cu PSD.

A fi emerit într-o profesie onorabilă nu garantează succesul în politică.

În 2019 s-au împlinit o sută de ani de când sociologul german Max Weber publica volumul său de referinţă, Politik als Beruf, sau, cum a fost tradus în limba română, Politica, o profesie. Încă de la înfiinţarea USR, un criteriu de acceptare a noilor membri a fost acela de a nu mai fi făcut politică. Era maniera prin care noul partid se asigura că nu va fi deturnat de oameni viciaţi de stilul în care s-a făcut politică în partidele româneşti postdecembriste. Este adevărat că s-a făcut rău politică în România, dar este profund greşit a considera că politica este în sine un lucru rău.

Oricât de buni profesionişti sunt unii dintre membrii de frunte ai USR în domeniile în care au activat înainte să se înscrie în partid, toţi trebuie să înţeleagă că şi politica este o meserie. Pe principiul „La fotbal şi la politică se pricepe tot românul”, mulţi dintre parlamentarii USR şi-au început mandatul fără să cunoască ABC-ul politicii, ba chiar unii încă nici acum nu l-au deprins. Şi nu pentru că le-ar lipsi capacitatea intelectuală, ci pentru că subestimează complexitatea ori utilitatea acestui efort. Unii îşi fac un titlu de glorie descriindu-se ca nefiind politicieni, ci cetăţeni bine intenţionaţi care ocupă funcţii publice.

Într-o democraţie funcţională, politicianul ideal are deja o meserie în care este respectat de breasla sa drept primus inter pares (primul între egali) ori cel puţin este văzut ca bun profesionist. A fi emerit într-o profesie onorabilă nu garantează succesul în politică, dar indică o anumită capacitate de învăţare, etică a muncii, tenacitate şi/sau sociabilitate. Politica este o ştiinţă complexă, iar practicarea ei la un nivel benefic pentru cei pe care îi reprezinţi necesită efort din partea cetăţeanului devenit politician, indiferent cât de inteligent ori cult ar fi acesta. Iar când înveţi ceva nou, atitudinea optimă nu este nasul pe sus. Ilustrativă din acest punct de vedere scena de la o întâlnire cu simpatizanţii USR din Bucureşti, când un senator cu legături la STS exclama cu privire la relaţia partidului cu mass-media din România: „Da' ce, asta-i presă?”

Unii dintre parlamentarii USR au reuşit prea uşor, cel puţin în politică. În 2016 au mers pe improvizaţie: imaginea port-drapel de pe afişele USR la nivel naţional era premierul Dacian Cioloş, campania de promovare a fost gândită de Ştefan Dragomirescu, un publicitar care nu mai făcuse campanii electorale, directorul de campanie era exoticul Matei Păun, iar terapeutul lui Nicuşor Dan pe probleme de comunicare erau Ioana Lupea, jurnalist cu clare afilieri politice anterioare. Improvizaţiile după ureche au funcţionat pentru circa 9% din electorat, sensibil la appeal-ul unui partid compus din oameni nepătaţi. Prin alianţa cu PLUS, USR l-a recuperat pe Cioloş, pe care după alegeri majoritatea nu-l accepta în partid, astfel încât ex-premierul a fost nevoit să-şi creeze unul propriu. Dar în 2020 probabil că nu va mai merge cu amatorism şi improvizaţie dacă obiectivul este +20%.

Un partid compus aproape numai din oameni cu studii superioare este o mare oportunitate din perspectiva capacităţii intelectuale, dar în acelaşi timp ridică o problemă de management al orgoliilor. În unele momente, partidul de intelectuali s-a comportat ca partid de grădiniţă în care educatoarea este depăşită de situaţie. În această cheie trebuie înţeleasă campania de remanieri de toamnă, începută cu excluderea din partid a Olimpiei Ardelean, eveniment a cărui importanţă a fost exagerată în spaţiul public. USR a văzut şi scandaluri mai mari, precum excluderea lui Sergiu Moroianu în decembrie 2016, când partidul încă era oaste de strânsură şi totuşi nu s-a scindat.

Politica nu este pentru genii neînţelese, ci pentru oameni deştepţi care se fac înţeleşi pe teme care au sens pentru electoratul lor.

Din vara lui 2019, USR a format Alianţa 2020 cu PLUS, partidul înfiinţat de Dacian Cioloş. Spre deosebire de USR-ul de după Nicuşor Dan, PLUS rămâne un partid de lider, iar Cioloş este suveran, legitimitatea sa nefiind în vreun fel contestată în interior. Aşadar, problemele şi obiectivele PLUS sunt diferite de ale USR.

În teritoriu, PLUS încearcă să replice infrastructura locală a USR. În câteva situaţii fericite, acolo unde USR nu avea reprezentare, s-a înfiinţat o filială PLUS. Dar cel mai adesea, filiale locale PLUS există acolo unde funcţionează şi filiale USR. Problema este că oamenii dispuşi să se implice în politică la nivelul filialelor nu sunt mulţi. Iar cei cinstiţi şi competenţi care au voinţă de a face politică sunt cu atât mai puţini. În cadrul organizaţiilor locale USR, omologii de la PLUS sunt priviţi cu oarece suspiciune: „Dacă sunt într-adevăr cinstiţi şi competenţi, de ce n-au venit la USR?” Unii dintre membrii PLUS au însă un trecut politic ori alte motive pentru care fie nu fost primiţi, fie nici nu au luat în calcul înscrierea în USR. Mai nou, stabilirea criteriilor de alcătuire a listei comune de candidaţi în vederea alegerilor locale din primăvară tulbură feng-shui-ul chiar şi unde este pace, precum în judeţul Constanţa.

În condiţiile în care USR are trecere aproape numai la electoratul urban, PLUS şi-a fixat în plan să pătrundă cu mesajul său de stânga şi în mediul rural, să devină partid de masă. Până la a ajunge la ce şi-a propus mai sunt însă ani-lumină. PLUS este o formaţiune cu doi ani şi jumătate mai nouă decât USR şi nu are birourile parlamentare din teritoriu, în jurul cărora s-au coagulat cele mai puternice organizaţii locale ale partenerilor de alianţă. În decembrie s-a împlinit un an de la înfiinţarea PLUS şi, odată ce s-a disipat entuziasmul noului proiect, membrii au început să se cearnă şi să se trieze. Nu este un lucru rău să se despartă de oamenii al căror aport la PLUS este cu... minus. Probabil că nici nu a întristat pe mulţi vestea că a demisionat din PLUS Oana Bogdan, fostă titulară în consiliul naţional al partidului, ale cărei convingeri ecomarxiste au aruncat o anatemă nemeritată asupra celorlalţi membri PLUS înainte de europarlamentare.

După ce Oana Bogdan a detaliat în interviuri opinia sa personală despre desfiinţarea proprietăţii, agriculturii şi domesticirii animalelor, a venit remarcabil de cavaleresc gestul lui Dacian Cioloş de a o apăra public. Fost comisar european pe agricultură, Cioloş nu a comentat pe fond declaraţiile, ci i-a făcut o descriere caracterială, spubliniindu-i meritul de antreprenor şi de „roată motrice” a partidului. Nu încape îndoială că Dacian Cioloş înţelege agricultura la nivel de expert, însă nu ar fi fost potrivit să combată afirmaţiile colegei sale de partid.

Din tolba mea de cunoştinţe comparativ mai limitată, aş menţiona că agricultura ne-a făcut ceea ce suntem şi că în lipsa revoluţiei agricole am fi fost cu totul vreun milion de homo sapiens rătăciţi pe Terra şi susceptibili de a dispărea în cele şase secole ale micii glaciaţiuni din ultimul mileniu. Sigur, agricultura a tulburat ecosistemul, schimbând complet peisajul natural în multe părţi ale globului, şi asta nu de azi sau de ieri, ci de câteva mii de ani. Agricultura a împins până la extincţie cu duiumul specii de animale în favoarea celor pe care le-a domesticit. Astăzi, ecomarxismul anarhist ne învinovăţeşte pe noi toţi ca oameni pentru că ne-am folosit de animale şi am furat naturii terenuri cu care ne-am împroprietărit abuziv (La propriété, c'est le vol!) dându-ne nouă înşine drepturi exclusive de utilizare a pământului. Hipstereala eco spune că ar trebui reconvertite ogoarele în fond silvic. Dar cum hrăneşti 7 miliarde de oameni din fructe de pădure? Iar animalele domestice cum le sălbăticim? Cum transformi viţelul de carne înapoi în bour?

Diferenţa dintre filosof şi politician este că acesta din urmă trebuie să ofere soluţii. Politica nu este pentru genii neînţelese, ci pentru oameni deştepţi care se fac înţeleşi pe teme care au noimă pentru electoratul lor. Nu convingerile Oanei Bogdan au fost problema, ci locul inadecvat în care ele au fost formulate – în context politic, mai precis în cadrul unui partid ce nu se revendică de extremă stângă. Regretabil faptul că acest non-subiect a acaparat atenţia publică în detrimentul activităţii remarcabile a unor membri PLUS, precum Daniela Şerban, care promovează modelul economiei circulare în mediul de afaceri românesc.

Atât PLUS, cât şi USR se află încă pe zona abruptă de pe curba învăţării ABC-ului politicii, iar în 2020 se pregătesc două extemporale foarte importante pentru ambele partide. O lecţie servită de electorat în această toamnă a fost aceea că de pe scara puterii se şi cade, nu doar se urcă. Şi că la meciurile importante punctele se pierd nu atât pe serviciul adversarului, cât din erori neforţate.