Acest noiembrie nu e doar despre rezoluţia Parlamentului European privind România şi despre raportul MCV. Iar decembrie şi ianuarie nu mai sunt luni de vacanţă. Preşedinţia Consiliului UE este testul de maturitate al României ca stat membru al Uniunii Europene. La 12 ani de la aderare, 27 de ţări aşteaptă de la noi o gestiune matură a unei perioade esenţiale pentru existenţa Uniunii.

Vom avea de gestionat adoptarea bugetului UE pentru următorii şapte ani. Să ne amintim că tema a mai provocat scandal la Bucureşti, disputa Ponta-Băsescu din 2012-2013 rămânând de pomină, în condiţiile în care se discuta ridicol de aprins despre sumele alocate, şi nu despre incapacitatea naţională de absorbţie a fondurilor europene.

Vom fi responsabili de finalizarea negocierilor privind condiţiile de ieşire a Marii Britanii din UE. Brexit-ul îi priveşte direct şi pe cei peste 400.000 de români din Regatul Unit, deveniţi rapid a doua mare comunitate de cetăţeni europeni din această ţară după cei polonezi.

Vom acoperi preşedinţia semestrială europeană într-un moment electoral dificil: alegerile europarlamentare de la sfârşitul lunii mai 2019 se vor desfăşura sub asaltul forţelor populist-naţionaliste ostile proiectului european. Steve Bannon, strategul campaniei prezidenţiale a lui Donald Trump, prognoza, în această vară, că forţele eurosceptice vor ocupa o treime din locurile viitorului Parlament European.

Sunt situaţii dificile, în care nu va fi suficientă improvizaţia – singura abilitate românească dovedită a vremii noastre. Un stat fără vocaţia construcţiei şi, de decenii, fără o agendă corectă a priorităţilor va pilota Europa într-un moment-cheie pentru destinul continental.

Este un test al responsabilităţii a cărui ratare poate avea consecinţe mult mai grave decât să ne facem de râsul Europei.

În acest timp, creşte presiunea internă, cauzată de stagnarea cronicizată. Aceasta e problema reală, profundă a României, dincolo de orice teme, oricât de fierbinţi şi justificate ale zilei. Decalajul intern de dezvoltare riscă să fractureze iremediabil ţara. Dincolo de circul politic permanent, oraşele vestice ale României se detaşează de restul ţării prin cuplarea efectivă, cu voinţă, inteligenţă şi fonduri europene, la Europa. În vreme ce clasa politică ne trage spre începutul anilor ’90, visând la epoca de aur a impunităţii jafului, părţi din ţară – fie teritorial, cum este cazul axei urbane a vestului, fie demografic, prin emigraţie – se ataşează de facto Europei, şi nu doar teoretic, aşa cum este cazul celei mai mari părţi a României, încă mult mai apropiată de Balcani decât de Mitteleuropa.

Plătim preţul greu al faptului că orice i-a preocupat pe politicienii români ai anilor 2006-2007, numai aderarea la UE şi accesarea fondurilor europene nu. Erau anii bileţelului roz şi ai primei suspendări a unui preşedinte român (s-a întâmplat în România la numai 110 zile de la intrarea în UE: suspendarea şefului statului – temă reluată apoi, periodic, de aceleaşi cercuri toxic-destabilizatoare).

România intră acum în doi ani electorali, cu patru rânduri de alegeri, programate, inept, o dată la şase luni. Ar trebui, aşadar, să urmeze doi ani în care păcătoasa tradiţie impusă de politicienii autohtoni cere ca scandalul constant, care confiscă agenda şi atenţia, să urce la paroxism, indiferent de consecinţe.

Din fericire, până în vara anului 2019, suntem sub lupa a jumătate de miliard de europeni. Nu doar a instituţiilor de la Bruxelles. Pentru că ţara care asigură preşedinţia rotativă a Uniunii se bucură întotdeauna de o atenţie deosebită: de la miile de evenimente oficiale, în cazul nostru culminând cu Summit-ul UE de la Sibiu din 9 mai 2019, până la atenta monitorizare politică ori la afluxul turistic, urmare a promovării imaginii de ţară.

În concluzie, oricine va mişca eronat în front, în lunile ce vin, va suporta un dublu oprobriu: european şi românesc. Dar le va păsa oare politicienilor noştri? Cred că le va păsa într-un mod neobişnuit, pentru că începe să funcţioneze presiunea momentului în care se va trage linia – alegerile prezidenţiale din decembrie 2019.

Este un test al responsabilităţii a cărui ratare poate avea consecinţe mult mai grave decât să ne facem de râsul Europei. Un eşec al mandatului românesc în fruntea Consiliului UE ar însemna despărţirea de busola occidentală. Desigur, vor spune tot mai vocalii trădători de ţară, putem zvârli busola asta, de pe acum, cât colo. Doar că acolo începe Rusia.