Klaus Iohannis - Sfârşitul răbdării

Nu am de gând să rectific în vreun fel ceea ce, de-a lungul timpului, am scris în comentariile publicate pe blogurile adevărul.ro. Nici nu aş avea cum. Nu de alta dar scripta manent.  Tocmai de aceea repet acum ceea ce am mai spus şi cu alte ocazii.

Nu m-am numărat printre admiratorii felului în care dl. Klaus Iohannis şi-a făcut intrarea în marea politică şi nu am fost defel convins de la început că domnia-sa va câştiga alegerile prezidenţiale din toamna anului 2014.

Pe de altă parte, prin tot ceea ce am scris şi am publicat în lunile şi săptămânile de campanie, m-am numărat printre susţinătorii domniei-sale, tot la fel cum am calificat drept nedrepte, interesate, lipsite de onestitate şi premature reproşurile şi atacurile ce s-au abătut asupra noului preşedinte încă din primele zile ale mandatului domniei-sale. 

 În pofida faptului că nu anticipam o izbândă a d-lui Iohannis, am cumpărat încă din iunie 2014, la câteva zile după apariţie, cartea Pas cu pas. Am făcut-o cu ocazia unei vizite la Sibiu prilejuită de excelentul Festival Internaţional de Teatru de acolo. M-am bucurat să găsesc în cuprinsul volumului, exprimat în cuvinte simple, fără emfază, crezul anticomunist al d-lui Iohannis. Scria actualul preşedinte în cartea sa: „Sunt un anticomunist convins şi cred că Ceauşescu a fost unul dintre cei mai toxici români. Mulţi spun că a fost bine pe vremea lui pentru că toată lumea avea o casă şi o locuinţă, deşi toată lumea făcea bancuri pe adresa lui. Însă uităm de crimele în masă, de faptul că nu puteam să ne spunem părerea cu voce tare, uităm de viaţa gri, uităm de martiri, de călcarea în picioare a simbolurilor naţionale, de falsificarea istoriei…Uităm de discriminarea confesională, de faptul că nu puteai să călătoreşti dacă nu erai parte din sistem sau apropiat al sistemului”.

În discursul de învestitură din decembrie 2014, dl. Iohannis şi-a reafirmat poziţia, făcându-şi totodată cunoscută hotărârea de a sprijini cu toată puterea şi anvergura date de noua funcţie înfiinţarea unui Muzeu al comunismului.

Oricine cunoaşte cât de cât istoria comunismului românesc e conştient de intima lui legătură cu aparatul de represiune, creat ca urmare a dorinţei exprese a conducătorilor Partidului Comunist din România de a controla masiv întreaga populaţie şi de a reprima rapid şi cu maximă duritate orice refuz, orice disidenţă, orice acţiune contrară interesului celor ajunşi în fruntea bucatelor din vrerea lui Stalin şi cu ajutorul tancurilor sovietice. La scurtă vreme de la samavolnica alungare din ţară a Regelui Mihai, noul regim a dispus crearea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, a cărei înfiinţare a devenit posibilă graţie Decretului nr. 221 din 30 august 1948 al MAN. 

Imediat după preluarea puterii în martie 1965, în urma neaşteptatului deces al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, succesorul acestuia, Nicolae Ceauşescu, a jucat marea farsă a punerii la zid a Securităţii dejiste. Numai şi numai pentru a submina definitiv şi irevocabil posteritatea predecesorului său. Însă, noul conducător nu se putea dispensa de serviciile poliţiei politice deoarece comunismului îi este specifică natura represivă. Tocmai de aceea a fost creată şi lansată pe piaţă legenda noii Securităţi, a „securităţii patriotice”, pusă „cu adevărat” în serviciul poporului şi al României. 

În realitate, nicicând şi niciodată Departamentul Securităţii Statului nu a fost nici bun, nici patriotic, nici în slujba poporului şi nici în serviciul ţării. Şi după 1965, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu şi al apropiaţilor lui, Securitatea şi angajaţii ei ne supravegheau, ne împiedicau să ne spunem părerea cu voce tare, ne limitau ori ne negau complet dreptul la liberă circulaţie, ne controlau accesul în biserici şi îi persecutau pe cei ce voiau să se bucure de libertatea confesională. Şi după 1965, şi după 1968, şi după 1971, până în decembrie 1989, Securitatea a fost un instrument represiv cu ajutorul căruia a izbutit să se menţină la putere regimul comunist criminal.

Nu cred că măcar un singur lucru din toate cele scrise mai sus i-ar fi străin d-lui preşedinte Klaus Iohannis. Tocmai de aceea am sperat până în ultimul moment că participarea domniei-sale la cheful organizat de firma de avocatură Muşat&Asociaţii spre a-şi sărbători 25 de ani de existenţă, firmă al cărei principal acţionar este un fost ofiţer de securitate devenit mai apoi colaborator dovedit şi cu acte în regulă al acesteia, participare anunţată de postul de televiziune Realitatea tv, nu este decât un simplu zvon. 

Nu a fost să fie. Dl. Iohannis a luat parte la bairam, punând în cui şi convingerile sale anticomuniste, şi regulile, şi stilistica apariţiilor publice ale preşedintelui României, oricine ar fi acesta. Prezenţa d-lui Iohannis la aniversarea unei firme de succes al cărei patron este legat cu mii de fire de represiunea comunistă şi care a năpârlit în capitalismul de cumetrie românesc e la fel de nepotrivită cu cea a fostului şef al Securităţii ceauşiste, Iulian Vlad, la lansarea monografiei prilejuită de 25 de ani de la înfiinţarea SRI. 

Sigur, cetăţeanul Klaus Iohannis a avut, poate încă mai are un contract comercial cu Casa de avocatură în cauză. Muşat&Asociaţii e firma ce l-a reprezentat pe dl. Iohannis în procesul cu Agenţia Naţională de Integritate, proces câştigat de domnia-sa. Dl. Iohannis are toate motivele să îi fie recunoscător firmei şi patronului acesteia, fostul securist cu faţă umană şi voce fals blajină de preot iezuit, Gheorghe Muşat. În privat, la telefon, dl. Klaus Iohannis poate să îi mulţumească cât vrea şi cum vrea sus-numitului protector al artelor, literelor, oropsiţilor şi justiţiabililor. 

Însă statutul de om al fostei Securităţi al domnului Muşat i-ar fi impus rezerve preşedintelui României care nu e niciodată, în nici un fel de situaţie, persoană privată. Dedublarea personalităţii pentru care este adesea criticat, pus la zid Victor Ponta, căci prin ea îşi explică domnia-sa toate mârşăviile, îi este interzisă nu doar premierului, ci şi preşedintelui Klaus Iohannis.

Dacă ar fi avut consilieri adevăraţi, de calitate şi nu oameni de mâna a doua, de strânsură, traseişti şi sinecurişti politici, dl. Iohannis ar fi trebuit să audă, fie chiar formulată în alţi termeni, celebra replică „aiasta nu se poate, Maiestate!” adresată Regelui Carol I de şeful Partidului Conservator din acea vreme, Lascăr Catargiu. Nu a auzit-o fiindcă Dan Mihalache şi ceilalţi din jurul său nu au anvergura şi ştiinţa oamenilor politici şi a sfătuitorilor acestora de odinioară. Iar Dl. Iohannis nu a învăţat nimic din toate belele pe care i le-a adus pe cap neprofesionistul lui aparat de lucru de la Cotroceni şi nici nu pare să vrea să aibă unul mai bun.

La acelaşi bairam aniversar a luat parte şi dl. Stelian Tănase, mare vânător de ofiţeri acoperiţi din TVR. Ofiţerilor descoperiţi şi gratulaţi ca atare prin certificate incontestabile emise de CNSAS, aşa cum e dl. Gheorghe Muşat, dl. Tănase le dă contracte de reprezentare a intereselor juridice ale SRTV. Speram că între imoralul Stelian Tănase şi dl. Klaus Iohannis să existe nişte diferenţe. De calitate, de demnitate, de stil. Se pare că m-am înşelat. 

În urmă cu exact două săptămâni, după belelele şi neplăcerile cu care s-a confruntat Preşedintele României cu ocazia controverselor legate de interviul acordat postului public de televiziune ARD din Germania, publicam un articol intitulat Limitele răbdării. Spre final scriam negru pe alb că Preşedintele se apropie de sfârşitul perioadei de graţie. Pentru mine, sfârşitul acestei perioade a sosit. Odată cu el şi sfârşitul răbdării.