Circulă un banc în care un oficial englez se uimeşte de numele reprezentanţilor gintei noastră latine: domnul Klaus Iohannis e Preşedintele României, doamna Kovesi este şefa DNA, domnul Hellvig conduce SRI şi dl Raed Arafat coordonează serviciul de ambulanţă SMURD... Aşa arată o ţară xenofobă?

În tuturor evidenţelor, vor exista „analişti” care susţin mai departe că românii ar fi un neam prost, uşor conservator şi prea îngust la minte.

Admit că formăm un popor pestriţ, marcat de experienţe istorice traumatizante. Când vezi gunoaiele din munţii patriei realizezi că stăm prost la civism şi sensibilitate ecologică, în timp ce elitele politice dau anual corijenţa la examenul de moralitate publică. Cu toate acestea, românii locuiesc într-o ţară care şi-a luat Regulamentul Organic de la ruşi, pentru ca Belgia să ne inspire în redactarea Constituţiei din 1923.

Majoritatea românilor au o fire îngăduitoare, iar călătorii străini în Ţările Române au recunoscut asta. 

Ne-au bântuit de-a lungul istoriei demoni precum boala, ignoranţa ori sărăcia. Ne-a prins şi febra naţionalismelor sau delirul autothonismelor, o vreme. Dacopatia este la modă. Cu toate acestea, în ultimul sfert de veac românii au exportat către Vest minţi instruite, genii matematice, piese auto, studenţime doctă, maşini unelte, profesionişti IT, pietate pravoslavnică, lemnul Munţilor Apuseni, europarlamentari agramaţi, apucături de Ferentari, sunet de Stradivarius, mâini harnice, umeri de căpşunari şi creiere de antreprenori. Fără să vrea, zestrea României a sărăcit şi alte naţiuni sunt astăzi mai puternice şi mai bogate.

Ce-am importat, în schimb? Retorica europeană, respectul superficial pentru Statul de drept, deschiderea către piaţa liberă, agenda anticorupţie, expertiză de securitate, strategie militară sau tehnologie. Ne-am clădit propriile instituţii după modelul occidental. Multe s-au petrecut după canonul: forme fără fond. 

Oricâte păcate ar avea poporul român şi oricâte minusuri ar număra firava noastră democraţie, problemele lumii de astăzi nu provin din Bucureşti. Continentul european nu stă să explodeze din pricina cititorilor lui Kafka din Praga sau din cauza catolicilor strânşi într-o catedrală din Cracovia. Ameninţarea la adresa civilizaţiei apusene se coace într-altă parte.

Vadim Tudor a fost un patriot şi Ion Iliescu va fi declarat, la momentul potrivit, un om al evlaviei. Nimic nu te compromite în patria noastră dragă.

Românii noştri mioritici sunt mai degrabă pasivi. Dumitru Drăghicescu observa, la începutul secolului XX, dispariţia elanului eroic într-o masă de oameni anemici şi resemnaţi, fără prea mari ambiţii istorice. Ortodoxia românilor n-are vlagă misionară şi nici o vocaţie imperialistă. Ne-am specializat într-o iertare pauşală a tuturor viilor şi morţilor. Vadim Tudor a fost un patriot şi Ion Iliescu va fi declarat, la momentul potrivit, un om al evlaviei. Nimic nu te compromite în patria noastră dragă.

Din bun-simţ ori sfială, creştinii trec cu vederea nu doar păcatele strigătoare la cer ale contemporanilor, ci chiar şi operele blasfemice. Vă amintiţi iarna anului 2005? Atunci, în Postul Crăciunului, doamna Alina Mungiu a acceptat dramatizarea piesei sale de teatru intitulată „Evangheliştii”.

Voi rezuma aici intriga poveştii redactate de admiratoarea „impecabilului” Victor-Viorel Ponta.

Un personaj religios însetat de putere, pe numele său Pavel, îi cere unui filozof levantin, zis Cherintos, să compună istoria profetului Isus, în jurul căreia şi-ar putea constitui propria sectă religioasă. Pe lângă obsesia puterii, Alina Mungiu introduce apoi şi tema sexualităţii. Canonul marxist-freudian impune, mereu, această reducţie a omului la animalitate. Cu ce scop? Acela de-a oferi, prin etica seculară, o corecţie sensibilităţilor religioase, obtuze şi retrograde.

Aşa se face că, într-una dintre secvenţele piesei, o misterioasă Elena îi oferă învăţătorului Isus un sărut lasciv, „omenesc, prea omenesc.” Cherintos merge mai departe şi întreabă o prostituată: „Ai simţit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?” Jocul de scenă se petrece simultan cu proiecţia unor imagini erotice. Despre Maica Domnului, un personaj al piesei spune: „Din câte am auzit, a fost o târfă!”… Alina Mungiu bifează un nou record hermeneutic, de-o elefantină subtilitate. Povestea dânsei, bazată pe apocrife imaginare, ne spune că numitul Pavel intră în conflict cu Isus şi, înfuriat de eşecul manipulărilor, ideologul din Tarsus îl ucide pe profetul nazarinean.

În secolul XX, s-au dat în stambă mulţi autori de beletristică (între care Nikos Kazantzakis) sau artă cinematografică (e.g., Martin Scorsese, parmi les autres). Ultima ispită a lui Hristos imaginează o relaţie amoroasă între Iisus şi Maria Magdalena. A păţit ceva grecul Kazantzakis? Nu. El s-a stins din viaţă bine-mersi, fără  fi avut măcar soarta unui Ovidiu exilat la Tomis. În Codul lui Da Vinci, Dan Brown vorbeşte despre îndrăgostirea Logosului divin de-o ipostază terestră a feminităţii (Sophia). Ei, şi?

Alina Mungiu n-a făcut, nici ea, decât să recicleze câteva teme din literatura gnostică a Antichităţii târzii. A face din Învăţătorul trecut prin abandonul din Grădina Gheţimani ori din Fiul Omului răstignit pe Cruce un simplu amant întristat de refuzul partenerei nu-i tocmai o reuşită filozofică. E, mai curând, proba unei infirmităţi sufleteşti. Poate din acest motiv regizorul piesei „Hai sa facem sex” s-a apropiat cu atâta entuziasm de maculatura din „Evangheliştii”…

Cum a reacţionat România intolerantă la actul de blasfemie a unui scriitor? La începutul anilor 1990, UNITER i-a oferit un premiu iar, mai apoi, Teatrul „Ateneu” din Tătăraşi (Iaşi) i-a oferit găzduire. În România dreptul la liberă exprimare a rămas neatins. 

Comparaţi, vă rog, reacţia „ţăranilor” autohtoni (cum diplomatic i-a numit Alina Mungiu pe criticii săi) cu asasinatul produs de-o minoritate islamistă la adresa regizorului Theo van Gogh (1957-2004). Descoperiţi vă rog contrastul dintre comportamentul „pupătorilor de moaşte” sau vehemenţa „băutorilor de aghiazmă” şi ameninţările clericilor care, printr-o faimoasă fatwa lansată spre finele anilor 1980, au cerut eliminarea lui Salman Rushdie.

În România, blasfemia provoacă ridicări de umăr. Grosolănia te face vedetă. Batjocura la adresa lui Hristos îţi aduce elogii ipocrite şi chiar premii din bani publici. În Occident, o simplă caricatură cu subiect religios tabu (e.g., Mohamed sau Sharia) te-a transformat deja într-o ţintă.

Quod erat demonstrandum.