Şi nu este aici vorba eminamente despre solidaritatea de breaslă pe care obligatoriu trebuie să o nutrim faţă de un jurnalist  care ar fi trebuit să plătească sump pentru vina de a-şi fi exercitat libertatea cuvântului ori despre bucuria omenească că un semen al nostru este, cel puţin deocamdată, pus la adăpost de primejdia iminentă de a fi încarcerat şi torturat. Şi aceasta doar fiindcă  regimul cu o conduită antidemocratică tot mai agresivă de la Ankara se comportă, după auto-înscenata încercare de lovitură de stat din vara anului 2017,  din ce în ce mai sălbatic, mai în dispreţul drepturilor omului faţă de toţi cei pe care îi cataloghează drept apropiaţi ai lui Fethullah Gulen. Pe care îl socoteşte şi îl desemnează public drept inspiratorul, sponsorul şi organizatorul sus-menţionatei lovituri de stat. În fapt doar o invenţie pentru ca regimul d-lui Recep Erdogan să îşi facă de cap în voie, să decidă numeroase condamnări la moarte, îndeosebi în rândurile armatei, să opereze arestări, să impună concedieri masive în rândul corpului profesoral de la diferite niveluri de educaţie şi, desigur, suprimarea presei independente.

Verdictul în cazul Demirkaya urma să fie unul revelatoriu pentru două chestiuni extrem de importante. Mai întâi pentru fermitatea orientării pro-europene a României, socotită de unii observatori şi comentatori de presă din ce în ce mai relativă, unii spun chiar îndoielnică, şi aceasta în pofida declaraţiile contrarii ale mai marilor coaliţiei PSD-ALDE sau ale fruntaşilor guvernului de la Bucureşti. Ale doamnei premier Viorica Dăncilă însăşi care, una spune în ruşinoase, caraghioase, descallificante interviuri aranjate cu o falsă jurnalistă şi difuzate  cu prioritate de tot mai decredibilizata şi politizata Televiziune publică, şi alta face în exercitarea funcţiei ori în vizitele sale externe.

O decizie de extrădare ar fi fost de-a dreptul catastrofală pentru ţara noastră îndeosebi din perspectiva preluării preşedinţiei rotative a Consiliului european la data de 1 ianuarie 2019. În al doilea rând, o decizie de extrădare ar fi însemnat un imens, un copleşitor semn de întrebare pentru independenţa justiţiei pe care guvernanţii din Capitala României nu mai ştiu cum să o încalce, să o „adapteze” intereselor proprii, îndeosebi celor ale inculpatului de rang înalt Liviu Nicolae Dragnea.

Pentru moment, atât România cât şi justiţia au ieşit cu faţa curată. Urmează însă şi un recurs, o a doua instanţă şi tocmai de aceea ca ONG-urile care apără drepturile omului, libertatea de expresie, nelimitarea dreptului la azil politic să nu îşi reducă vigilenţa.

Dincolo de aceste fapte concrete, punctuale, rămâne o mare întrebare. Şi anume, ce a vrut să spună premierul turc Erdogan atunci când i-a mulţumit doamnei Dăncilă pentru sprijinul românesc în anihilarea făptaşilor pretinsei lovituri de stat eşuate din Turcia, de la mijlocul anului 2017. În ce a constat acest sprijin, cât de legal, cât de conform cu normele internaţionale, cu drepturile şi libertăţile omului. Faptul ar trebui lămurit rapid fiindcă din partea celor care se află astăzi la Palatul Victoria te poţi aştepta la orice. Din păcate.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro  şi pe blogurile adevărul.ro