Avem o politică externă incoerentă. Numai externă?

Despre politica externă incoerentă vorbea recent, într-un interviu pentru „Adevărul”, europarlamentarul Corina Creţu. Că aşa este, ştim şi vedem cu toţii, asistând, alături de partenerii noştri externi, la o mai puţin obişnuită desfăşurare de ţâfnă combinată cu mişcări generate de o disperare de a obţine rezultate foarte greu de realizat în atmosfera pe care noi înşine am creat-o sau la care am contribuit cu sârg şi inconştienţă.

Întrebarea este dacă putem pune toată povara eşecurilor pe ceea ce se acuză a fi neştiinţa sau/şi neprofesionalismul negociatorilor noştri. Ar fi nedrept pentru că, cel puţin unii dintre ei, sunt profesionişti de clasă. Atunci?

Să ne uităm şi acasă, pentru că de acolo pleacă problemele nerezolvate. Una dintre ele, poate cea mai vizibilă şi mai dureroasă, este aceea a conaţionalilor noştri, etnicii rromi (ţigani, în accepţiunea generală dar pare-se incorectă politic) purtători de paşaport românesc, care, de ani de zile, contribuie decisiv la crearea unei stări de spirit anti-româneşti care nu conteneşte să se amplifice.

Ştim faptele şi ele nu pot fi ascunse: trafic de toate cele, cerşetorie agresivă, furturi, spargeri de locuinţe...toată gama binecunoscută nouă de o viaţă şi cu care Occidentul european se confruntă masiv doar de când am deschis noi graniţele. Adevărată sau nu, asta este acuzaţia. Şi ea apasă ca o un blestem asupra oricărui demers de normalitate a României. Ne place sau nu, sintagma “ţiganii de români” acum s-a extins şi a devenit un deja un loc comun în mentalitatea colectivă din Apus.

Iar noi, în afară să ne văităm că e nedrept ca o asemenea extensie să fie operată, în loc să ne scuturăm de indignare patriotică cum că, din nou, e complot al duşmanilor care vor să ne distrugă ţărişoara, altceva ce facem?

Îmi amintesc de primul Congres mondial pe tema rromilor, desfăşurat mai demult la Bruxelles sub preşedenţia de onoare a domnului Soros, acolo unde, ascultând poveştile despre persecuţiile asupra acestei minorităţi, căutam vreo broşură, un pliant, un material informativ, privind politica Guvernului României privind facilităţile excepţionale acordate prin lege minorităţii rrome în vederea inserţiei sociale. Evident, nimic.

Evident, iarăşi, că dacă vreun coleg de-ai mei corespondent de presă la Bruxelles va vrea să vadă care este realitatea politicilor româneşti în domeniu poate cel mult consulta, la rubrica “Incluziunea rromilor”, un material din martie 2011 pe care, vă rog, pentru lămurire, să-l citiţi şi dvs. Generalităţi şi numai generalităţi briocratice europene, nimic despre România.

Ratăm cu o consecvenţă posibilitatea de a spune că România oferă un cadrul legislativ în domeniul protecţiei minorităţilor cu totul excepţional în domeniu, nu numai în linie cu prevederile europene, dar şi depăşindu-le. Lucru valabil în cazul etniei rrome, dar şi pentru maghiari, germani, evrei, turci, sârbi.

Uităm să argumentăm cu realitatea existentă, nu ştim să spunem că dacă o asemenea problemă există în România, atunci rezolvarea ei nu trebuie să reprezinte un ciocan de dat în cap românilor, ci este parte a unei soluţii comune europene. Asta s-a spus la Bruxelles, asta nu se spune la noi acasă.

În schimb, ambasadele interesate trimit imediat acasă copii ale filmuleţelor aproape festive realizate la aeroport cu ocazia sosirii unor grupuri de rromi deportaţi din ţările europene, fericiţi că pot spune că, imediat, se vor întoarce acolo, în orice condiţii, nespunându-se o vorbă despre faptul că acasă la ei ar putea beneficia de programul de reinserţie socială, de locurile rezervate în şcoli şi facultăţi, nu se vorbeşte nici despre poveştile reale de succes (deloc puţine) din această comunitate.

De ce? Nu ştiu. Lăsând la o parte teza complotului universal, cred că este un amestec nefericit de indolenţă, neprofesionalism şi de fatalism oriental care spune că doar de la Dumnezeu vine schimbarea, căci “nu sintu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi”. Da, dar ce vremi avem noi acum, se compară cu cele de atunci? E mult mai greu şi, în consecinţă, de ce să ne batem cu destinul?

Gândire proastă, neadecvată Europei în care fiecare se luptă să-şi afirme adevărul şi să-şi construiască o poziţie de forţă în negocieri. Nu ştim, atunci de ce ne plângem?