Ne-am fi aşteptat ca numărul crescut de cazuri de corupţie pe care le-a instrumentat DNA în ultimul an şi condamnările răsunătoare să provoace un val de teamă în rândul celor care primesc şpăgi. Ar fi fost o reacţie pe care majoritatea oamenilor o consideră perfect justificată şi ca făcând parte din normalitatea lucrurilor. Nu te duci să furi când vezi paznici la uşa casei şi e clar că locuinţa e împânzită de sisteme de securitate. Ei uite că există şi curajoşi care cred că pot să se strecoare şi să scape nevătămaţi, în ciuda nenumăratelor avertizări. Ultimul e consilierul personal al lui Sorin Oprescu, Solomon Wigler, prins în flagrant în timp ce primea 25.000 de euro.

Întrebările care apar imediat sunt aceleaşi la fiecare caz: Nu le e teamă? Nu îşi dau seama că sunt expuşi şi că e foarte probabil să fie prinşi? Nu a avut niciun efect în rândul lor toată campania de arestări? Ca în cazul oricărei probleme simple, răspunsurile sunt complexe. Să o luam pe rând.

Ani şi ani de-a rândul singura raţiune de a exista a sistemului politic a fost reprezentată de afacerile cu statul.

În primul rând nu se pot opri. Şi nu e vorba de o lăcomie fără margini, deşi în unele cazuri e foarte posibil să fie vorba de compulsiuni de nestăpânit atunci când vine vorba de bani. Dar, de fapt, nu se pot opri pentru că sistemul nu le permite. Ani şi ani de-a rândul singura raţiune de a exista a sistemului politic a fost reprezentată de afacerile cu statul. Fie spolierea bugetului de stat, fie vânzarea de favoruri oficiale. Ambele încadrabile la corupţie pur şi simplu. Odată ajuns în funcţia care îţi permite să oferi contracte cu statul sau autorizaţii de orice fel, nu mai ai cum să dai înapoi. Marele scop al vieţii tale profesionale (da, profesionale, aproape că am putea spune că aceşti oameni au un „job description” pus pe hârtie) este să controlezi fluxul de bani, creşterile de venituri, îndeplinirea target-ului la şpăgi şi maximizarea profitului.

Ei sunt lucrători în subteranele economiei, cu un comportament asemănător cu angajaţii oricărei alte corporaţii care acţionează la lumina zilei. Ei sunt „infractorii cu gulere albe” care, din întâmplare, ţin registre duble, dar lucrează până la capăt. Diferenţa e că pe un angajat normal îl concediază corporaţia atunci când nu mai are nevoie de serviciile sale, în timp ce pe cei din subterane îi ridică DNA-ul. În ambele cazuri, studiile de psihologie a angajatului au demonstrat că terminarea contractului este privită ca o chestie de viitor, o ameninţare pe care mintea noastră o transformă într-una improbabilă pentru propriul confort psihic. De asta nici nu le vine să creadă atunci când sunt arestaţi şi imediat ce au în faţă o foaie albă spun tot. E de fapt un soi de eliberare de un stres enorm.

Pe de altă parte, marii peşti, pentru că despre ei este vorba mereu, nu cred că se va ajunge şi la ei, pentru că nu-i aşa, toate campaniile se opresc la un moment dat. Aşa că uneltesc împreună cu alţi peşti mari la oprirea acestor campanii. Plus că au vocaţie de pokerişti pe care adrenalina sumelor mari de bani îi face să rişte în continuare, oricât de mulţi bani ar avea. Unii dintre ei se trezesc din visul acumulării psihedelice şi vor să se retragă, vezi cazul lui Radu Mazăre care a anunţat că demisionează de la Primăria Constanţei sau cel al lui Miron Mitrea care a ieşit delicat din scenă de mai mulţi ani. Dar e prea târziu, pentru că nu e un simplu joc de poker, iar banii lasă urme aproape imprescriptibile. A meritat tot ce au făcut? Nu ştim încă. Aşteptăm memoriile cât de cât sincere ale marilor arestaţi, nu campaniile nervoase şi revanşarde cum sunt cele duse de Adrian Năstase şi Sorin Ovidiu Vântu.

În ceea ce ne priveşte pe noi ceilalţi, investim prea mult în DNA. România nu se poate schimba cu DNA, chiar dacă el e factorul declanşator. Tot ce poate face DNA-ul e să cureţe un organism împânzit de tumori, dar nu poate convinge organismul să ducă o viaţă sănătoasă. Asta e sarcina organismului în sine, indiferent de câte medicamente post operatorii are sau de câte campanii de prevenţie se duc.

Aici a ratat un moment mare Klaus Iohannis de la care se aştepta să vină cu un program/viziune serioasă pe direcţia unei „politici altfel” şi în drumul către „România lucrului bine făcut”.

Adevărul e că nu există niciun curent politic sau un lider care să asume o viziune post-DNA. Monica Macovei e captivă în era DNA la nivel de discurs. Traian Băsescu a patinat în tabăra adversarilor cu un discurs dublu. PSD şi PNL sunt sursă de arestări şi scandaluri de corupţie. Aici a ratat un moment mare Klaus Iohannis de la care se aştepta să vină cu un program/viziune serioasă pe direcţia unei „politici altfel” şi în drumul către „România lucrului bine făcut”. Preşedintele a ratat aproape complet această şansă şi scuzele că trebuia să se acomodeze cu funcţia în sine nu explică de ce lipseşte viziunea.

Aşa că de fapt se deschide o mare oportunitate politică unei forţe care ştie să redacteze un program pentru România post-DNA. Poate mai trebuie să ne învârtim în zbaterea cercului vicios al arestărilor perpetue până să se nască un curent politic care să vină cu o viziune serioasă şi votabilă. Indiferent de perioada de care e nevoie pentru acest lucru, e cert că DNA nu se poate transforma într-un partid şi nici nu poate fi furnizorul strategiei. DNA face ceea ce trebuie să facă, îşi îndeplineşte rolul pentru care a fost creat şi atât. România trebuie schimbată de societatea care o compune nu de o instituţie, indiferent cât de eficientă este ea. Pericolul este să aşteptăm mai mult de la DNA decât de la noi înşine.