În aşteptarea schimbării

Pe 16 noiembrie 2014 nu doar dl. Victor Ponta a fost neaşteptatul perdant al alegerilor prezidenţiale. Înfrânţi au fost şi PSD, şi aliaţii acestuia la guvernare, iar cauza înfrângerii trebuie căutată în felul lor de a face politică, în multitudinea de promisiuni neonorate şi în abaterile morale grave săvârşite în cei mai bine de doi ani şi jumătate de când se află la putere.

Ceea ce nu înseamnă deloc că victoria în alegerile prezidenţiale a d-lui Klaus Iohannis ar fi reprezentat şi un vot de încredere acordat formaţiunilor politice care l-au susţinut pe actualul preşedinte. Al ACL-ul devenit deja istorie. În plus, nici fostul PDL, nici fostul PNL, tot la fel cum nici noul PNL, cu toată conducerea sa bicefală cu tot, nu au dat nici până atunci, nici de atunci încoace vreo dovadă că ar fi suferit vreun proces real şi radical de intimă reformare, că ar fi profund altele decât partidele acuzate de aroganţă şi insensibilitate la orice formă de dialog cu electoratul (PDL) ori de superficialitate, corupţie şi conformism (PNL) în vremea când s-au aflat la guvernare, chiar dacă au susţinut executive diferite şi programe măcar în teorie aflate la antipozi. 

E realitatea de care ar trebui să ţină seama atât cele două partide aflate în plin proces de fuziune, proces deloc simplu şi care îşi va dovedi asperităţile mai curând în teritoriu decât în organismele de conducere de la vârf unde tocmeala  şi împărţirea pe funcţii va fi ceva mai simplă decât la bază cât şi acea parte mai radicală din electorat ce îi reproşează preşedintelui coabitarea cu Victor Ponta şi guvernul acestuia. Felul în care se va realiza fuziunea va reprezenta un test pentru sinceritatea promisiunilor de schimbare ale PNL. 

Foarte adesea noul preşedinte a fost criticat că nu grăbeşte ori nu provoacă plecarea de la guvernare a PSD şi a d-lui Victor Ponta şi nu îi înlocuieşte cu cei ce l-au susţinut. Autorii acestor critici uită sau se fac că nu ştiu că dl. Klaus Iohannis nu are nici un fel de mijloc constituţional de demitere a unui Executiv care, în multe privinţe, se dovedeşte a fi unul al cărui termen de garanţie dar şi de utilizare e categoric expirat. Şi care nu a învăţat nimic din ceea ce s-a întâmplat în România între cele două tururi ale prezidenţialelor. În cel mai bun caz, preşedintele poate, ba chiar s-ar cuveni să emită o seamă de semnale cu valoare simbolică, până la urmă ele însele parte a lucrului bine făcut. Semnale prin care să arate că se disociază de aberaţiile, ilegalităţile şi sfidările la adresa populaţiei pe care şi le permit în continuare dl. Ponta şi tovarăşii săi de drum, cea mai strigătoare la cer fiind ordonanţa de urgenţă graţie căreia premierul speră să scape nepedepsit de pe urma incontestabilului său plagiat. 

Unii dintre reprezentanţii partidelor aflate încă în opoziţie au făcut declaraţii ceva mai înfierbântate prin intermediul cărora au dat expresie nerăbdării lor de a prelua puterea. Acestora le-a au fost însă repede pusă surdină. În primul rând acelora dintre ele, rostite, e drept, pe la colţuri şi cu jumătate de gură potrivit cărora noul PNL ar putea încuraja mişcări de stradă care să aibă drept rezultat alungarea de la putere a guvernului Ponta. Se pare că opoziţia de azi a învăţat totuşi ceva din evenimentele din iarna şi primăvara anului 2012, în urma cărora au căzut guvernele conduse de domnii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu şi nu doreşte repetarea scenariului de atunci. Un scenariu ce îşi trăieşte azi falimentul.

Co-preşedinţii PNL, Alina Gorghiu şi Vasile Blaga, au anunţat un program aparent realist şi etapizat, dar şi strategii cu valoare de plan B, întinse pe un termen ceva mai îndelungat în conformitate cu care formaţiunea pe care o conduc ar încerca să preia guvernarea. PNL ia în calcul şi chiar va depune până la sfârşitul iernii o moţiune de cenzură al cărei rost ar fi în primul rând acela de a testa soliditatea actualei coaliţii guvernamentale. PNL nu exclude nici eventuale negocieri ce ar avea drept rezultat modificări de majoritate parlamentară, nici alegeri anticipate, dar nici alegeri la termen. Indiciu că cei ce conduc în acest moment principalul partid de opoziţie din România nu sunt la modul absolut convinşi că ar fi pregătite toate condiţiile pentru totala schimbare de putere. 

În cursul săptămânii încheiate, a avut câteva reuşite, convingătoare apariţii televizate dl. Cătălin Predoiu, lider important al noului PNL şi, din câte se pare, tot mai sigurul viitor premier al României, în cazul în care formaţiunea politică pe care domnia-sa o reprezintă va ajunge la Palatul Victoria. În emisiunile în cauză, de la TVR şi de la Realitatea tv, dl. Predoiu a făcut dovada că este un lider politic format, autentic, că are un discurs închegat şi ferm. Dar şi că nu e stăpân doar pe retorică. Ba chiar că şi-a format deja o imagine asupra felului în care ar trebui să arate şi să acţioneze Executivul pe care ar urma să îl conducă. Cel puţin în teorie, Cătălin Predoiu mizează ceva mai mult pe competenţă decât pe criterii strict de apartenenţă şi fidelitate politică. 

Demn de subliniat e că posibilul viitor premier a lăsat să se înţeleagă că în guvernul pe care se pregăteşte să îl formeze se vor regăsi şi figuri noi, defel uzate sau compromise faptic sau politic. Dl. Predoiu nu a mers mai departe cu dezvăluirile privind planurile sale, nu ne-a spus de unde va recruta respectivele figuri noi, ele nefăcându-şi încă, din păcate, apariţia în piaţa politică. 

Fără doar şi poate, posibilul succesor la Palatul Victoria al d-lui Ponta va trebui să găsească modalităţile de a nu mai compromite o dată strategia figurilor noi, aşa cum, din păcate, a făcut-o liderul în funcţie al PSD. Odată înscăunaţi în şaua puterii, dl. Cătălin Predoiu, formaţiunea lui politică şi posibilii aliaţi ai acesteia vor avea de parcurs lungul drum al vorbei către faptă. Un drum ce s-a dovedit înfundat în experimentul propus acum aproape trei ani de dl. Victor Ponta.