Marinar român căzut în războiul altora. Cine plăteşte?
0
Scriam acum mai bine de un an că despre marinari nu se vorbeşte decât atunci când ceva rău se întâmplă cu ei. S-a vorbit mult despre un marinar celebru, cu mandat de zece ani, la cârma navei „România“. Dar asta este altă poveste.
Eduard Curduman a murit la bordul navei sub pavilion liberian. Avea 24 de ani fără o lună, iar trupul său neînsufleţit a fost recuperat chiar de tatăl lui, aflat pe acelaşi vas. Este o decizie să pleci pe mare, să-ţi laşi acasă familia şi prietenii, să te culci şi să te trezeşti în mijlocul oceanului aproape şase luni pe an. Nu e uşor să înţelegi asta din spatele ecranului de calculator. Meseria cere sacrificii. Dar de ce ar fi drept ca astfel de sacrificii să aibă loc de dragul războaielor purtate de alţii? Străini, oameni despre care citim, dar pe care nu-i cunoaştem. Din cauza lor a murit Eduard Curduman, născut în 1991. Prins la mijloc între furiile acestor străini pentru care o viaţă de om este la fel de banală ca un burik de la colţ de stradă.
Sângele vărsat, elen şi român, de la bordul vasului grecesc, nu este singurul caz în care victime nevinovate cad în războaie religioase. Dar acum este vorba despre Eduard. Despre acest băiat, aşa cum a fost odată şi tatăl meu, care abia îşi începuse viaţa de lup de mare.
Cine e răspunzător?
A fost o consecinţă a haosului din Libia. Dar nu este Libia, de fapt, responsabilitatea comunităţii internaţionale? În război regulile sunt clare: daca nu te supui lor, rişti să îţi pierzi viaţa. Petrolierul „Araevo“ a părut suspect în ochii forţelor armate libiene. Aşă că, din 26 de suflete, două au devenit, fără voie, ofrandă. Eduard plăteşte pentru păcatele şi lăcomia lumii. Şi-a dat ultima suflare în portul Derna, fieful islamiştilor de mai bine de doi ani. El va fi uitat curând de presă. Dar „cuibul de terorişti“ din ţara aflată-n nordul Africii va rămâne cu noi. Vor urma şi alte victime. În numele religiei. Şi al petrolului.
De la Primăvara Arabă, de la căderea şi moartea lui Muammar Gaddafi din 2011, Libia a fost dezbinată. Pe de-o parte este guvernul miliţiilor islamiste Fajr Libya (Zorii Libiei), pe de altă parte se află cel recunoscut de comunitatea internaţională, cu sediul la Tobruk, în apropiere de frontiera cu Egiptul. Acesta din urmă însă a refuzat ajutorul „occidentalilor“ în lupta contra teroriştilor.
„Dacă vom avea nevoie de o intervenţie militară în Libia, vom apela la fraţii noştri arabi“, a declarat prutătorul de cuvânt al parlamentului recunoscut, Aqila Issa.
Când îţi petreci viaţa mai degrabă pe valuri şi atingi ţărmuri pe care mulţi nu le învaţă nici la ora de geografie, eşti mult mai aproape de „lumea rea“ de la televizor. Războiul altora devine palpabil, iar tu încerci să te strecori cu rugăciunea de a te întoarce acasă. Poţi să ancorezi însă într-un infern în care devii inamic, indiferent că vrei sau nu. Dumnezeul tău e anulat de Dumnezeul lor. Sfârşeşti singur şi te întrebi pentru ce ai riscat totul.
Unii dintre ei se pierd în valuri. Povestea Giorgianei
Tatăl Giorgianei a fost marinar. Ofiţer mecanic. Cei care muncesc jos, la motoare, la peste 50 de grade. Nu era acolo atunci când s-a născut. Şi nu o să fie acolo nici când ea se va căsători. Pentru că tatăl Giorgianei nu se va mai întoarce de pe mare. Este unul dintre cei care au plecat în voiaj pentru totdeauna. La fel ca Eduard Curduman.
„Acum mă consolez cu vederile din toate colţurile lumii. Îmi place să spun că de la el am moştenit caracterul ăsta de călător prin viaţă! Poate tot datorită lui am luat-o pe calea geografiei. Când eram mică aveam în cameră numai hărţi. îi urmăream traseul cu mama pe atlas, să vedem când ar ajunge în port, când ar avea semnal ca să-l auzim la telefon“, îşi aminteşte Giorgiana.
Îşi doreşte mult să ajungă într-un loc despre care a auzit, de mică, numai poveşti frumoase: Cape Town. Locul unde se întâlnesc două oceane. Acolo unde se afla tatăl ei când ea a venit pe lume.
Vedere din 1988, Capul Bunei Speranţe
„Odată trebuia să ajungă, cred că, prin Africa. Eram la liceu. M-a sunat şi mi-a spus: <<ştii unde sunt acum? În Paris, e aşa de mare aeroportul ăsta!>>. Ştia ce înseamnă pentru mine Parisul, Franţa, şi dorinţa mea de a ajunge aici“, povesteşte Giorgiana.
Tânăra locuieşte acum în capitala franceză, acolo unde a ajuns prima dată cu Erasmus, în 2009. Ironic, călătoria s-a întâmplat la scurt timp după moartea tatăului său.
„Eu m-am mândrit cu el de mică şi o fac şi acum. Pentru că datorită lui am cunoscut atâtea locuri frumoase, am strâns colecţii de cartele telefonice, vederi, monede, am dat ciocolată şi Coca-Cola la tot cartierul, am învăţat geografia lumii..“.
Dar cel mai mult, Giorgiana iubea mirosul de mare, de voiaj, atunci când marinarul venea acasă şi îşi deschidea valiza din care descpacheta totul, până la ultimul fir.
„Cine s-a mai dus la şcoală cu cretă de mare? Habar nu aveau colegii mei ce este aia. Şi acum o port cu mine.“
În memoria marinarilor care au pierit pe mare.
Se încarcă comentariile...
