Se începe, după ameninţări sălbatice, cu binişorul, ca lumea să răsufle uşurată şi să i se adoarmă vigilenţa. În Rusia sovietică, proaspăt pacificată după teroarea şi imensele vărsări de sânge ale loviturii de stat bolşevice din octombrie şi consecutivul război civil, s-a mimat, leninist, moderaţia, aruncându-se în luptă noua politică economică, zisă NEP.

În Germania nazistă, după ce a ajuns la putere cu ajutorul ambiţiilor unui von Papen şi al certurilor intestine ale conservatorilor, Hitler şi ai lui şi-au declanşat teroarea imediat. Dar n-au făcut-o la intensitatea maximă a ameninţărilor şi la nivelul de care se temuse tabăra eteroclită a adversarilor lui. Din care o bună parte s-a liniştit. Că n-o fi dracu' chiar atât de negru. C-o fi şi c-o păţi. 

Nici populiştii români nu vor să pară bau bau. Naraţiunea restauraţioniştilor e că sunt din tată (ceauşist) în fiu (pesedist) patrioţi „de-ai noştri“, în luptă cu statul paralel, cu Soros, cu Europa, cu te miri cine. Şi că ar vrea, chipurile, să salveze democraţia „ameninţată“, pasămite, de procurori.

De fapt e invers. Nu defilează ei de pomană la guvern cu miniştri analfabeţi (care se legitimează, astfel, în faţa gloatei, ca „de-ai noştri“). Şi cu alţii, penali şi, ca atare, perfect şantajabili, dar nu mai puţin „patrioţi de-ai noştri“. Şi nu degeaba plasează la cârma unor instituţii precum CNSAS, la propunerea Dăncilei, ex-PRM-işti de felul lui C-tin Buchet.

Când unii jurnalişti, din păcate prea puţini, au avertizat şi protestat cu forţă împotriva accesului acestui emul al ideologiei Securităţii, perpetuată de ideologia PRM, exact unde pentru nimic în lume nu-i era locul, n-au făcut-o câtuşi de puţin aiurea. După cum se vede mai nou.

Evident, necazurile făcute eminentului istoric Hodor nu-l privesc doar pe el. Ori doar libertatea cercetării, calitatea istoriei şi a ştiinţei românilor. Ci ţara şi Uniunea Europeană în genere.

Căci, în replică la admirabila muncă a lui Mădălin Hodor, în stare să-i ajute pe români să-şi recupereze memoria, să discearnă între adevăr şi propagandă, să-şi asaneze astfel societatea minată de oştirile de agitprop naţional-comunist şi să-şi întărească, prin urmare, democraţia, CNSAS a dispus anchetarea lui „disciplinară“. Ce oroare.

În loc să fie ridicat pe scut, reputatul istoric se vede şicanat. Ura pe care a stârnit-o e cu atât mai virulentă, cu cât s-a vădit mai mare eficienţa lui. Articolele sale din săptămânalul „22“ au devoalat numele unei întregi legiuni de politicieni, pseudosavanţi şi pseudojurnalişti revendicaţi de Securitate, inclusiv de harnicul ei departament antiemigraţie. Sunt inşi pătaţi cu nume grele, care continuă să exercite, vai, o imensă influenţă în opera demolării conştiinţei democratice şi civice a românilor.

Evident, necazurile făcute eminentului istoric Hodor nu-l privesc doar pe el. Ori doar libertatea cercetării, calitatea istoriei şi a ştiinţei românilor. Ci ţara şi Uniunea Europeană în genere, de vreme ce vizează direcţia îngrijorătoare, incompatibilă cu Europa, în care a fost propulsată România. 

Că şicanele în chestiune tind să reducă la absurd activitatea CNSAS, a cărei noimă e să înlesnească, nu să torpileze înţelegerea efectelor veninului depozitat în arhivele poliţiei politice comuniste, care, decenii la rând, i-a supravegheat, reprimat, torturat şi asasinat pe români, se înţelege de la sine.

Nu mai puţin evident reiese, din modul în care e pedepsit Mădălin Hodor, că, departe de a se adecva sensului activităţii sale, CNSAS lucrează în acest moment împotriva raţiunii de a fi a acestei instituţii şi a intereselor poporului român. Precum şi împotriva intereselor Europei. 

Căci, infectat de conţinutul dosarelor pe care le păstoreşte, spiritul bântuind acum în CNSAS e chiar cel colectivisto-nazisto-comunist pe care românii l-au dat jos, în 1989, când cei mai buni dintre ei au murit pentru libertate. Întrucât cei rămaşi în viaţă n-au răpus acest duh rău, ci i-au permis restauraţia, e de la sine înţeles că au datoria de a-l combate, în continuare, cu necruţare, fie şi acum, când e mai greu. Şi e cu atât mai greu cu cât această bătălie nu s-a dat la timp, pentru că, prostiţi de totalitarism, ca şi de promisiunile fără acoperire ale patronilor neocomunişti ai tranziţiei, prea mulţi au respins sfaturile mai ştiutorilor, refuzând, din toropeală, ori prost înţeleasă omenie, lustraţia.

Şi totuşi. E prea târziu? Defel! În interesul demnităţii românilor, al libertăţii şi al locului lor în istorie şi într-o Europă în care România să nu împărtăşească destinul euroasiatic pe care i-l rezervă ideologii lui Vladimir Putin, lupta trebuie dată, oricare i-ar fi preţul.

Culmea e că preţul ar putea să nu fie prea piperat. Analizând succesele incontestabile repurtate între 1930 şi 1941 de un Hitler anterior şi ulterior plin de carenţe, de ridicol, de erori, troglodit, falit, perdant, dezabuzat şi sinucigaş, Sebastian Haffner pune degetul şi pe rană, dar, indirect, şi pe soluţie.

România actuală nu e Germania nazistă. Nici Dragnea nu are la activ realizările iniţiale ale regimului hitlerist, care i-au facilitat tiraniei aruncatul de praf în ochi. Dar drumul dedemocratizării pare a fi, de regulă, acelaşi.

Potrivit marelui istoric german, nimic din acest Hitler ieşit din comun al anilor 1930-1941 nu e comprehensibil fără a se trimite la slăbiciunea adversarilor săi interni şi externi. Al căror împăciuitorism n-a început la München, în 1938, ci la Locarno, în 1925, când Hitler mai era, deşi aspira la putere, insignifiant. Alta ar fi fost situaţia dacă opoziţia la nazism s-ar fi îmbărbătat. 

Când s-a văzut confruntat cu proteste serioase, de pildă în reacţie la eutanasierea a zeci de mii de oameni cu handicap, şeful regimului nazist a sfârşit prin a da înapoi şi a sista pentru moment crima în masă. Dacă protestele ar fi început din timp şi ar fi dobândit amploare, Hitler ar fi putut fi pus cu botul pe labe înainte de a-şi distruge ţara şi continentul şi înainte de a-şi împovăra pe veci naţiunea, în numele căreia şi-a comis ororile.  

România actuală nu e Germania nazistă. Nici Dragnea nu are la activ realizările iniţiale ale regimului hitlerist, care i-au facilitat tiraniei aruncatul de praf în ochi. Dar drumul dedemocratizării pare a fi, de regulă, acelaşi. La capătul lui nu se găsesc cu siguranţă decât atrocităţi.

Să fie oare prea greu să se protesteze cu vigoare, din timp şi în număr suficient de mare împotriva alarmantului fenomen, din care revoltătoarea şicanare a unui istoric excelent, precum Mădălin Hodor, nu e decât o parte? Pun ei penali pentru că pot? Dar numai cât timp nu putem noi.

Petre Iancu - Deutsche Welle