Tratează cei mai săraci oameni din lume. „Lucram sub cerul liber, la 37 de grade Celsius, cu o masă, un scaun şi-un lighean“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Alexandra, alături de un copil albinos din Africa
Alexandra, alături de un copil albinos din Africa

Alexandra Dafina este medic stomatolog în municipiul Târgu Jiu. De patru ani, tânăra este voluntar în acţiuni umanitare în ţări foarte sărace sau sfâşiate de conflicte armate, unde le oferă oamenilor servicii medicale gratuite.

Alexandra Dafina (30 de ani) a absolvit Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu“ din Târgu Jiu şi Facultatea de Medicină Dentară din cadrul Universităţii de Medicină „Carol Davila“ din Bucureşti. De patru ani, Alexandra merge voluntar în diverse ţări pentru a-i trata pe oamenii care nu pot beneficia de asistenţă medicală gratuită. Recunoaşte că prima dată a plecat mai mult mânată de curiozitate şi cu gândul să acumuleze experienţă. „Prima dată, am plecat de dragul aventurii. Apoi, după ce am văzut cum trăiesc oamenii de acolo, m-am hotărât să fac acest lucru pe termen lung. Sunt o persoană care crede în Dumnezeu şi mai cred că totul se întâmplă cu un scop. M-am rugat să-mi deschidă porţi şi eu o să merg pe acest drum. Aşa s-a întâmplat în fiecare an“, spune medicul stomatolog. 

Are un discipol în Etiopia

Prima dată a fost plecată în Etiopia, unde a stat aproximativ trei săptămâni. La început, a lucrat într-un orfelinat. Nu avea la dispoziţie un cabinet propriu-zis, ci doar instrumente manuale. „Mi s-a părut interesantă povestea băieţilor care au înfiinţat orfelinatul Lola Center. Când a fost o mare foamete, unul dintre ei a fost abandonat de mama lui într-o groapă comună, pentru că era subnutrit. Ea a plecat cu ceilalţi copii către Kenya. Pe el l-a recunoscut un vecin în groapa comună şi s-a hotărât să-l ia cu el şi să-l ducă într-o tabără de refugiaţi. A supravieţuit şi mai târziu, împreună cu alţi trei tineri, a reuşit să înfiinţeze un orfelinat, unde se acordă ajutor în special copiilor cu HIV.“

image

În a doua parte a misiunii, s-a mutat într-un dispensar din oraş, unde oamenii veneau de la distanţe mari ca să le trateze dantura. „În Etiopia am fost într-o regiune săracă, ce nu beneficia de irigaţii. Exista energie electrică, dar nu tot timpul. Cu apa era la fel. Doar când ploua aveau apă. Nu aveam la dispoziţie aparatură sau mobilier specific. Aveam un scaun din lemn pe care stătea pacientul, iar eu stăteam fie pe un taburet din lemn, fie în genunchi ori în alte poziţii. În general, adulţilor le făceam extracţii, pentru că nu aveam cu ce să lucrez. Veneau 20-30 la uşă şi aşteptau“, povesteşte Alexandra.

Tânăra româncă a fost o adevărată sursă de inspiraţie pentru translatorul său etiopian, care a devenit la rândul lui medic stomatolog. „Era asistent medical şi s-a oferit să-mi dea instrumentarul. I-a plăcut atât de mult stomatologia încât a decis să urmeze facultatea. Eu i-am lăsat tot ce aveam la mine. Şi acum păstrăm legătura şi mi-a mărturisit că a hotărât să urmeze acest drum după ce a lucrat cu mine“

Educaţia se plăteşte în Etiopia, de la clasele primare până la liceu. Povesteşte că, la hotelul unde a stat, veneau mereu copii să-i ceară sticlele din plastic. A aflat că le vindeau pentru a-şi plăti taxa şcolară. Alexandra a fost impresionată de solidaritatea etiopienilor: „Mi s-a părut interesant că toţi aveau ca principiu de viaţă că dacă cineva din comunitate reuşea în viaţă, persoana respectivă avea un fel de obligaţie morală să se întoarcă în satul său şi să facă ceva pentru comunitate“. 

Raiul sărac din Filipine

În 2015, voluntara a fost în Filipine, într-o insulă care i s-a părut raiul pe pământ. „Acolo a fost extraordinar de frumos, dar oamenii erau extraordinar de săraci. Nu era o insulă turistică. Am fost cu un grup din România, format din 22 de persoane, dintre care 11 erau medici şi asistente, iar 11 erau voluntari în asistenţă socială. Am avut programe de sănătate şi de educaţie. În prima parte a zilei, ofeream servicii medicale, pentru că aveam medici în domeniile ORL, pediatrie, farmacie, generalist şi stomatologie“.

Mergea împreună cu alţi medici în diferite sate şi, într-un cort sau sub un palmier, îi trata pe localnici. „Eu prindeam cam ultimele locuri, în general palmierii erau ai mei. Lucram sub cerul liber, la o temperatură de 37 de grade Celsius, cu o masă, un scaun şi un lighean.“

Localnicii veneau în număr mare, chiar şi din satele învecinate, de teamă că medicii nu vor ajunge şi la ei. Alexandra spune că a fost nevoită să facă o selecţie a pacienţilor: „Am fost în situaţia de a refuza oameni, pentru că erau prea mulţi şi nu făceam faţă. Nu mi-a plăcut să fac această triere, dar nu aveam altă soluţie“. 

Voluntara din Târgu Jiu a locuit într-o căsuţă ca într-un fel de camping. „Când mă trezeam, vedeam marea şi înotam în fiecare dimineaţă şi apoi plecam la lucru în nişte microbuze fără geamuri.“ 

Alexandra Dafina

Spune că multe familii din regiune erau destrămate, pentru că unul dintre membri era plecat să muncească în străinătate, în ţări din Europa sau în SUA. A fost surprinsă de afecţiunea manifestată de localnici, în ciuda situaţiei materiale precare: „Nu am văzut pe cineva să se certe, cu toate că locuiau în case din stuf şi aveau doar câteva animale. A fost singurul loc de pe planetă unde nu mi-a fost frică de câini. Erau ca nişte pisici mai mari“. 

A tratat refugiaţi în Germania

La sfârşitul lui august 2017, Alexandra a fost invitată să meargă într-o tabără de refugiaţi din Darmstadt, Germania. Aici se aflau persoane care au fugit din calea războiului şi a opresiunii. „Am oferit tratamente stomatologice în cabinetul unei românce stabilite în Germania. A fost plecată într-o vacanţă şi ne-a pus la dispoziţie cabinetul. Arăta ca un lounge de hotel. Am tratat pacienţi din Siria, Afganistan şi Irak.“

După-amiaza, mergea în vizite la familiile refugiaţilor pentru a le oferi informaţii legate de sănătate, de alimentele pe care trebuie să le consume şi despre igiena pe care trebuie să şi-o asigure. A aflat poveşti de viaţă care au marcat-o: „Îmi aduc aminte că am ajuns la un bărbat orb care locuia împreună cu băieţelul lui. Ne-a povestit că pe drum au murit înecaţi unul dintre copii şi soţia, iar el a suferit un atac cerebral şi şi-a pierdut vederea“.

„Am văzut ce înseamnă războiul şi terorismul“

În anul următor, medicul stomatolog a ajuns într-o tabără de refugiaţi din Irak, în zona Mosul, unde trăiau aproximativ 200.000 de oameni în 40.000 de corturi. Alexandra spune că nu i-a fost teamă să meargă într-o 

zonă periculoasă de pe glob, deoarece fratele ei fusese înainte, la scurt timp după terminarea războiului, şi a ajutat la construcţia unui spital şi a taberei de refugiaţi. „Tabăra se afla la ultimul pod bombardat de armata kurdă. Prima dată când am ajuns acolo am văzut trei dealuri cu mormintele oamenilor care au locuit în zona respectivă. Am văzut ce înseamnă războiul şi terorismul. Acolo am zis că nu o să mă mai plâng vreodată de România. A trebuit să ajung într-o zonă de acest fel ca să înţeleg ce înseamnă să ai pace.“ 

A oferit servicii stomatologice într-un spital aflat în tabăra de refugiaţi, unde funcţiona şi un cabinet stomatologic dotat în mod corespunzător. Spitalul a fost construit de Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere şi Ajutor (ADRA), în parteneriat cu AdventistHelp, o asociaţie de tineret care se ocupă cu ridicarea de spitale în zone de conflict. „Veneau pacienţi şi din alte tabere de refugiaţi. Intervenţiile erau pentru diverse probleme dentare, de la simple carii la detartraj, extirpări de nerv şi tratament de canal sau extracţii“, precizează Alexandra. 

Şi-a dorit să vadă cum trăiau oamenii în tabăra de refugiaţi, aşa că în pauza de masă mergea cu o prietenă din Polonia, medic generalist, printre corturi. „M-a frapat faptul că oamenii ieşeau în faţa cortului şi te invitau înăuntru. La început, ne-a fost frică. După ce intram în cort, veneau să ne ofere ce aveau ei mai bun. Nu ne cereau nimic. Erau extraordinar de ospitalieri. Voiau să ne prezinte familia şi ne arătau fotografii cu cei care nu mai erau în viaţă.“ A observat deznădejdea din ochii bărbaţilor, care sunt obligaţi să-şi susţină familia, iar în situaţia respectivă nu puteau face mare lucru. A stat de vorbă cu o familie tânără. „El era negustor şi avea o prăvălie la parter, iar deasupra dormea, cu familia. Când au început bombardamentele, într-o noapte, nu a reuşit decât să-şi ia soţia şi pe cei doi băieţei. S-au urcat în maşină şi au plecat, lăsând totul în urmă. Îşi doreau să se întoarcă şi să-şi reconstruiască prăvălia.“ 

În Uganda viaţa e grea şi oamenii, frumoşi

Anul trecut, planurile Alexandrei de a pleca din nou voluntar într-o ţară aflată în suferinţă au fost la un pas de nu se realiza. Asociaţia cu care colabora a dorit să facă un spital într-o tabără de refugiaţi din Uganda. Alexandra a fost dornică să meargă în această ţară africană, dar până la urmă, a fost anunţată că proiectul a picat. „Îmi luasem gândul că o să mai plec şi eram în vacanţă. Am văzut că mă tot suna insistent un număr de Spania. N-am răspuns. Până la urmă, am primit un mesaj de la Asociaţia Ade din Spania, care avea nevoie urgentă de un stomatolog care să meargă în Uganda. Am acceptat“. A petrecut şase săptămâni în zona Kisoro din Uganda, la graniţa cu Rwanda şi Congo. 

Alexandra povesteşte că cea mai mare problemă era lipsa apei. Fiind o zonă muntoasă, forarea fântânilor era dificil de realizat, iar apa era adusă de anumite firme la un preţ mare. Locuitorii o foloseau doar pentru băut sau mâncare, nu şi pentru igienă. 

„A fost experienţa care m-a marcat cel mai mult, pentru că am locuit cu oamenii de acolo şi am stat la masă cu ei, într-o căsuţă dintr-un orăşel, iar în curte locuia şi familia care deţinea aceste locuinţe.  Eram cumva privilegiaţi, pentru că aveam apă la dispoziţie, care era adusă cu cisterna. Nu aveam apă la robinet, dar o căram cu bidoanele de la 30 de metri, şi nu de la cinci kilometri, de la cât o aduceau copiii din sat. Ei cărau cam 10-15 litri fiecare“ Localnicii trăiesc doar din vânzarea produselor pe care le cultivă: matoke, un fel de banană, cartofi şi ananas. 

„La ei, timpul înseamnă prietenie“

image

Românca s-a împrietenit cu localnicii şi a aflat modul lor de viaţă. „Ei sunt foarte interesaţi de relaţiile pe care le au cu cei din jur. Îşi fac prieteni şi sunt foarte loiali. Acolo am văzut bărbaţi care se ţineau de mână pe stradă şi am aflat că aşa îşi arată ei prietenia: se ţin de mână sau se îmbrăţişează. Îmi spuneau că, în Europa, timpul înseamnă bani, pe când la ei, timpul înseamnă prietenie. M-a marcat faptul că oamenii sunt optimişti, în ciuda problemelor cu care se confruntă.“

Speranţa de viaţă în Uganda e scăzută, din cauza condiţiilor de trai şi a pericolelor. „Discutam cu asistentul meu, care avea 40 de ani, şi-mi spunea că este bătrân, deoarece acolo speranţa de viaţă e de 52 de ani. Dacă nu mor din cauza bolilor, pot să moară ucişi, pentru că sunt multe jafuri“, spune Alexandra, care adaugă şi că la spital ajungeau adesea copii subnutriţi. 

A fost mirată şi de recunoştinţa oamenilor, care se puneau chiar în genunchi în faţa ei după ce le extrăgea un dinte sau le plomba o măsea. „Când le mulţumeam, nu-mi spuneau: «Cu plăcere», ci: «Îţi mulţumesc că mi-ai mulţumit». Au un respect deosebit şi îl pun pe celălalt mai presus de ei“.

Educaţia e o problemă

Voluntara susţine că oamenii din Uganda sunt lipsiţi de educaţie şi există un interes pentru ca ei să rămână aşa: „Sunt needucaţi. Este în interesul altora să-i menţină în această situaţie, ca să fie mai uşor de manipulat, lucru care poate se întâmplă şi la noi. Şcoala se plăteşte acolo. Costă 150 de euro pe an să ţină un copil la şcoală“. 

În Uganda, Alexandra a făcut parte dintr-o echipă formată din nouă membri, de la medici până la educatori pe probleme de igienă.  „Uganda este una dintre cele mai sărace ţări din lume. Cu toate că au diferite tipuri de vegetaţie şi pot cultiva diverse tipuri de legume, ei nu sunt învăţaţi cum să le mănânce. Sunt, însă, foarte doritori să înveţe. Am avut şi cursuri de gătit. Veneau mulţi copii, iar apoi mergeau acasă şi îşi învăţau mamele cum să gătească legumele. Erau foarte deschişi“, povesteşte medicul stomatolog.

Vrea să se specializeze în chirurgie buco-maxilo-facială

Alexandra Dafina a absolvit facultatea în 2014 şi lipsa unui cabinet stomatologic unde să lucreze a determinat-o să caute alte posibilităţi de a profesa. Răspunsul salvator a venit din partea unui prieten care avea o activitate îndelungată de voluntariat în lumea a treia. Acesta a pus-o în legătură cu un grup de voluntari din Elveţia care organizau o misiune în Etiopia. Astfel, data de 1 aprilie 2015 rămâne punctul de decolare al Alexandrei în viaţa de voluntar internaţional.

Spune că toate aceste experienţe de voluntariat i-au dat impulsul necesar pentru a-şi continua perfecţionarea profesională, tot cu gândul de a merge în zonele sărace pentru a-i ajuta pe nevoiaşi. „Vreau să fac ceva mai mult şi sper ca în acest an să susţin examenul de rezidenţiat şi să mă specializez în chirurgie buco-maxilo-facială, după care, de anul viitor, să mă mut în Bucureşti“, spune tânăra.

Momentan, a reuşit să-şi deschidă propriul cabinet în Târgu Jiu, după ce a accesat fonduri destinate start-up-urilor.

Târgu-Jiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite