VIDEO Mesajul emoţionant al unui salvator de la ISU Suceava: „Bucovina a fost transformată în polul ruşinii“
0
Alin Găleată, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Suceava, a povestit pe Facebook cum au reuşit o mână de oameni din judeţul Suceava să lupte cu un sfert dintre cazurile de îmbolnăvire cu noul coronavirus, înregistrate la nivel naţional.
Alin Găleată a arătat că lupta celor care au rămas pe baricade la Suceava, după infectarea în masă a cadrelor medicale, a fost una extrem de dificilă.
„Mai bine de o lună, de când toţi ochii sunt aţintiţi spre Bucovina... Unii cu îngrijorare, alţii certători... Apropo de cei din urmă, m-au durut multe exprimări publice din tot acest timp, care au căutat doar vinovaţi, fără să ofere soluţii, pentru ce s-a întâmplat în Suceava. Am stat cu toţii cu capul plecat, la primire, şi rareori am mai avut câte o zvâcnire, de orgoliu, dar care nu a contat prea mult.... Însă, nu a fost vreme de răspuns acuzelor retorice... Trebuia să facem funcţional un spital rămas fără cadre medicale, fără sistem. Un sistem fără de care imensa clădire, altă dată un furnicar, nu era decât un uriaş inert. Pustiu... Echipa de la UPU „Sf. Spiridon” Iaşi a ajuns la Suceava pe 26 martie. Noi, pompierii militari, am fost acolo şi am făcut tot ce a fost cu putinţă pentru ca activitatea Unităţii de Primire Urgenţe Suceava să fie reluată. Câţiva dintre colegii şi voluntarii noştri inimoşi au făcut parte dintre cei care au redeschis UPU şi au fost aplaudaţi la scenă deschisă. Nimeni nu are idee cât de greu a fost... Câte sacrificii s-au făcut... ”, a arătat sursa citată.
Alin Găleată a mai scris că „o mână de pompieri, ca la 13 Septembrie 1848, cu o mână de medici, de asistenţi, de ambulanţieri şi de alţii, împreună cu care Dumnezeu îi va pomeni în Împărăţia Sa, au dus o luptă inegală, pe viaţă şi pe moarte, cu un duşman nevăzut! Închişi în cetatea Sucevei, atunci când mulţi ne cântau prohodul, am ridicat încet-încet capul din pământ... Am avut şi avem tot dreptul s-o facem, pentru că NIMENI nu a înfruntat ceea ce am înfruntat noi! Trebuie să dăm la o parte degetul acuzator din faţa noastră şi să ridicăm fruntea către Cer şi să mulţumim! Trebuie să privim înainte cu nădejde şi să vedem partea plină a paharului! Numai aşa vom izbândi!”.
Iată mesajul integral:
A trecut o lună....
Mai bine de o lună, de când toţi ochii sunt aţintiţi spre Bucovina... Unii cu îngrijorare, alţii certători... Apropo de cei din urmă, m-au durut multe exprimări publice din tot acest timp, care au căutat doar vinovaţi, fără să ofere soluţii, pentru ce s-a întâmplat în Suceava. Am stat cu toţii cu capul plecat, la primire, şi rareori am mai avut câte o zvâcnire, de orgoliu, dar care nu a contat prea mult. Bucovina a fost transformată în polul ruşinii, aproape peste noapte, de voci anxioase, care vor rămâne în timp fără ecou...
Însă, nu a fost vreme de răspuns acuzelor retorice... Trebuia să facem funcţional un spital rămas fără cadre medicale, fără sistem. Un sistem fără de care imensa clădire, altă dată un furnicar, nu era decât un uriaş inert. Pustiu...
Echipa de la UPU „Sf. Spiridon” Iaşi a ajuns la Suceava pe 26 martie. Noi, pompierii militari, am fost acolo şi am făcut tot ce a fost cu putinţă pentru ca activitatea Unităţii de Primire Urgenţe Suceava să fie reluată. Câţiva dintre colegii şi voluntarii noştri inimoşi au făcut parte dintre cei care au redeschis UPU şi au fost aplaudaţi la scenă deschisă. Nimeni nu are idee cât de greu a fost... Câte sacrificii s-au făcut...
Apoi, au început din nou să cadă rând pe rând medici, asistente, ambulanţieri, şi am fost nevoiţi să preluăm şi parte din misiunile SAJ pentru transportul bolnavilor sau suspecţilor... Ne-au sosit în sprijin camarazi de la alte ISUJ-uri - Botoşani, Bistriţa-Năsăud, Mureş şi Maramureş, care ne-au ajutat să facem faţă tuturor solicitărilor, iar populaţia să resimtă cât mai puţin şocul suferit de sistem. În tot acest timp, ne-am „luptat” şi cu alte misiuni, dar mai ales cu incendiile, care au fost parcă mai multe ca oricând, fie că mistuiau hectare întregi de teren şi pădure, fie că ardeau casele oamenilor, şi-aşa năpăstuiţi...
Pe de altă parte, cadrele medicale militare şi voluntarii veniţi de prin ţară la spital, au adus speranţa cu ei. Speranţa că într-o zi vom vedea lumina de la capătul tunelului...
Mă uit la colegii mei şi-mi spun că nu e uşor ca o mână de oameni să se lupte cu un sfert din cazurile de îmbolnăviri, la nivel naţional! Adevăraţii EROI, pentru mine, ei sunt! Colegi de suferinţă, cu care am înfruntat moartea cu mult înainte ca ea să poarte numele unui virus... Colegi cu care dimineaţa, la intrare în serviciu, ne strângeam mâinile bărbăteşte, insistând asupra gestului parcă mai mult, ca atunci când o faci pentru a te despărţi pentru o perioadă mai lungă de timp. Şi asta pentru că, undeva în subconştient, ştiam că seara era foarte posibil să nu ne mai întoarcem toţi, la apel...
Astăzi, însă, suntem nevoiţi să introducem (pe cât se poate) distanţa (fizică şi nu socială...) între noi. Semnalul care anunţă misiunile ne dă fiori reci pe şira spinării. Nicicând, anunţarea unui incendiu sau a unui accident rutier, nu a adus atâta uşurare în rândul nostru... Însă atunci când trebuie, şi a trebuit de foarte multe ori, colegii paramedici îşi pregătesc temeinic echipamentul. Îi ajutăm să se echipeze şi ne rugăm în gând pentru ei şi pentru noi. Adrenalina îşi face efectul, iar de acolo, totul intră în normalul de zi cu zi. Concentrarea e maximă pentru că orice greşeală costă...
Revenind la Bucovina şi la suceveni, aş vrea să nu uitaţi un lucru! Că o mână de pompieri, ca la 13 Septembrie 1848, cu o mână de medici, de asistenţi, de ambulanţieri şi de alţii, împreună cu care Dumnezeu îi va pomeni în Împărăţia Sa, au dus o luptă inegală, pe viaţă şi pe moarte, cu un duşman nevăzut! Închişi în cetatea Sucevei, atunci când mulţi ne cântau prohodul, am ridicat încet-încet capul din pământ... Am avut şi avem tot dreptul s-o facem, pentru că NIMENI nu a înfruntat ceea ce am înfruntat noi! Trebuie să dăm la o parte degetul acuzator din faţa noastră şi să ridicăm fruntea către Cer şi să mulţumim! Trebuie să privim înainte cu nădejde şi să vedem partea plină a paharului! Numai aşa vom izbândi!
Mai este încă mult drum de parcurs, dar ştim că suntem cei din linia întâi, cei care trebuie să reziste până la capăt! Toată lumea se bazează pe noi, pe ceilalţi colegi din minister, dar mai ales pe cadrele medicale, de la care aşteptăm cu toţii veşti izbăvitoare. Indiferent de emoţia transmisă de acest mesaj sau de relevarea slăbiciunilor noastre, trebuie să înţelegeţi că nu vom ceda! Scriem istorie cu toţii, iar adevăratele caractere se călesc în acest foc intens. Ştim că într-o zi vom putea respira din nou aerul mântuitor al libertăţii, răpite parcă peste noapte. Ştim că atunci vom aprecia mai mult ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ şi de care ne-am plictisit prea uşor, crezând că putem controla totul...
Închei, spunându-vă că dezideratul nostru e legat tocmai de recâştigarea libertăţii, amintite mai sus, chiar dacă asta înseamnă pentru mulţi dintre noi să învăţăm ce este jertfa...
Şi cu ajutorul lui Dumnezeu, vom reuşi!
Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!
P.S. Iertare pentru fotografiile mai neclare, dar nu prea a fost timp de şedinţe foto... La fel, sper să mă ierte toţi cei care nu apar în film, dar sunt sigur că Bunuţul îi va pomeni pe fiecare în parte...
Şi mai sper că Smiley şi Cabron nu se vor supăra că le-am împrumutat piesa, pe care o dedic tuturor bucovinenilor, Eroii mei... Capul sus!
Se încarcă comentariile...
