Excesele de 1 Mai în comunism: porumb plantat artificial, fir cu fir, ca să fie impresionat Ceauşescu. „Pregătirile de defilare începeau cu săptămâni înainte“

Excesele de 1 Mai în comunism: porumb plantat artificial, fir cu fir, ca să fie impresionat Ceauşescu. „Pregătirile de defilare începeau cu săptămâni înainte“

Defilările erau pregătite timp de câteva săptămâni FOTO www.crainou.ro

Pentru români 1 Mai înseamnă astăzi aproape obligatoriu iarbă verde, grătar, mici şi bere. Cum se petrecea însă în comunism, ce „savoare“ avea această sărbătoare, am încercat să aflăm de la oameni din generaţii diferite.

Ştiri pe aceeaşi temă

În vremea în care săptămâna de muncă are, legal, cinci zile, în care zilele libere sunt mult mai multe peste an decât în comunism, 1 Mai continuă să ocupe un loc aparte în viaţa noastră. Este, de obicei, asociată cu o mini-vacanţă de care profităm la maximum, însă înainte de 1989 lucrurile stăteau cu totul altfel.

„Era o pregătire de câteva luni de zile, cu o mobilizare uriaşă“

Ziua oamenilor muncii necesita o pregătire consistentă. Şefii de la partid trebuiau să vadă un program divers, o defilare de amploare, iar dacă se anunţau şi prezenţe notabile de la Bucureşti, stresul se dubla. Fiecare întreprindere avea pretenţia să „ia ochii“ celor de la judeţ, aşa că se pregăteau care alegorice şi programe artistice impresionante.

„Pentru noi, atunci, era ceva deosebit în primul rând pentru că şi 1 mai şi 2 mai, Ziua Tineretului, erau zile libere. La 1 Mai exista, bineînţeles, defilarea, însă stresul mare era al celor cu funcţii, noi eram, oricum, luaţi „la gloată“. Se începeau pregătirilie cu câteva săptămâni înainte, noi, spre exemplu, de la Caracal veneam pentru defilare la Slatina, unde erau şefii judeţului“, îşi aminteşte Nicu Popa, în prezent consilier la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt, pe atunci tânăr salariat al unei instituţii de cultură din Caracal.

„Pe câteva sute de metri, de la Podul Olt la Slătioara, au plantat porumb, pentru că trecea tovarăşu’“

Pentru cine mai are dubii că se exagera, de foarte multe ori, Nicu Popa povesteşte că într-un an s-a anunţat vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu probabil prea „din scurt“, iar pentru că pe o bună bucată de câmp, de la ieşirea din Slatina, spre Craiova, şi până la intrarea în prima localitate, Slătioara, responsabilii CAP-ului aveau o problemă, cultura înfiinţată nu răsărise corespunzător, în disperare s-a plantat porumb. „Efectiv asta au făcut, l-au adus fir cu fir şi l-au plantat“, povesteşte Popa.

O altă întâmplare, legată tot de un 1 Mai şi tot de vizita şefului statului, dar văzută cu ochi de copil, ne-o istoriseşte acelaşi interlocutor. „Ţin minte că învăţătoarea ne spusese să aducem, fiecare, flori. Eram dispuşi de-o parte şi de alta a drumului, eram numai copii şi tineri de la Slatina şi până la Găneasa  (o distanţă de aproximativ 6 kilometri – n.r.). A ajuns coloana şi n-am ştiut că în primele  două maşini nu sunt tovarăşul cu tovarăşa, aşa că am aruncat toate florile în calea primei maşini. În a treia maşină i-am văzut pe ei, ne făceau cu mâna. Am plâns atunci de ciudă că nu mai aveam flori, iar ceilalţi copii mai păstraseră“, îşi aminteşte Popa.

Cu Nicu Ceauşescu la Şantierul Tineretului

Deşi erau momente în care cei obligaţi să stea „în dispozitiv“ ore întregi înjurau în gând, fie pentru că soarele le făcea probleme, fie pentru că în orele de aşteptare niciun şef nu-şi punea problema ce fel de nevoi ar putea avea sutele de „oameni ai muncii“ şi unde şi le-ar putea satisface, mai ales când aşteptau înaltele vizite în câmp,  îşi făcea şi distracţia loc.

„De 2 Mai, vreo trei-patru ani la rând, a venit la noi, la Frunzaru, Nicu Ceauşescu. Se organiza acolo un şantier al tineretului, aşa-i spuneau. Erau acolo multe barăci muncitoreşti, se aduceau nişte camioane, se improviza o scenă şi pe acea scenă evoluau fel de fel de trupe, ansambluri. Noi formasem pe-atunci grupul LAPSUS, era un grup de umor, eram foarte buni, ne invitau pe la universităţi, prin Craiova şi Bucureşti, chiar în detrimentul grupului Vacanţa Mare. Am avut chiar norocul să ne vadă, la un festival la Feteşti, Tamara Buciuceanu, care a venit la noi la cabină, ne-a surprins cu pantaloni-n vine când ne schimbam, ne-a invitat să nu ne jenăm, că a văzut multe de-astea, după care ne-a felicitat şi ne-ntrebat dacă nu vrem să dăm la teatru, să facem teatru de revistă în mod profesionist. Noi n-am plecat, dar Romică Ţociu, de la Craiova, i-a urmat sfatul. Aşa a fost soarta!

Cert este că acele întâlniri erau şi plăcute. De regulă cei veniţi de la Bucureşti stăteau o jumătate de oră - o oră, după care plecau. Nici de mâncat nu mâncau acolo, cum credeam noi, plecau la vânătoare, aveau pe unde. Dar noi rămâneam şi petreceam, eram aduşi de peste tot din judeţ. Şi lumea se bucura, eram de toate vârstele, în primul rând pentru că ne scoteau din producţie“, a povestit Nicu Popa.

„De 1 Mai ascultam România Liberă şi Vocea Americii“

Poveşti care mai de care mai savuroase răsar din discuţiile cu „oamenii muncii“ de atunci. Gheorghe Atanasescu era inginer proiectant la Întreprinderea de Prelucrare a Aluminiului. Aproape invariabil, de 1 Mai şi de 23 August din laboratorul în care lucra pleca proiectul pentru carul alegoric. Cu toţii ştiau însă că după prânz, când se termină defilarea, fiecare poate plca pe unde are treabă. „Imediat după defilare noi eram câţiva care urcam pe munte, ne luam rucsacul şi plecam la ocazie, nu era altă posibilitate de transport, să ajungem la Cozia. Asta cred că era cea mai mare bucurie, că aveai două zile libere, 1 şi 2 mai, pentru că pe atunci se lucra şi sâmbăta, era o singură zi liberă pe săptămână“, povesteşte Atanasescu.

1 Mai era, de asemenea, o ocazie pentru câţiva ca pe lângă salariu să câştige ceva în plus. „Se dădeau câteva prime, dar nu vă-nchipuiţi că la oamenii muncii. Prima dată luau şefii şi pe lângă ei şi nişte muncitori, pe care-i cântau şi prin ziarele vremii, că au depăşit planul, că nu ştiu ce au mai făcut, lucruri pe care le făcea o fabrică întreagă, nu le făceau singuri. Bineînţeles că pe ăştia îi înjurau cei care nu luau primă şi asta era!“, îşi aminteşte inginerul.

De la petrecerea câmpenească la care luau parte cei mai mulţi imediat după defilare, la care se găsea bere, un produs la îndemână la zile mari, nu în fiecare zi, seara se trecea, în anumite familii, la radio.

„Ne strângeam pe la câte cineva şi ascultam România Liberă sau Vocea Americii, unde se vorbea despre ce întâmplă în România.

Comentam, făceam şi noi o comparaţie cu ce auzeam, uneori aflau şi alţii cine ascultă aceste posturi de radio, pentru că nu Securitatea a făcut toate relele, ci informatorii pe care îi racolau dintre prieteni, dintre colegii de muncă. Se ajunsese ca aceşti informatori să spună lucruri banale, cum ar fi, spre exemplu, ca acum, de Paşte, că X avea la masă miel, de unde are mielul, cum l-a procurat, sau că în colectivul Y s-au spus bancuri“, povesteşte Atanasescu.

„Ne uitam la părinţii noştri cu veneraţie, doar erau oameni ai muncii“

Pentru cei pe care Revoluţia din 1989 i-a prins în pragul adolescenţei, amintirile sunt mai degrabă dulci. „Participam la diverse întreceri sportive, cross-uri, campionate, se organizau de Ziua Tineretului fel de fel de manifestări, iar nouă, tinerilor, chiar ne plăcea. De 1 Mai ne uitam la părinţii noştri aproape cu veneraţie, doar erau oameni ai muncii, pe care îi sărbătoream în acea zi, aşa ni se spunea“, povesteşte Cătălin Pătru, directorul medical al Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina.

„Tindem să credem că ce se întâmpla atunci era o exagerare, şi probabil că şi era în anumite momente, însă ce trăim astăzi depăşeşte cu mult acele vremuri. Multe lucruri se făceau atunci mai sincer de o mie de ori decât se fac astăzi.“, spune şi istoricul Guţică Florescu, directorul Muzeului Judeţean Olt, care îşi aminteşte de bucuria care însoţea acele reuniuni de prieteni. „Asta ar trebui să fie şi astăzi 1 Mai, o bucurie“, mai spune Guţică.

„Ne duceam la pescuit şi luam cu noi berea Haiduc, de Scorniceşti“

Şi oamenii muncii de la Scorniceşti, cât era comuna lor de vestită, doar acolo se născuse tovarăşul, tot la Slatina veneau pentru defilare. „Să vă spun ceva: şi la defilare era o plăcere pentru mulţi. Era ziua liberă, după defilare plecai la petrecere. La noi se strângeau pe la Stejarul, pe la Rusciori, plecam la pescuit pe cele patru diguri, luam cu noi berea Haiduc, de Scorniceşti, care era mai căutată decât Bucegi, ce băusem până să apară a noastră... Era lumea bucuroasă, pentru că existau oamenii muncii, aveau unde să muncească. Şi pe-atunci se trăia şi mai bine, şi mai prost, nu toţi o duceau grozav, până la urmă noi tot ăia suntem!“, spune Ion Prioteasa, primarul de astăzi al Scorniceştiului.

Faptul că oamenii se bucurau să se-ntâlnească, să-şi povestească, să asculte şi să-i vadă pe artiştii în vogă ai acelor vremuri, pentru că aceştia aveau o zi plină, susţinând concerte în toată ţara, este însă un adevăr. „Astăzi suntem sătui de iarbă verde de la televizor, nu ne mai întâlnim. Pierdem zilele, pierdem nopţile în faţa televizorului, am uitat că iarba se pipăie, se miroase“, concluzionează Gheorghe Atanasescu.

 

CITIŢI ŞI: Ultima speranţă pentru Scorniceşti, locul din care Ceauşescu făcuse un rai în comunism: „Să vină americanii!“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările