Istorii neştiute din Gura Iadului. Cum era străbătut celebrul defileu de la Cheile Bicazului acum 100 de ani VIDEO

Istorii neştiute din Gura Iadului. Cum era străbătut celebrul defileu de la Cheile Bicazului acum 100 de ani VIDEO

Atelaj prin Cheile Bicazului, în perioada interbelică Sursa Facebook Eşti din Neamţ

Până acum mai bine de 100 de ani, prin Cheile Bicazului, celebrul defileu căruia i se mai spunea şi „Gura Iadului“, se circula doar la pas.

Cheile Bicazului constituie unul dintre obiectivele de foarte mare interes din judeţul Neamţ şi din ţară, anual el nelipsind de pe harta zecilor de mii de turişti români sau străini care aleg în itinerariile lor zona Moldovei, pentru ca trecând defileul să se îndrepte spre Lacul Roşu şi alte destinaţii din Transilvania. 
 
În prezent, accesul în chei se face facil, pe drumul transcarpatic DN 12C, care leagă oraşele Bicaz de Gheorgheni, unul modernizat recent, la volanul maşinii sau
autocarului, unii preferând să o facă şi la pas pentru a admira spectacolul oferit de Mama Natură, cu uriaşele stânci ce-nfioară privindu-le crestele înalte şi frumuseţea pârâului care a săpat necontenit din vremuri imemoriale în munte, croind şi el un drum, cel de vărsare în Bistriţa. 
 
Deşi pare de neconceput acum, istoria căii de acces rutier din Moldova spre Transilvania şi invers este una de dată „recentă“, din 1918, pentru că atunci s-a dat în folosinţă un prim tunel ce ducea spre Lacul Roşu sau Bicaz. Până în anul menţionat, drumul spre Ardeal urma cursul Bistriţei, spre Grinţieş şi Tulgheş, sau pe la Dămuc, cu ieşire în Lacul Roşu, ocolind defileul. 
 
Aşa că aceia care treceau prin Cheile Bicazului o puteau face doar la pas - nici vorbă cu un automobil, camion sau căruţă. Despre acest aspect consemna un împătimit al naturii, geograful Simion Mehedinţi, în volumul „România“, care a fost editat în anul 1923:  
 
„De la Piatra, 48 de kilometri, se pot face cu automobilul, 2 kilometri până la Chei şi restul de 6 kilometri până la Tău (Lacul Roşu - n.red), nu se pot face decât mergând pe jos; puţină osteneală, dar cu prisosinţă răsplătită prin priveliştile ce ţi se desfăşoară în chip variat şi de o uimitoare frumuseţă. Se vede nişte culmi domoale, zidite din rocile cele mai vechi ale planetei (cristaline) acoperite cu păduri, iar sus de tot îmbrăcate cu vegetaţia măruntă a ierburilor subalpine, dintre care unele (merişorul) rămân verzi şi peste iarnă“. 
 

„Nicăiri în Carpaţi ochiul nu întâlneşte o panoramă mai plină de măreţie“ 

Despre frumuseţea Cheilor Bicazului şi că accesul se făcea doar pe jos a relatat şi preotul Constantin Matasă, în cartea „Călăuza judeţului Neamţ“, una publicată în 1929, autorul fiind cel care a înfiinţat Muzeul de Istorie din Piatra Neamţ şi un neobosit promotor al turismului în masivul Ceahlău în anii de după 1920. 
 
El preciza că autovehiculele puteau ajunge până în 1918 doar deasupra defileului, venind de la 
Gheorgheni, pentru că tunelul nu era făcut. Şi mai scria despre desfătarea pe care i-o ofereau drumeţiile în zona Ceahlăului: „Cheile propriu zise ţin doi kilometri, drum pe care nu se poate merge decât pe jos, după care mai străbătând cale de încă vreo patru-cinci kilometri se ajunge pe vârful muntelui Ghilcoş, unde la o altitudine de 1000 m se întinde pe o mare suprafaţă de teren, un splendid lac... Tăul. (...) Cele mai frumoase clipe de recreaţie, pe care le-am putut gusta în viaţă, au fost acelea din hoinărelile mele, totdeauna cu alţi prieteni, prin munţii regiunii noastre, Ceahlăul, Grinţieşul, Barnarul, Dealul Vânăt, Munţii Tarcăului şi Cheile Bicazului“
 
Sursa Facebook Eşti din Neamţ
 
 
Şi tot academicianul Simion Mehedinţi, semn că a fost adesea călător prin Cheile Bicazului, mai ales că nu era departe de locul de baştină, Soveja, Vrancea, descria minunăţia naturală extrem de plastic, folosind termeni arhaici din vremea lui: „În loc de culmi netede, vezi ivindu-se creste golaşe, cu vârfuri în chip de turnuri sau piramide, care amintesc Ceahlăul. Şi forma şi culoarea lor albue îţi arată că intri într-o nouă fâşie: a munţilor calcaroşi. În adevăr, drumul care coboară spre Valea Bicazului te duce repede în fundul unor prăpăstii, nu se poate mai semeţe. Zarea se închide: în stânga şi în dreapta, păreţi de stâncă se ridică întocmai ca ruinele unei cetăţi. Nicăiri în Carpaţi, ochiul nu întâlneşte o panoramă mai plină de măreţie - mai ales că sălbătăcia râpelor este însoţită jos de lumina unui lac, făcut de vreo sută de ani prin năruirea unui munte, care a oprit în loc Bicazul, silindu-l să înece o pădure a cărei copaci stau şi azi în picioare“. 
 

Exploatări forestiere, jgheabul, tunelul din 1918 şi cel din 2005 

Despre defileu se mai fac referiri pe site-ul „Welcome Romania“, spunându-se că drumul naţional 12C, lung de 54 de kilometri, leagă Ardealul de Moldova, traversând Carpaţii Orientali, că porţiunea cea mai problematică, dar totodată şi cea mai spectaculoasă trece prin Cheile Bicazului, iar văzând popularitatea actuală a drumului, pare incredibil că nu a fost folosit până la sfârşitul secolului al XIX-lea: „Drumurile comerciale ale vremii ocoleau de departe «Gura iadului», cum era numită partea inferioară a acestuia. Calitatea lemnului din zonă i-a motivat însă pe antreprenorii vremii să exploreze zona. Primul care a parcurs cei 2,5 km ai cheilor a fost exploratorul de origine italiană Giacomuzzi Tita. Antreprenorul armean Urmanczy Nandor a construit într-un an şi jumătate (1891-1892) un jgheab de 30 km, prin care lemnul plutea până la râul Bistriţa“. 
 
Sursa Facebook Eşti din Neamţ
 
Se pare că jgheabul a funcţionat 12 ani, iar pe la 1910, când s-a proiectat traseul viitorului drum, se mai puteau observa doar grinzile acestuia. În 1905 a fost construită o potecă îngustă de-a lungul cheilor, extinsă mai târziu pentru a permite şi accesul căruţelor. Partea din Ardeal a drumului cu o singură bandă a fost finalizată în 1914, cea din Moldova peste ceva ani, iar drumul naţional a fost lărgit la două benzi şi la sfârşitul anilor 1960. 
 
În 1918, pentru a se face legătura între Moldova şi Ardeal, a fost construit un tunel de 68 de metri lungime, lărgindu-se un gol de origine carstică din masivul muntos. Dimensiunile de gabarit erau reduse, o lăţime de 5,70 metri şi o înălţime de 4.10 metri, permiţând fiind doar o singură bandă. 
 
Numai că traversarea tunelului era riscantă, dar n-au fost incidente, deoarece roca în care a fost executat era fisurată şi fenomene carstice permiteau infiltrarea apelor, existând posibilitatea prăbuşirii unor stânci din boltă. Problema vechiului tunel cu o bandă, construit în 1918, a fost rezolvată abia în 2005, prin construirea unuia nou, lung de 155 de metri şi înalt de 6,80 metri. 
 
 
Vă mai recomandăm să citiţi: 
 
 

 

 

 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările