Enigmele templelor din Sarmizegetusa Regia. Altare de rugăciune şi sacrificii sau hambare uriaşe?
0Construcţiile misterioase din incinta sacră a Sarmizegetusei Regia au stârnit controverse între arheologi. Au fost, cu adevărat, temple antice?
Turiştii care vin la Sarmizegetusa Regia, oraşul antic din Munţii Orăştiei, considerat de istorici capitala Daciei, sunt întâmpinaţi de o mulţime de construcţii misterioase din calcar şi andezit, grupate în ceea ce arheologii au numit incinta sacră.
Cea mai comună explicaţie pentru rolul edificiilor antice, dată de istoricii care le-au cercetat de-a lungul timpului, a fost că acestea au funcţionat în Antichitate ca temple şi sanctuare ale dacilor. Unii istorici au susţinut că ar fi fost sanctuare-calendar cu care dacii măsurau trecerea timpului (Marele Sanctuar Circular), locuri de sacrificii şi jertfe (Soarele de andezit) sau chiar arene de luptă şi spectacole. Pentru mulţi dintre vizitatorii lor, templele patrulatere şi circulare din Sarmizegetusa Regia au devenit locuri de rugăciune şi meditaţie, iar unii dintre ei au ajuns să le considere „porţi energetice” către alte lumi.
Există însă numeroase controverse cu privire la templele Sarmizegetusei Regia, iar istoricii se contrazic pe tema utilizării lor. Istoricul Coriolan Horaţiu Opreanu oferea, într-o analiză publicată în revista „Magazin Istoric” (mai 2017), câteva argumente pentru care construcţiile antice din incinta sacră nu ar trebui privite ca edificii religioase, ci mai degrabă locuri unde puteau fi depozitate grânele, pentru ca localnicii vastei aşezări din munţi să traverseze cu bine iernile grele din Dacia.
„Încă din anii ’50 Constantin Daicoviciu a dezvelit printre copacii pădurii seculare nişte ciudate şiruri de discuri de piatră. Le găsise la cetatea dacică de la Costeşti şi profesorul său D.M. Teodorescu, care le considerase urme ale unor „sanctuare urano-solare“, fără a argumenta însă în vreun fel această părere. Fostul său asistent, C. Daicoviciu, n-a fost de acord şi, mai bine informat cu literatura arheologică, şi-a dat seama că sunt substrucţii (temelii) asemănătoare cu cele ale depozitelor de cereale romane, ce aveau podeaua suspendată pe piloni, pentru a feri cerealele de umezeală şi de rozătoare. Iată ce scria despre ele în 1951: „am înclina să le credem mai mult bazele unor uriaşe hambare destinate să adune recolta de pe pământurile mănoase din Valea Mureşului ale stăpânului cetăţii“.
În 1960 însă, inexplicabil, Constantin Daicoviciu se reîntorcea la părerile lui D. M. Teodorescu: „temple deschise, pe suporturile de piatră rotunde pe care erau aşezate, fie stâlpi de lemn, fie coloane de piatră de andezit, cum e cazul la sanctuarul cel mare cu 60 de coloane de la Grădiştea Muncelului. şi aici coloanele vor fi servit drept loc pentru depunerea ofrandelor sau a altor obiecte de cult“. Această părere a fost impusă doar prin autoritatea sa absolută, apărată cu dârzenie şi de fiul său Hadrian Daicoviciu în următoarele două decenii, fără a fi vreodată argumentată ştiinţific, conform rigorilor disciplinei”, informa istoricul Coriolan Horaţiu Opreanu.
Pădurea de coloane
C. H. Opreanu susţinea că instoricii din regimul comunist au ales să meargă pe o pistă greşită, în justificarea rolului acestora. Umaşii spirituali care au continuat cercetările la Sarmizegetusa n-au mai scăpat niciodată de această viziune oficială: aliniamentele de discuri de piatră erau temple într-o capitală religioasă cu valenţe spirituale unice, pe care romanii au decis să o distrugă sistematic tocmai de aceea, completa autorul.
„E drept că noii arheologi au perfecţionat falsa interpretare propunând temple cu acoperiş sprijinit pe o „pădure de coloane“, fără a exista o încăpere destinată cultului divinităţii (cella templelor greceşti şi romane), în pofida aberaţiei arhitecturale a unui astfel de edificiu şi a inexistenţei vreunei analogii în alte spaţii ale Antichităţii. Pe de altă parte, absenţa spaţiului destinat cultului, locuinţa pământeană a divinităţii înseşi, unde se petreceau comuniunea şi comunicarea credincios-zeu, unde credinciosul trăia misterul credinţei, îndeplinind ritualurile prescrise, nu a fost niciodată explicată. Cum putem atunci crede simpla afirmaţie că aceste aliniamente de discuri de piatră reprezintă urmele unor grandioase temple antice? Pe aceste fundamente teoretice s-au dezvoltat, treptat, elucubraţiile mistice care declarau spaţiul Sarmizegetusei un loc cu o încărcătură magică nemaiîntâlnită. Dacii şi spiritualitatea lor puţin cunoscută erau declaraţi unici şi în numele acestei calităţi orice gogomănie imaginată de oricine putea fi prezentată drept contribuţie culturală originală antică.”, scria profesorul C. H. Opreanu.
Istoricul afirma că aliniamentele au fost considerate temple fără nicio dovadă concretă, iar explicaţia unor depozite uriaşe cu podeaua ridicată pe piloni deasupra nivelului solului este mai aproape de adevăr. „De ce această explicaţie este mai credibilă decât cea care le consideră temple? Pentru că fără dovezi pentru practicarea unor acţiuni expresive de cult – ca: rugăciuni, sacrificii, ofrande – şi fără dovezi ale implicării unei fiinţe transcendente prin simbolism (ofrande, reprezentări ale mitului sau ale divinităţii înseşi) nu avem dreptul să susţinem posibilul caracter sacru al unui edificiu”, informa autorul articolului „Secretele Sarmizegetusei Regia astăzi”, din Magazin Istoric.
Istoricul Hadrian Daicoviciu rezerva în volumul „Dacii” (1965) un spaţiu larg descrierii incintei sacre a Sarmizegetusei Regia. „Impresionante, prin grandoarea dar şi prin caracterul lor enigmatic, sunt construcţiile religioase ale daco-geţilor, sanctuarele lor. Nicăieri nu sunt ele atât de bine şi de complet reprezentate ca la Sarmizegetusa. Complexul de ruine care a primit denumirea de incinta sacră se află la aproximativ 100 m de poarta răsăriteană a cetăţii Sarmizegetusa. Spre el ne conduce, coborând, un drum larg, pavat cu lespezi de calcar, astăzi în parte mâncate de vreme, şi mărginit pe ambele părţi de un gard scund de piatră. Drumul dă într-o piaţetă pavată, având pe două laturi câte un braţ de la un canal de apă, captat dintr-un izvor apropiat. Cele două braţe duc spre prăpastia vecină şi au fără îndoială şi un rol ritual. Priveliştea care se înfăţişează e impresionantă. În mijlocul minunatei păduri se-culare de fag ochiul surprinde urmele monumentale ale sanctuarelor dacice, dispuse pe două terase (a X-a şi a XI-a)”, informa istoricul.
Soarele de andezit, loc al sacrificiilor?
Sanctuarele dacice, adăuga acesta, sunt de două feluri: circulare şi patrulatere, acestea din urmă având aliniamente de postamente pentru coloane. Un loc aparte l-ar fi reprezentat soarele de andezit din Sarmizegetusa Regia. „Datorită formei sale, acest pavaj circular de aproape şapte metri în diametru, aşezat pe o temelie de blocuri calcaroase, îşi merită pe deplin numele de „soare de piatră” care i-a fost dat. El servea ca altar de jertfă; sub el se află un bloc cioplit în formă de lighean, care dă în canalul de scurgere: pe aici curgea apa folosită la ceremonii sau chiar sângele jertfelor. Dacă rostul „soarelui de piatră” a fost lămurit, enigmatică rămâne menirea unui coridor nu prea lung acoperit cu lespezi de calcar, aflat în apropiere. Presupunerea cea mai plauzibilă este că el a servit ca „depozit” de ofrande”, scria Hadrian Daicoviciu.
Marele templu circular – calendar dacic?
O explicaţie controversată a fost dată de către reputatul istoric Marelui Sanctuar Circular. „Marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa cu aşezarea ritmică a stâlpilor săi presupune efectuarea unor observaţii coreşti, mai naturale în cadrul cultelor solare decât în cel al adorării de divinităţi subpământene”, informa Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii.
Rolul exact al edificiului nu a fost desluşit, adăuga istoricul, dar se poate presupune că era folosit şi ca un calendar. „Legătura dintre calendarul dacic şi religia dacilor e evidentă. O subliniază însăşi prezenţa calendarului de piatră în incinta sacră, alături de alte sanctuare, o subliniază spusele lui Iordanes despre rolul hotărâtor al lui Deceneu în dezvoltarea preocupărilor astronomice la daci. Natural, astronomi erau preoţii. Prin cunoştinţele lor despre mişcarea corpurilor cereşti, prin reglementarea calendarului, atât de necesară agriculturii de exemplu, ei îşi sporeau autoritatea asupra maselor, apărând în faţa acestora nu ca nişte simpli cărturari, ci ca posesori ai unor puteri misterioase şi supranaturale”, completa autorul volumului Dacii.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
