Sinuciderea culturală a Rusiei. Ioan Stanomir, politolog: „De la Stalin, ruşii au învăţat că un glonţ este soluţia“
0
Rusia este o naţiune duală – pe de o parte, există cultura, a cărei unicitate şi profunzime este de neînlocuit în patrimoniul mondial, pe de altă parte, este identitatea istorică, specifică prin cruzime, minciună, dorinţă de putere mai presus de orice. În prezent, această cea din urmă faţă a Rusiei, prin acţiunile teribile desfăşurate în Ucraina, nu face altceva decât să îngroape cultura rusă
Politologul Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti, prezent recent la Universitatea „Ovidius“ şi la Biblioteca Judeţeană „I.N.Roman“ din Constanţa, a dezvăluit din misterele Rusiei care, pe o parte, a contribuit de-a lungul secolelor la edificarea culturii europene, însă, pe de altă parte, a păstrat o rezervă, dacă nu chiar o neîncredere faţă de tot ceea ce este occidental, european.
„Cu toţii putem cădea de acord că Rusia este altfel, iar poporul rus crede că între Rusia şi restul lumii se află «destinul rus». De unde provine această sintagmă? Practic, există în istoria poporului rus o lungă tăcere provocată de invazia mongolă, după care se distinge din ce în ce mai mult o anumită voce, iar acestei voci i s-a spus «sufletul rus». A existat un mare scriitor ruso-american, Vladimir Nabokov, care avea oroare de această sintagmă «sufletul rus». A folosi formule de genul «sufletul rus» sau «sufletul slav» sunt expresii nefericite, pentru că ele duc la generalizări şi generalizările te scutesc să mai gândeşti“, spune Ioan Stanomir.
Sinucidere culturală
Rusia este altfel, explică Ioan Stanomir, pentru că trece brusc de la un regim al modernităţii la o dramă pe vremea lui Petru cel Mare şi traversează simultan un complex de inferioritate şi unul de superioritate.
Complexul de inferioritate rezidă în faptul că ruşii ştiu că între ei şi vecinii lor, polonezii, se află Renaşterea şi Barocul, mişcări culturale pe care Rusia nu le-a avut.
Complexul de superioritate este dat de faptul că ruşii cred că între ei şi restul lumii se află destinul rus şi acest destin este distinct şi unic.
„Între aceste două extreme încearcă să se plaseze cultura rusă şi, mărturisesc, nu am fost atras de latura mesianică a culturii ruse, despre care cred că este profund indigestă, însă marea poezie rusă, atât cât poate fi ea tradusă, este extraordinară“, dezvăluie politologul.
Problema este că războiul din Ucraina, atacarea unei ţări slave, riscă să facă uitate aceste nume.
„Toată moştenirea culturală pare a fi depărtată de Rusia pe care o vedem desfăşurându-şi forţele astăzi. Rusia se sinucide acum cultural cu crimele din Ucraina, pe mai multe generaţii. Sunt convins că va trece mult timp până când spectatorii vor mai avea chef şi dispoziţie să citească Cehov. În momentul când o naţiune are un stat criminal, cultura se salvează cu greutate. Cultura germană prin Thomas Mann s-a salvat cu greutate din dezastrul nazist, însă ruşii nu au un Thomas Mann care să le apere onoarea“, spune profesorul universitar.
Anton Cehov şi Lev Tolstoi Sursa Profimedia
El crede că statul rus a învăţat arta cruzimii de la popoarele cu care a intrat în conflict.
„Nu vorbim de o istorie care începe acum, ci de una care a început sub semnul violenţei, care joacă un rol distructiv, toxic şi letal. De ce statul rus şi apoi cel sovietic continuă în a persecuta gândirea, în pofida diferenţelor care există între ţarism şi sovietici? Ţarismul a vrut să ţină ideile departe, iar sovieticii au vrut să-i înveţe pe oameni cum să scrie“, explică Ioan Stanomir.
Minciuna care ascunde un regim criminal
Spiritul rus a fost îngropat în statul rus şi a devenit politică de stat şi care ţine de această identitate profundă. Din spiritul rus face parte şi minciuna.
Prof. univ. dr. Angelo Mitchievici, directorul Bibliotecii „I.N. Roman“ din Constanţa, citează din Marchizul de Custine, care a vizitat Rusia în anul 1939, publicând ulterior o carte emblematică pentru înţelegea Rusiei.
„El a fost fascinat şi oripilat de ceea ce a văzut în Rusia, că întreg aparatul, oamenii, se hrănesc din minciună, iar răul este atât de înrădăcinat că sare în ochi străinilor. Iată cum descria el: «Rusia este o ţară în care toată lumea conspiră pentru a înşela pe călător. Ştiţi oare ce înseamnă să călătoreşti în Rusia? Pentru un nesocotit înseamnă să se hrănească cu iluzii, dar pentru oricine îşi ţine ochii larg deschişi într-o cât de măruntă putere de observaţie, aceasta înseamnă o muncă permanentă, îndârjită, şi care constă în a deosebi, cu greutate, două naţiuni ce se luptă într-o groapă. Cele două naţiuni sunt Rusia, aşa cum este şi Rusia aşa cum vrea să fie arătată Europei. Trebuie să recunoaştem: ruşii din toate clasele sociale conspiră într-o înţelegere minunată pentru a vedea triumful duplicităţii ei. Mint cu iscusinţă şi se prefac cu naturaleţe»“.
În cazul războiului din Ucraina, minciuna ascunde un regim criminal şi sfidează inteligenţa tuturor: de la modul în care o agresiune evidentă, ocuparea unei ţări prin forţă militară, este numită „operaţiune specială“, la insistenţa cu care se consideră întreaga naţiune ucraineană ca fiind una nazistă. Ruşii care fie că tac, fie că aplaudă, fie că găsesc alibiuri pentru acest război nu sunt decât complici.
Bestialitatea poporului rus
Nu este pentru prima dată când, în decursul istoriei, ucrainenii au fost oropsiţi de vecinii lor. Spre exemplu, Imperiul Ţarist era convins despre ei că nu există ca naţiune, considerându-i un fel de ruşi care nu vorbesc bine rusa şi pe care trebuia să-i ajute, interzicându-le limba. Aşa s-a întâmplat la marea foamete din 1930, organizată de către Stalin în vederea supunerii ţărănimii ucrainene refractară la proiectul colectivizării forţate.
În prezent, spune Ioan Stanomir, ne aflăm în acelaşi moment şi cu toţii se întreabă de unde găseşte Vladimir Putin soldaţi doritori să omoare, să jefuiască, să violeze, să incendieze.
Ioan Stanomir FOTO Ionuţ Druche
„Răspunsul este unul cât se poate de clar: din poporul rus. De ce? Pentru că, la un moment dat, când o naţiune trăieşte într-o simbioză cu un stat de un asemenea calibru, bestial, bestialitatea statului începe să definească şi bestialitatea individului. Este ca şi cum unul dintre noi ar creşte într-o familie în care soţul îşi bate soţia până o omoară. Când copilul va creşte, ce va învăţa? Că singurul tratament pe care trebuie să i-l aplici soţiei este să o baţi până o omori“.
Cele mai teribile crime le-au comis ruşii împotriva unor popoare slave, iar ucrainenii nu sunt singurii slavi care au primit din partea Rusiei acelaşi tratament. Practic, Polonia şi Ucraina sunt două popoare pe care ruşii par să-i deteste în mod special. „Nu putem să nu vedem ce poate face statul rus pe teren când este lăsat să acţioneze. Din punct de vedere cultural, va purta o povară şi va fi obligat să dea explicaţii cu privire la directorii de teatru din Rusia care aleg să pună litera Z pe clădirile teatrelor lor“.
Apetenţa pentru sânge a suveranilor ruşi
Nu toţi ruşii, în istoria lor, s-au complăcut în postura de sclavi.
„De la Petru cel Mare, nu toţi ruşii au fost încântaţi de statutul de sclavi. Au existat «decembriştii», rebeliunea care a avut loc în anul 1825, când ofiţeri ai armatei imperiale au condus aproximativ 3.000 de soldaţi într-o mişcare de protest faţă de preluarea tronului de către Nicolae I, care au avut o soartă teribilă. Statul ţarist a avut la dispoziţie Siberia pentru a oferi un fel de moarte, care nu era moarte. Era chiar mai rău decât moartea pentru că nu te puteai întoarce niciodată“.
În faţa unei agresiuni, memoria istorică este importantă, dar mai important este viitorul istoric pe care vrem să-l clădim. Graniţele sunt pur şi simplu demarcaţii care dau unei naţiuni sentimentul că există şi că are un viitor. Ioan Stanomir, politolog
Evident, cultura rusă este una, iar statul rus este altul. Istoriceşte vorbind, statul care îi are pe Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare şi Stalin a avut ca model de existenţă „cnutul“, aşa cum îl numeşte politologul, în raport cu vecinii şi cu cei pe care i-a socotit inamici.
„Nu vreau să spun că la toţi conducătorii ruşi a existat o patologie, dar în cazul unora patologia reprezenta o componentă a personalităţii lor. Spre exemplu, Petru cel Mare era şi călău, deci avea pasiunea de a tortura. El este cel care şi-a omorât propriul fiu, Aleksei. Ecaterina cea Mare a fost un intelectual care şi-a obţinut tronul ucigându-şi soţul.
De la Stalin, ruşii au învăţat că un glonţ este soluţia tuturor problemelor. Să ne uităm la profilul celor care au condus statul rus, unde, cu foarte rare excepţii, sunt personalităţi înclinate să verse sânge, care au o lipsă de respect suveran.
Mihail Gorbaciov reprezintă o excepţie în acest lanţ de monştri care s-au perindat la conducerea Rusiei. Din păcate, s-a intrat în normalitate odată cu Vladimir Putin. Există în statul rus şi în ideologia acestui stat suficiente elemente pentru a justifica imperialismul, crima şi despotismul. Gândiţi-vă la destinul diferit a două popoare slave: polonezii şi ruşii. Polonezii fondează un model de organizare policentrică şi pluralistă, în vreme ce moscoviţii întemeiază un tip de despotism şi ferocitate“, explică Stanomir.
„Şi noi, cei din anii ’70, eram contemporani cu Lenin“
Ruşilor li s-a explicat că sunt o naţiune cu un destin special, iar ruşii de astăzi trăiesc cu un fel de nostalgie după URSS.
Prof. univ. dr. Angelo Mitchievici spune că nu este vorba doar de nostalgia liderului, ci de ceva ce împărtăşesc mulţi ruşi: „Grandoarea vocaţiei imperiale o găsim exprimată într-o carte a unui fost cetăţean al URSS, Vasile Ernu, care spune că «URSS nu a fost doar o ţară, a fost cel mai mare proiect politic al modernităţii care te face să te minunezi, te fascinează, iar fascinaţia lasă urme şi răni adânci. Niciodată nu am reuşit să înţeleg în URSS unde se termina povestea şi unde începea realitatea, unde se termina realitatea şi începea povestea. Noi trăiam alături de eroii noştri, alături de duşmanii noştri. De aceea, în URSS, nu trebuia să te fi născut la început de secol XX ca să fii contemporan cu Lenin. Şi noi, cei din anii ’70, eram contemporani cu el. Ba, mai mult, Lenin era aproape de noi în toate etapele vieţii: de copil, adolescent, bunic. Cultura rusă a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una dintre cele mai bizare istorii»“.
Vladimir Lenin şi Iosif Stalin, lideri ai URSS Sursa Wikipedia
Există această perspectivă asupra Uniunii Sovietice, care nu a fost un stat ca oricare altul în niciun moment al existenţei sale.
„Este ultimul şi cel mai mare imperiu colonial pe care l-a cunoscut umanitatea. Un stat de o ipocrizie superbă, care a încercat să distrugă popoarele baltice: pe polonezi, ucraineni şi basarabeni, pe tătarii din Crimeea şi pe ceceni. În Afganistan, cine au fost trimişi să moară? Fiii acestor naţiuni oprimate de sovietici. Nu voi face niciodată niciun fel de pact cu cei care au susţinut ideologia care s-a hrănit din sângele şi din suferinţa celor nevinovaţi. Regimul sovietic este un regim criminal, iar nostalgicii după URSS n-au decât să mă considere inamicul lor, pentru că asta şi sunt: sunt anticomunist visceral“, spune Ioan Stanomir.
Când o naţiune trăieşte într-o simbioză cu un stat de un asemenea calibru, bestial, bestialitatea statului începe să definească şi bestialitatea individului. Ioan Stanomir, politolog
„Relaţiile dintre România şi Ucraina au fost glaciale“
Rusia a profitat în întreaga sa existenţă de tensiunile interetnice, aşa cum a făcut şi în momentul de faţă. Astfel, Imperiul rus i-a întărâtat pe polonezi împotriva ucrainenilor şi viceversa, austriecii care deţineau şi ei o parte din Ucraina îi foloseau pe ucraineni împotriva polonezilor, iar Federaţia Rusă de astăzi a crezut că, date fiind aceste disensiuni istorice existente, Ucraina va fi abandonată şi nu va exista niciun fel de solidaritate.
„Cred că, dincolo de disensiuni, inamicul comun care a fost în această zonă, puterea rusă, a acţionat ca un factor de coagulare. Mi-aş dori să trecem peste dificultăţile istorice care au existat. Relaţiile dintre România şi Ucraina au fost glaciale şi, uneori, de-a dreptul ostile. Modul în care polonezii i-au primit pe ucraineni este o dovadă a schimbării acestei optici, pentru că dacă privim în urmă, relaţiile dintre cele două popoare au fost infinit mai complicate decât între alte state: ucrainenii îi ucideau pe polonezi, polonezii îi ucideau pe ucraineni, ucrainenii colaborau cu sovieticii. În faţa unei agresiuni, memoria istorică este importantă, dar mai important este viitorul istoric pe care vrem să-l clădim. Graniţele sunt pur şi simplu demarcaţii care dau unei naţiuni sentimentul că există şi că are un viitor“, spune Ioan Stanomir.
URSS este ultimul şi cel mai mare imperiu colonial pe care l-a cunoscut umanitatea. Un stat de o ipocrizie superbă, care a încercat să distrugă popoarele baltice. Ioan Stanomir, politolog
Diferenţa este că, în prezent, în cazul războiului din Ucraina, Federaţia Rusă nu mai dispune de acelaşi aparat de propagandă, care ar dori să transmită că oamenii, civilii care mor în Ucraina îşi merită soarta.
În acest sens, profesorul universitar la Universitatea Ovidius din Constanţa, istoricul Daniel Citirigă, dă exemplu de intelectuali precum George Bernard Shaw, marele nume ale dramaturgiei britanice, care a fost un fervent apărător al Uniunii Sovietice şi al stalinismului. La un moment dat, chiar a spus că, dacă ar mai avea 30 de ani, s-ar muta în URSS, după ce în 1931 sărbătorea la Moscova împlinirea vârstei de 75 de ani.
Ioan Stanomir şi Angelo Mitchievici FOTO Ionuţ Druche
„Pentru Vladimir Putin, nu există Ucraina“
Istoricul Daniel Citirigă argumentează de ce Ucraina şi-a câştigat dreptul de a face parte din Uniunea Europeană. Ca să înţelegem situaţia de acum, trebuie să ne întoarcem la perioada imperială a Rusiei şi în anul 1914, când Vladimir Ilici Lenin, provocat de teoriile Rosei Luxemburg, a definit un concept ce a făcut istorie în secolul al XX-lea: autodeterminarea.
„Pentru liderul bolşevic, autodeterminarea naţiunilor însemna «despărţirea lor statală de colectivităţile naţionale străine», prin care înţelegea «formarea unui stat de sine stătător». Doar că, s-a dovedit după încheierea Revoluţiei bolşevice şi înfrângerea albilor în Războiul civil, că Lenin s-a folosit de această formulă până a pus mâna pe putere: în 1922 a format URSS, unde popoarelor li se anula tocmai dreptul la autodeterminare. Sub masca unei federaţii de state, se forma de fapt imperiul comunist totalitar“, arată Citirigă.
În aceeaşi perioadă, în timpul Primului Război Mondial, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, referitor la autodeterminarea popoarelor, afirma că naţiunile, un grup de oameni cu ambiţii politice similare, pot să-şi organizeze propriul stat sau guvern, iar guvernarea popoarelor se poate face doar prin consimţământul lor.
„Desigur, o astfel de formulă a fost folosită divers, însă cert este faptul că în 1918 lumea imperiilor central europene se prăbuşea în favoarea statelor naţiuni, pornind de la acest concept al autodeterminării, cu aportul esenţial al Americii. Imperiul care nu dispărea, ci se transforma, era cel rus, cu Moscova în rolul de «Roma comunismului». Astfel, popoare din Europa Centrală şi de Est erau private de dreptul de a-şi decide singure soarta. Pornind de la aceste premise, consider că invadarea Ucrainei de către Rusia are la bază lipsa de înţelegere a unei realităţi, un anacronism total al Moscovei“, spune Daniel Citirigă.
Daniel Citirigă Arhivă personală
Pentru Vladimir Putin nu există Ucraina, lucru care îl face mai radical decât Lenin, nu există drept internaţional, nu există dreptul unui popor suveran de a-şi hotărî singur soarta.
Problema ucraineană se dovedeşte de netolerat pentru Federaţia Rusă pentru că Ucraina este piatra unghiulară a teoriilor expansioniste ruse.
„Ucraina a optat pentru democraţia liberală, iar în 1991 a dat un semnal puternic al autodeterminării politice şi pentru alte republici. La Kiev, alegerile nu au fost doar de faţadă în aceşti ani, precum la Moscova, iar în 2014, tot la Kiev s-a murit pentru acest parcurs spre Vest. Pentru toate aceste motive, consider că, deşi mai târziu decât alte naţiuni din Europa Centrala şi de Est, şi prin acest sacrificiu, ucrainenii si-au câştigat dreptul de a aparţine acestei Europe a libertăţii“, conchide istoricul Daniel Citirigă.
Se încarcă comentariile...
