Realizatorii documentarului „România sălbatică“ te învaţă cum să te îndrăgosteşti de natura neştiută VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cosmin (stânga) şi Dan au fost la înălţime, la propriu şi la figurat. FOTO: România salbatică
Cosmin (stânga) şi Dan au fost la înălţime, la propriu şi la figurat. FOTO: România salbatică

Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache povestesc cu pasiune despre aventura de zece ani a realizării documentarului „România sălbatică“, o capodoperă care redă faţa mai puţin ştiută a biodiversităţii de la noi. Filmul, rezultatul a mii de kilometri parcurşi şi a zeci de ore de filmat în condiţii nu mereu prietenoase cu omul, a avut premiera oficială în cinematografele din toată ţara pe 17 septembrie.

Weekend Adevărul“: Când aţi decis să începeţi acest proiect şi când aţi demarat totul?

Dan Dinu: Noi doi ne-am cunoscut chiar prin intermediul proiectului. Lucrăm de opt ani împreună, iar între noi sunt tot opt ani diferenţă. Iniţial, am început acest proiect de unul singur, asta acum peste 10 ani. Pe atunci îl vedeam ca pe un proiect fotografic. Apoi, după ce l-am cunoscut pe Cosmin, care e expert pe partea de video, am decis să schimb linia şi am mers pe ideea de a face un film documentar.

 - Înainte de „România sălbatică“ a mai existat un alt proiect interesant, „România neîmblânzită“. Care ar fi diferenţele între proiectul vostru şi celălalt documentar?

Dan Dinu: Din câte ştim, ei au plecat pe un proiect extern, făcut în străinătate, în timp ce noi am căutat să ne diferenţiem prin mai multă autenticitate. Noi avem o echipă 100% românească. De altfel, tot filmul aş spune că are o notă mult mai personală – am vrut un proiect autentic, filmat exclusiv în România, în sălbăticie şi doar cu animale sălbatice. Ce am mai încercat noi să facem a fost să filmăm nişte locuri foarte cunoscute într-o manieră mai puţin obişnuită. Ca să creăm senzaţia de: „am fost şi eu acolo, dar uite ce cadru interesant s-a putut filma în locul acela în care am fost şi eu“.

 - Ne puteţi da un exemplu?

Dan Dinu: De exemplu, în Balta Mică a Brăilei. Este un loc pe care puţină lume îl cunoaşte. E cea mai mare zonă de pădure de luncă inundabilă, aşa cum au fost foarte multe de-a lungul Dunării. S-au pierdut cam 80% din aceste păduri de luncă inundabilă, care sunt foarte importante pentru reproducerea peştilor şi pentru biodiversitatea din aceste zone. În Balta Mică a Brăilei încă se mai întâmplă acest lucru. În momentul când te duci să te plimbi pe acolo, ţi se pare ceva asemănător cu Delta Dunării la o scară mai mică. Dar când priveşti de sus şi vezi acele păduri inundate, e o imagine pe care nu ai cum să o vezi în mod normal. Îţi dă senzaţia de ceva de genul Amazonia. Şi mai sunt Vulcanii Noroioşi, pe care când te duci şi îi vezi de jos par oarecum interesanţi, dar în momentul când sunt priviţi de sus, lumea devine mult mai abstractă şi mult mai interesantă din punct de vedere al formelor.

Cosmin Dumitrache: Ce am mai încercat să facem diferit a fost inclusiv la partea de muzică, să aducem acest vibe românesc. S-a compus o coloană sonoră unică în România prin faptul că s-a compus aproximativ o oră şi jumătate de muzică. Nu s-a mai întâmplat în ultimii 20 de ani să se compună atât de multă muzică pentru un film, cu atât mai puţin pentru un film documentar – şi cu orchestră. Compozitorul nostru, Alexei Turcan, a încercat să aducă tot felul de influenţe româneşti – se aud instrumente interesante, se aud nişte sonorităţi interesante autohtone. Inclusiv Mădălina Pavăl, care cântă o bucată din melodie, a adus un vibe de voce românesc, un pic de folclor. Nu vă închipuiţi că e folclor clasic, ci din contră. E un mic twist care să îţi dea impresia că este despre România filmul acesta, nu este o muzică de orchestra clasică. Cred că şi cineva de afară va auzi nişte sonorităţi pe care nu le-a auzit. E ceva diferit, care nu se foloseşte de obicei în producţii. Este un film pentru români, dincolo de orice altceva.

 - V-aţi gândit să ieşiţi cu acest film documentar şi în străinătate?

Dan Dinu: În afară va fi un proiect mai degrabă pentru televiziune. În cinematografe probabil că e mai complicat.

 - Cât de dificilă a fost partea de documentare, cine v-a ajutat?

Dan Dinu: Am încercat ca tot filmul asta să fie cât se poate de corect ştiinţific, iar asta înseamnă lucrul cu foarte multe ONG-uri. Am lucrat cu toate parcurile naţionale şi naturale din ţară, care ne-au arătat în teren lucruri, ne-au explicat despre specii, despre locuri. Şi, bineînţeles, am colaborat cu foarte mulţi biologi silvici, oameni de specialitate. La final, tot filmul a fost supervizat de Călin Hodor, un biolog care se pricepe foarte bine la tot ce înseamnă partea de biodiversitate. Am ţinut foarte mult să avem informaţii corecte, pentru că pe lângă partea artistică a filmului, despre ceea ce înseamnă România, am vrut, totuşi, să fie şi un proiect educativ, am mizat mult şi pe zona aceasta.

Poveşti cu cerbi şi bursuci

 - Cu ce amintiri aparte aţi rămas după acest maraton frumos?

Dan Dinu: O experienţă mai puţin plăcută, dar care s-a terminat destul de ok, a fost că ne-a prins o viitură în Peştera Ponicova din Parcul Naţional Porţile de Fier. Când am intrat în peşteră era vreme bună, apoi s-a pus un potop de ploaie şi eram la un moment dat aproape de ieşire, ne-am dat seama că nu mai avem pe unde să ieşim pentru că intra foarte multă apă în peşteră. Am stat vreo patru ore până a mai scăzut apa. Ieşirea era undeva pe o săritoare pe care se forma o cascadă, iar scara pe care am fi coborât era efectiv plină cu apă. Ne-am dat seama atunci că am fost norocoşi. Noi ieşisem din partea cea mai îngustă a peşterii, ne-a prins exact la intrare, unde am putut să ne refugiem pe unul dintre pereţi. Dacă ne prindea un pic mai în interior, unde era un canion foarte îngust, nu ne-am fi dat seama ce se întâmplă şi putea să ne ia prin surprindere. Aici, în partea asta, nu a fost o problemă chiar aşa de gravă, pentru că am putut să ne refugiem.

romania salbatica

Dan nu a ezitat să se urce în vârful unor copaci înaţi pentru a surprinde cadrele dorite

Cosmin Dumitrache: Au fost foarte multe animale. De la secvenţă la secvenţă descopeream poveşti noi şi ne surprindeau din ce în ce mai mult speciile pe care le aveam în faţă camerei. Interesant era că pe măsură ce stăteam mai multe zile cu câte o specie, descopeream din ce în ce mai multe şi ne veneau şi mai multe idei. Mi-aduc aminte că am fost 11 zile la rând doar ca să surprind secvenţa cu pescărelul albastru şi ştiu că a trebuit să revin apoi peste aproape o lună pentru că îmi mai trebuia un cadru – descoperisem un cuib chiar pe un pârâu în zona unde locuiam eu, la 15 minute de Câmpina. Am fost, am filmat toată secvenţa, dar ne mai trebuia un singur cadru când masculul oferea un peşte femelei. Şi tot nu reuşeam să surprind acel moment – ba se întâmpla în altă parte, unde nu ajungeam eu cu camera, ba era într-o zonă unde nu îi vedeam foarte bine, şi a trebuit să revin cam la o lună, când ei se împerecheau a doua oară. Abia atunci am reuşit să surprind acel cadru şi să întregesc secvenţa.

 - Ce poveşti despre animale le-aţi spune celor fascinaţi de lumea necuvântătoarelor?

Cosmin Dumitrache: Au fost şi secvenţe mai uşoare. De exemplu, la cocoşul de munte, unde am fost şapte zile, unde am scos două poveşti. Puteam face două poveşti diferite, culmea, în două anotimpuri diferite – jumătate din timp a fost primăvară şi pentru două zile a fost iarnă în toată regulă. La perioada de rotit. La cerb, la boncănit, iar a fost o problemă, deşi ne-am dus în perioada cât de cât optimă. Problema a fost că perioada fiind destul de caldă, cerbii nu ieşeau în zonele de boncănit, stăteau mai mult în pădure. Am stat şapte zile şi aveam două cadre cu cerbi, atât. Şi noi trebuia să facem secvenţă. Este un sentiment aparte când te duci prima dată, nu ştii exact sunetele pe care le emit şi mergi prin pădure, mai ales pe crepuscul dimineaţa. Dacă îl auzi lângă tine boncănind – ursul este mic copil pe lângă cerb. E o senzaţie absolut fascinantă.

Dan Dinu: Îmi aduc aminte că, în prima tură, mergeam noaptea, pe întuneric, eram prin pădure şi unul a boncănit la probabil 10 metri de noi. Am simţit că se rupe pădurea cu noi. Senzaţia a fost foarte viscerală aşa când îl auzi lângă tine. Aş mai aminti că între Cluj şi Gherla, într-o zonă de deal, am stat lângă o vizuină de bursuci. A fost absolut fabulos, pentru că erau atât de simpatici! Ne-am dus pentru două zile şi am terminat după o săptămână, pentru că nu voiam să mai plec de acolo. Era o familie: doi bursuci şi patru pui. În fiecare seară, de obicei, masculul şi femela plecau în pădure şi lăsau puii să se joace în jurul vizuinii. Eram la trei-patru metri de ei. Adulţii nu au avut niciun fel de reacţie. Au văzut că e ceva, dar au înţeles că nu suntem agresivi şi aveau încredere să îşi lase puii chiar lângă noi, care se jucau, se zbenguiau, nu au avut niciun fel de problemă.

Animalele nu atacă neprovocate“

 - Să vorbim şi despre preconcepţii. Atacă sau nu animalele atunci când nu sunt provocate?

Dan Dinu: Avem foarte multe preconcepţii şi există foarte multe mituri. Mai este altul legat de vipere, că te muşcă, sar pe tine. Chiar şi când o calci pe coadă, vipera încearcă să scape. De regulă, ea simte vibraţiile paşilor cu mult înainte. De aia e bine să mergem apăsat, să avem beţe de tracking, pentru că ea simte acele vibraţii şi se îndepărtează din potecă. O viperă adultă are în jur de 80 de centimetri, iar în momentul când se încolăceşte poate să atace la 30 de centimetri maximum. La alte filmări am întâlnit şi şerpi cu clopoţei, dar au fost foarte docili. Într-adevăr, se încovrigau şi stăteau. Ideea este că un adult de viperă te muşcă şi de multe ori muşcătura este oarbă, nici măcar nu îţi bagă venin. De ce? Pentru că dacă te muşcă şi îşi dă veninul, ea rămâne nemâncată în jur o lună de zile – nu mai poate să mănânce pentru că nu are cum să îşi omoare prada. De ce ar face asta? Dacă ai călcat pe ea, dacă o agresezi, normal că se apără. Dar altfel nu se întâmplă lucrurile astea. De cele mai multe ori, animalele fug de om. Omul este văzut ca un pericol pentru ele. Rare sunt cazurile în care să se poată întâmpla un atac, iar de cele mai multe ori este tot din vina omului, pentru că s-a dus într-o zonă unde nu trebuia să fie. 

romania salbatica

Cosmin filmează deasupra norilor Sursa arhivă personală

Te duci lângă un bârlog de ursoaică, nu te aştepta să îţi întindă înainte covorul roşu. Orice animal se va apăra. Şi noi avem acest instinct să ne apărăm. Noi am umblat doar pentru proiectul ăsta de 10 ani prin zone naturale, absolut sălbatice, şi nu am fost niciodată atacaţi. Eşti mult mai în nesiguranţă în oraş, în jungla urbană. Îmi spun foarte mulţi prieteni: Aş vrea să merg acolo, dar mi-e frică de urs“. Nu ai de ce! Dacă mergi corect, respecţi poteca, faci puţină gălăgie dacă eşti într-o zonă care ţi se pare că este sălbatică, animalul te va simţi şi se va îndepărta. Asta este reacţia firească a oricărui animal.

Povestea râsului de pe afişul oficial

 - În ce zone ale ţării aţi filmat?

Cosmin Dumitrache: Practic, putem spune că filmările au fost făcute pe tot cuprinsul ţării. Am ajuns în nordul Maramureşului, pentru pădurea virgină de la Strâmbu-Băiuţ şi până la Lunca Mureşului pentru pădurile de luncă. Pentru cocoşii de munte şi pentru cerbii carpatini am mers în Munţii Giumalău, în Bucovina. Păsările le-am filmat, de regulă, în Deltă, dar şi în Transilvania sau alte zone ale ţării. Desigur că am ajuns şi în Carpaţii Meridionali, unde am filmat urşii în habitat alpin, în zona Munţilor Făgăraş, în vreme ce caprele negre le-am filmat în Orientali, în Ceahlău.

 - Aţi avut momente în care animalele pe care le filmaţi s-au dovedit agresive?

Dan Dinu: Nu, nici vorbă. Uneori mă simt mai bine în natură şi lucrez mai bine cu natura – cred că e puţin mai simplu. Un om poate să fie rău sau bun. Animalul este aşa cum este construit el să fie. Nu ai surprize de genul acesta, că face ceva din răutate, asta este partea interesantă.

Un râs în trecere, ajuns vedetă

 - Totuşi, se întâmplă ca două animale din aceeaşi specie să aibă un comportament radical diferit.

Dan Dinu: Normal că sunt caractere diferite şi s-a demonstrat lucrul acesta. Am alergat poate zile sau săptămâni întregi să pozăm şi să filmăm un râs, iar la un moment dat ne-am trezit cu el lângă cortul nostru de camuflaj, a venit foarte aproape şi „ne-a pozat“. Adică în momentul în care el a acceptat că noi suntem acolo şi a vrut să ne „pozeze“, a venit şi a făcut-o. Aşa s-a născut, de altfel, imaginea de pe afiş.

 - Unde l-aţi filmat?

Dan Dinu: Filmarea lui a fost rodul colaboarării cu ONG-uri, cu parcuri naţionale. Este filmat undeva în Munţii Piatra Craiului. Colegii de acolo aveau nişte camere de supraveghere din acelea cu declanşare la mişcare şi ştiau de existenţa râşilor în zonă, iar în momentul în care am stat acolo vreo 24 de ore la pândă, a venit felina aceasta.

romania salbatica

Felina care a devenit vedetă apare şi pe afişul filmului Sursa film

Am trimis poze la colegii de la Conservation Carpathia, cei care monitorizează râşii din zona aia, şi ei ne-au spus că acest exemplar avea, de fapt, teritoriul peste creasta Pietrei Craiului, înspre Munţii Iezer-Păpuşa. Deci el venise întâmplător în momentul acela acolo, căutându-şi o pereche, pentru că era perioada de împerechere. Uite cum o chestie ştiinţifică făcută cum trebuie îţi spune cine era exemplarul acela şi de unde a venit el ca să îşi întâlnească jumătatea. Ce areal mare a putut să acopere. Orice râs are pe blană acel pattern, acel desen – este unic, exact ca amprenta umană. Dacă tu îl filmezi corect, de pe o anumită latură, poţi şti după model ce exemplar este. Este o chestie interesantă şi aşa ar trebui făcute studiile înainte să ne aruncăm în natură şi să facem un astfel de documentar.

 - A fost râsul animalul pentru care aţi avut cel mai mult de umblat înainte să apară în faţa camerelor video?

Cosmin Dumitrache: Nu tocmai. Surprinzător poate, urşii au fost destul de greu de găsit, deşi toată lumea spune că sunt peste tot. Pentru asta am apelat la un moment dat şi la nişte observatoare specializate, în care urşii veneau mai aproape. Apoi, am reuşit să-i prindem şi în Munţii Făgăraş.

La fel a fost şi cu lupii, dacă nu chiar mai greu. De fapt, ei au fost cel mai greu de găsit. Am încercat săptămâni la rând să-i surprindem, dar fără prea mult succes. În cele din urmă, a trebuit să ne mulţumim cu imaginile obţinute de camerele cu senzori de mişcare. A fost foarte greu, chiar imposibil să ne apropiem de lupi fără să ne simtă. Nu ne-au lăsat să ne apropiem – se ştie că lupul simte omul şi îl ocoleşte de la distanţă, foarte rar este întâlnit.

Filmul documentar, o modalitate de educaţie

 - Sunteţi amândoi îndrăgostiţi de natură şi faceţi totul din pasiune. Aţi mai avut şi alte proiecte asemănătoare cu „România sălbatică“?

Cosmin Dumitrache: Interesant este că înainte de începerea lucrului în forţă la România sălbatică“ am avut un proiect de film documentar în Statele Unite ale Americii şi acolo am mers în 12 parcuri naţionale şi alte rezervaţii mai mici. Am realizat un film despre cum administrează şi cum protejează ei natura pentru a aduce informaţii către instituţiile şi ONG-urile de aici, care să fie folosite pentru a conserva mai bine mediul înconjurător şi a manageria mai bine parcurile şi zonele protejate. De asemenea, pentru a vedea ce fac prost şi a evita asemenea greşeli. Filmul „Parcurile americane“ poate fi văzut şi pe site-ul romaniasalbatica.ro, deşi nu are legătură cu documentarul despre România, dar ni s-a părut un film educativ, pentru că putem vedea ce fac alţii.

 - Ar avea totuşi câteva puncte în comun cu documentarul ce are premiera pe 17 septembrie?

Dan Dinu: Iniţial, ne-am gândit să îl facem oarecum asemănător, să avem nişte interviuri cu oamenii de la parcuri, dar logistica a fost mult mai complicată decât ne-am aşteptat noi, deşi era un film făcut cu Ambasada Americii la Bucureşti. Aşa că l-am făcut ca pe un film de călătorie, ca un fel de experienţă a noastră în locurile respective, dându-i astfel o tentă destul de personală filmului. Şi filmul acela a fost interesant pentru că ne-a deschis şi nouă ochii despre cât de multe lucruri avem pe care nu ştim să le apreciem aşa cum trebuie. Sau cât de multe lucruri s-ar putea schimba la noi în ţară.

 - Aţi încercat să-l duceţi mai departe, să mergeţi în nordul extrem, în Alaska, poate ulterior şi pe alte continente?

Dan Dinu: Nu am ajuns în Alaska, am mers în special în parcurile poate cele mai emblematice. Logistica a fost destul de complicată. Ideea noastră a fost la un moment dat să continuăm acest proiect şi în alte zone protejate, să învăţăm şi despre cum se protejează în Europa, în Asia, în America de Sud, să avem o viziune mult mai amplă a lucrurilor. Împărţim o mare parte din zona de biodiversitate. Este şi la noi, în Europa, zona Scandinaviei care e puţin diferită, este zona Mediteranei care este destul de diferită din punct de vedere al animalelor şi plantelor, dar în acelaşi timp, sistemul de protecţie în Europa este mai interesant pentru că sunt mult mai multe ţări care au viziuni diferite.

O ogradă universală

 - Care sistem ţi se pare mai bun?

Dan Dinu: De exemplu, în zona Scandinaviei este un concept care se numeşte freedom to roam. Adică practic poţi să umbli peste tot, poţi să te duci oriunde, chiar dacă sunt proprietăţi private uneori, poţi chiar să campezi, atât timp cât nu laşi nimic în urmă, cât laşi la fel. Este un concept pe care nordicii îl au şi care funcţionează foarte bine pentru ei. Sunt foarte mari iubitori de natură, le place să stea în natură, le place să aibă această libertate.

 - Ne-am putea inspira şi noi de la ei?

Dan Dinu: Lucrurile astea la noi sunt foarte greu de făcut ţinând cont că sunt foarte multe proprietăţi, foarte multe îngrădituri, multe garduri, inclusiv în parcurile naţionale. Avem câteva zone de sate absolut fabuloase în zonele protejate şi oamenii de acolo sunt foarte primitori. Doar că noi, românii, nu avem acest concept, nu doar că nu îl putem înţelege – Cum adică să treacă turistul pe la mine prin ogradă?“. Sunt, aşadar, sisteme diferite. Nu putem să comparăm Statele Unite cu Europa, pentru că la americani, din start, când s-au creat ariile protejate de acolo s-a cam eliminat tot ce înseamnă oameni şi tot terenul este al statului, iar ei pot să gestioneze mult mai ok. Pe când în Europa se practică alt tip de protecţie. Noi încercăm să protejăm şi oamenii din interior de acolo, încercăm să protejăm obiceiuri, tradiţii, lucruri de genul acesta – natura să fie în comuniune cu omul.

 - Care sistem e mai eficient?

Dan Dinu: Greu de spus. Cred că funcţionează diferit pentru locuri diferite. Este imposibil ca noi să facem astăzi ce au făcut americanii. Trebuie să ne gândim că ei au făcut asta în perioada anilor 1800 – adică atunci când a expulza un trib de indieni şi a face o rezervaţie nu încălca niciun drept al omului. Pe când astăzi, dai un sat la o parte pentru că este în parc, nu poţi.

Aşadar, sistemul european merge mai mult pe această variantă, de a încerca să înglobeze comunităţile. Şi aici este greu, pentru că atunci când aduci un sat într-un parc şi îi spui omului că nu mai are voie să taie din pădurea lui pentru că e protejată, trebuie să îi dai o compensaţie. Partea ciudată este că noi în legislaţie avem aceste lucruri. Deci sunt aceste compensaţii – nu funcţionează, din păcate. Ar trebui să găsim un sistem care să funcţioneze, să fie viabil şi omul să înţeleagă că are şi nişte avantaje că trăieşte lângă natură. Pe lângă faptul că are un aer curat şi o apă curată. Dar trebuie să înţeleagă că dacă dezvoltă o mică afacere, face un camping ecoturistic, face o pensiune ecoturistică, oferă o masă caldă turiştilor, oferă produse locale tradiţionale, are de câştigat. Astea sunt lucrurile pe care foarte multe ţări le-au înţeles şi la care noi încă lucrăm. Sunt zone în care începe să funcţioneze.

romania salbatica

Dan şi Cosmin au fost premiaţi şi la TIFF cu premiul publicului Sursa TIFF

 - Ce proiecte aveţi pe viitor?

Cosmin Dumitrache: Avem în plan să facem un documentar amplu despre Delta Dunării. Era în plan acest proiect de ceva timp, dar l-am lăsat cumva deoparte. Practic, filmările cele mai spectaculoase şi filmările cele mai bune pe care deja le aveam din Delta Dunării le-am integrat în „România sălbatică“ şi vrem să facem un film documentar de la zero – să fie un concept nou şi diferit. Bineînţeles, după acesta, ne gândim şi la o continuare pentru „România sălbatică“.

Dan Dinu: Sunt două parcuri naţionale destul de interesante de la noi, care nu au fost cuprinse în film: Cozia şi Buila-Vânturariţa. Două parcuri mai mici, foarte frumoase, care nu au intrat în film. Sunt poveşti din alte zone care au fost tratate foarte pe scurt, inclusiv zona Dobrogei – este fabuloasă, cu o diversitate foarte interesantă şi unică în zona asta a Europei. Mai sunt poveşti, poate, despre capre negre pe care nu le-am spus suficient: spre exemplu, nu am prins perioada de reproducere care ar putea fi punctată foarte bine în film. Inclusiv ne gândim la a prelua unele dintre poveştile spuse aici şi să continuăm povestea lor, cu speciile emblematice făcute deja celebre cu primul film.

Vă mai recomandăm şi:

Arhitectă română considerată un geniu de celebra universitate MIT: „Inovaţia mea va fi folosită la construirea unui pod în Rotterdam“

Cum a ajuns o româncă cea mai bogată femeie din Portugalia

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite