Varianta românească a unei legende celebre: argonauţii ar fi plecat în căutarea lânii de aur în munţii Buzăului

Argonauţii

Legenda eroilor de pe corabia Argo, plecaţi în căutarea lânii de aur, ar fi o interpretare dată de antici istoriei străvechi a meleagurilor de la nord de Dunăre, locuite de pelasgi, consideraţi de greci ca fiind ”cei mai vechi oameni”. Este teoria îndrăzneaţă sugerată cu mulţi ani în urmă de Nicolae Densuşianu, în ”Dacia Preistorică”, şi întărită de-a lungul vremii de o serie de pasionaţi de legende istorice locale.

Mitul argonauţilor îl are în centru pe Iason, conducătorul marinarilor de pe corabia Argo care au ridicat ancora spre Colhida, pornind în căutarea lânii de aur care era atârnată de un stejar din pădurea consacrată lui Ares şi păzită de un balaur. A fost convins să plece în periplu de Pelias, regele cetăţii Iolcos, din Tesalia. 

Iason i-a poruncit lui Argos, fiul lui Phrixus, să pregătească o corabie cu cincizeci de vâsle, care, după numele constructorului ei, a fost botezată Argo. Vasul a fost construit sub ocrotirea Atenei. Iason a fost urmat în expediţia sa de principalii eroi ai vremii, de la Castor şi Pollux, la Heracle şi Tezeu, în total adunându-se cincizeci de oameni.

După un drum aventuros, când argonauţii au ajuns la gura râului Phasis, Eetes, regele Colhidei, a promis că avea să-i dea lui Iason lâna de aur, însă numai cu condiţia ca acesta să înjuge la acelaşi plug o pereche de boi care scoteau foc pe nări şi aveau copite de bronz şi să semene dinţii balaurului pe care Cadmos nu apucase să-i folosească la Teba.

Potrivit uneia dintre variantele legendei, lâna de aur nu atârna de o creangă a stejarului, ci era ţinută în gură de balaurul pus să o păzească. În aventura sa, Iason a fost sprijinit de Medeea, fiica lui Eetes, regele Colhidei, care era îndrăgostită de el. Medeea a adormit balaurul ce păzea lâna de aur, iar Iason a intrat în pântecele monstrului, de unde a ieşit pe jumătate leşinat. Profitând de bezna nopţii, Iason şi argonauţii, cu lâna de aur şi cu Medeea, care li s-a alăturat, s-au îmbarcat, îndepărtându-se de Colhida.

O primă variantă este aceea conform căreia călătoria legendară a argonauţilor trebuie interpretată într-un sens simbolic. Alte ipoteze fac trimiteri la prima colonizare miceniană a coastelor Asiei Mici şi ale Pontului Euxin, precum şi la primele aşezări miceniene din Italia meridională. Pentru unii, căutarea berbecului cu lâna de aur simbolizează importul din Caucaz al obiceiului creşterii oilor, pentru alţii, sugerează tehnica scrierii cu aur pe pergament. Alţi cercetători ai fenomenului spun că lâna de aur semnifică puterea regală, ori o practică religioasă ocultă menită a-l venera pe Zeus, reprezentat printr-un berbec.

Alte ipoteze asociază căutarea lânii de aur cu goană după o resursă valoroasă sau un obiect denumit codificat ”lâna de aur”, în realitate el fiind cu totul altceva, aur, grâne aurii sau chihlimbarul care în vechime era foarte preţios. În această categorie intră susţinătorii unei variante îndrăzneţe care plasează originea mitului în spaţiul românesc, asemănări de toponime şi legende ale locului fiind considerate argumente de către susţinătorii teoriei  care a pornit cu mulţi ani în urmă de la istoricul Nicolae Densuşianu, autorul lucrării ”Dacia Preistorică”. 

Colhida ar fi de fapt comuna buzoiană Colţi, iar lâna de aur ar fi o blană cu care se colecta chihlimbarul din apele pâraielor

Povestea în variantă locală a argonauţilor care ajungeau în ţinutul colhilor, Colţi de astăzi, în căutarea berbecului cu lâna de aur, le este povestită de mulţi ani încoace turiştilor care ajung în Munţii Buzăului. A fost auzită mai întâi de la Dumitru Nica, profesor de istorie din localitate, apoi de la soţia acestuia, Viorica Nica, fost custode al Muzeului chihlimbarului din Colţi, iar în prezent, de la Diana Gavrilă (foto jos), absolventă de istorie şi ghid turistic pentru zona aşezărilor rupestre. 

Aceasta a prezentat în volumul ”Munţii Buzăului între mister şi realitate”, lansat în 2014, interpretarea legendei argonauţilor, clădită pe ipoteza lansată cu multe decenii în urmă de Nicolae Densuşianu:

”Studiind îndeaproape scrierile anticilor, Densuşianu observă că datele geografice despre expediţia Argonauţilor nu corespund părţilor de răsărit ale Mării Negre sau ţinuturilor de lângă Caucazul asiatic. În vechile legende, mama regelui Aiete era fiica marelui fluviu Oceanos sau Istru. Însuşi regele Aiete ia în căsătorie pe Idyia, o fiică a Oceanului. Phrixus, după cum susţine Hesiod, fugind de persecuţiile mamei sale vine în Scythia, nicidecum în părţile meridionale ale Caucazului asiatic, iar Valeriu Flacc aminteşte că Aiete era un rege al Scythiei şi regatul său se afla sub Ursa Mare, pe care vechile geografii o atribuiau Geţilor”, scrie Diana Gavrilă în cartea sa. 

* Capitala şi reşedinţa regelui Aiete se află unde cele două râuri, Phasis unit cu Saranges (Buzăul împreună cu Siretul) se varsă în Oceanos Potamos sau Istru (Dunărea). (N. Densuşianu - Dacia Preistorică) 

* În templul cel magnific al Soarelui, ce forma cu osebire splendoarea capitalei lui Aiete, Argonauţii văd steaua robustului Atlas, de al cărei genunchi se frângeau undele Oceanului. Capitala regelui Aiete se afla aşadar în ţara poporului cel viteaz al Geţilor, de la Istru. (N. Densuşianu - Dacia Preistorică) 

* După poetul Ovidiu, poporul cel marţial al Colchilor locuia în partea de nord a Dunării de jos. Numai acest fluviu mare separa regiunea oraşului Tomis de regiunea Colchilor, unde odată venise eroul cel legendar Iason, ca să răpească lâna de aur. (...) Ovidiu o înfăţişează pe Medeea rostind următoarele cuvinte către Iason: << ...iar tatăl meu (Aiete) domneşte peste  întrega regiunea din partea stângă a Pontului până în Schythia cea acoperită de neua>>. (N. Densuşianu - Dacia Preistorică) 

* În regiunile superioare ale Carpaţilor, locuite odată de triburi pastorale pelasge, noi întâlnim foarte adese ori numirea orografică de Colţi, un cuvânt a cărui semnificaţiune este: vârfuri de stânci ascuţite şi proeminente. Acelaşi înţeles îl avuse în timpuri preistorice şi numirea grecească de Colchis, ce ne apare în legenda Argonauţilor. O deosebită  importanţă economică şi strategică o avuse în timpurile vechi zona cea muntoasa a judeţului Buzău, în apropiere de gurile Dunării şi de oraşele comerciale ale Scythiei Mici (Dobrogei). Pe valea râului Buzău, care taie în două arcul de sud-est al Carpaţilor se află vechea linie de comunicaţiune între Marea Neagră şi între părţile interioare ale Transilvaniei, ale acestei coroane faimoase de munţi, avută de turme, de cereale, de vinuri excelente şi metale. În această regiune a Buzăului, acoperită de păduri seculare se află situată o comună însemnată românească, ce poartă numele de Colţi.(N. Densuşianu - Dacia Preistorică)

* ”Râul Buzău se numără printre apele posesoare de zăcământ aurifer, într-atât încât blana berbecului aşezată primăvara în undele sale şi luată toamna putea să filtreze cantităţi importante de particule din aur. Însa, în vremurile acelea numai ambra de Colţi putea fi atât de râvnită. Nici aurul, nici diamantele de mai târziu, nici altceva din această lume nu ar fi putut preţui atât de mult ca şi chihlimbarul, căci se credea că în apele sale sălăşluieşte însuşi Dumnezeu. În îndepărtata Antichitate, magicele  minerale erau aşezate pe o blană de berbec, poate ritualic dar poate şi practic (în lipsa sitelor), duse la râu şi spălate. (...) Dintre firele lungi de lână şi cu efect electrostatic, pietrele nu se risipeau şi astfel puteau fi spălate în număr foarte mare. După spălare, în lumina soarelui, având în vedere transluciditatea chihlimbarului de Colţi, dată de vechimea geologică (aprox. 60 mil. ani), acestea puteau conferi aspectul de aur al blănii respective. Ori, poate importanţa mare acordată acestei răşini transforma această expresie într-o frumoasă metaforă atât de cunoscută în timpurile acelea, <<lâna de aur>>. Un cătun al acestei fantastice aşezări poartă numele de Matara. <<Matarea>> era numele său anterior, iar <<matarani>> erau numiţi localnicii”, scrie Diana Gavrilă în cartea sa ”Munţii Buzăului între mister şi realitate”. 

* Aceste două sate, Colţi şi Matarea, din plaiul Buzeului, sunt Colchii şi Methereea Turba ai lui Ovidiu, triburi pastorale, cari trecând cu turmele lor pe teritoriul Scythiei Mici, inspirau odată atâta teroare poetului obicinuit să traiască în viaţa cea moleşita a Romei imperiale, departe de populaţiunile cele severe şi belicoase ale muntilor.  (N. Densuşianu - Dacia Preistorică)