Dramele bătrânilor care-şi încheie viaţa la azil. „Vorbesc cu pozele ca să-mi treacă dorul”

Dramele bătrânilor care-şi încheie viaţa la azil. „Vorbesc cu pozele ca să-mi treacă dorul”

Căminul de la Truşeşti FOTO Cosmin Zamfirache

La Truşeşti, în judeţul Botoşani, 25 de pensionari, majoritatea fără locuinţe şi fără familie, au ca singură mângâiere rugăciunea mută din faţa icoanelor şi pozele copiilor şi nepoţilor, deasupra cărora plâng sperând să-i mai vadă măcar o dată în viaţă.

Ştiri pe aceeaşi temă

În comuna Truşeşti mai funcţionează singurul cămin de stat, pentru bătrâni din judeţul Botoşani. Într-o clădire veche, dar renovată, după posibilităţi, îşi trăiesc ultima parte a vieţii 25 de pensionari. Majoritatea sunt oameni cu pensii mici, ajunşi în situaţii limită, iar căminul a fost singura lor salvare. Cei mai mulţi au peste 70 de ani şi mulţi copii şi nepoţi. Cu toate acestea, împart singurătatea fără niciun vizitator, ani de-a rândul. 
 
Fiecare cameră din căminul de la Truşeşti este martora unei drame, a zbuciumului şi a lacrimilor după o viaţă de muncă şi trudă. „Sunt multe poveşti de viaţă aici. Fiecare are istorioara lui tragică. Mulţi dintre ei au pensii foarte mici, pensii de CAP. Copiii le-au plecat în străinătate, au rămas singuri, nu se pot întreţine acasă. Aşa au ajuns la cămin. Într-un fel, se simt părăsiţi, abandonaţi. Şi când îi simt aşa, îmi vine să plâng şi mă duc şi îi mângâi, ca să găsească în noi copiii pe care nu-i au aproape”, spune una dintre asistentele angajate la Căminul de Bătrâni Truşeşti. 
 

„Şi acum îmi este dor de tata”

 
Maria Furtună are 84 de ani şi două luni. De şase ani îşi petrece viaţa într-o cameră de cămin la Truşeşti. Este bucuroasă de fiecare vizită. Lasă jos cartea de rugăciuni, cel mai bun prieten al ei, aşa cum ne mărturiseşte, şi răspunde bucuroasă la orice întrebare. A fost o viaţă profesoară de biologie în comuna Miorcani, judeţul Botoşani, o localitate pe malul Prutului. A luminat generaţii întregi de copii de ţăran şi, deşi a avut ocazia, nu a plecat niciodată de la şcoala de ţară. În primul rând, era aproape de casă şi avea grijă de mama ei rămasă văduvă. Când îşi aduce aminte de tatăl ei, şi acum, după o viaţă de om, începe să plângă. „Şi acum îmi este dor de tata. A murit când eram în liceu. Şi mama a rămas singură. Am fost profesoară de biologie, 40 de ani. Prima dată, am lucrat la raion la Darabani. Puţine erau cu liceu. Şi eu aveam liceu pedagogic. 
Maria Furtună FOTO Cosmin Zamfirache
 
Apoi am făcut institut de trei ani şi am fost profesor calificat până la pensie”, spune tanti Maria. A avut o viaţă cu de toate, a crescut şi doi copii. Acum sunt oameni la casa lor, cu copii şi chiar cu nepoţi. Tanti Maria a ajuns însă la azil. Datoriile au scos-o, după moartea soţului, din toată agoniselea vieţii ei. „Am împrumutat bani din bancă, între timp, soţul meu a murit. Nu aveam cu ce plăti şi trebuia să ne ia casa. Şi a luat apartamentul. Nu am avut unde să stau. Să stau în stradă ? i”, spune botoşăneanca. Aşa a plecat discretă la cămin. Nu a apelat la copii, deşi îi este foarte dor de ei. „Nu s-a putut sta la ei. Fata are doi copii căsătoriţi şi numai două camere. Nu ne-am văzut, că nu era voie din cauza pandemiei”, adaugă tanti Maria. 
 

„Vorbesc cu pozele să-mi treacă dorul”

 
Nu departe de camera în care tanti Maria se roagă şi-şi deapănă tăcut amintirile, pe un culoar la stânga, într-o altă odaie, Maria Vircel strânge în braţe o pernă imprimată cu chipurile nepoţilor. Nu i-a văzut de mult. „Vorbesc aşa cu pozele să-mi treacă dorul. Nepoţii mi-au trimis pernuţa”, mărturiseşte botoşăneanca. Are 81 de ani şi trăieşte de opt ani la căminul din Truşeşti. Nu s-a mai putut întreţine singură iar toţi cei cinci copii au plecat în străinătate. A rămas a nimănui, iar căminul i-a fost salvarea. „Am ajuns aici fiindcă copiii au plecat în străinătate. 
Petru şi Maria locuiesc la căminul de bătrâni Truşeşti FOTO Cosmin Zamfirache
 
Am rămas singură şi nu mai aveam cu ce plăti datoriile. Am pensia mică. Rămâneam în stradă. Dar Dumnezeu pe mine m-a salvat, din toate punctele de vedere. Am o fată cu care vorbesc prin telefon. Atât cât se poate”, spune femeia. Şi tanti Maria a avut o viaţă grea. Peste opt decenii de suferinţă. A încasat bătăi şi a suferit un accident care a schilodit-o. „Numai Dumnezeu ştie cât am pătimit eu şi prin câte am trecut. Nici la puiul cel de şarpe nu i-aş dori să treacă prin ce-am trecut eu. Bătută, chinuită, numai eu ştiu. Am lucrat la măturat pe stradă, la IGO. Am avut şi un accident de maşină, am fost operată”, mărturiseşte femeia. 
 

„Aici suntem o familie”

 
Ca cele două Marii mai sunt şi alţi pensionari cu poveştile lor tragice. Acum au ajuns să formeze o familie. O familie a celor ajunşi ai nimănui după o viaţă de trudă şi chin. Iar singura lor alinare este memoria. Şi rugăciunea. „Ne împăcăm toţi, suntem uniţi, ne ajutăm unii pe alţii. Îi ca un tratament. O familie mai mare am găsit aici. Şi mă rog mult”, spune Maria Furtună. 
 

Vă recomandăm să mai citiţi:

 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările