Cine erau oştenii lui Ştefan cel Mare, dincolo de miturile comuniste. „Ţărani cu şele neacoperite”

Cine erau oştenii lui Ştefan cel Mare, dincolo de miturile comuniste. „Ţărani cu şele neacoperite”

Armata lui Ştefan cel Mare FOTO jurnaldebucovina.com

Armata lui Ştefan cel Mare era una dintre cele mai eficiente oştiri din estul Europei. În ciuda stereotipurilor şi mitologiei impuse de propaganda comunistă, oastea voievodului moldovean nu era formată din ţărani luaţi direct de la coarnele plugului şi nici din gloate pedestre.

Ştiri pe aceeaşi temă

Moldova secolului al XV lea a fost dominată de personalitatea voievodului Ştefan al III-lea Muşat, supranumit „cel Mare” tocmai pentru impactul pe care l-a avut asupra principatului atât din punct de vedere militar, politic, social dar şi economic. 

Epoca lui Ştefan cel Mare a fost marcată şi de războaie puternice pentru menţinerea puterii dar şi pentru extinderea acesteia în detrimentul vecinilor. Tocmai de aceea domnia marelui voievod a reprezentat şi apogeul militar al Moldovei. 

În perioada comunistă au fost propusă o viziune falsă privind oastea Moldovei, prezentată mai ales în cinematografie, ca o oaste de strânsură, formată din ţărani animaţi doar de sentimente patriotice, gata să lupte pentru a-şi apăra ”nevoile şi neamul”. Studiile dar mai ales mărturiile lăsate de cronicarii vremii prezintă însă o altă realitate, în care ţăranul pălmaş nu avea ce să caute. Din contră ne este prezentată o societate pregătită pentru război, cu categorii specializate şi bine pregătite pentru câmpul de luptă. 

”Sunt toţi bărbaţi viteji, ageri”
 
Moldovenii evului mediu sunt descrişi de numeroşi cronicari străini drept un popor războinic. Erau văzuţi ca viteji, puternici şi cruzi în luptă. Ba chiar sunt cei care cred că moldovenii au fost de neînvins dacă ar fi fost uniţi. 

Medicul veneţian Matteo Muriano a cunoscut războinicii moldoveni atunci când a venit la curtea lui Ştefan cel Mare, din parte dogeului Veneţiei, pentru a-l căuta de sănătate. În realitate era şi spion. Dar ne-a lăsat o mărturie importantă privind impresia pe care o făceau luptătorii moldoveni unui italian, obişnuit cu tot soiul de armate din Europa medievală. 

„Supuşii (n.r. ai lui Ştefan cel Mare) sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, preciza acesta. 

Cu alte cuvinte, medicul veneţian spulberă un alt mit rămas în conştiinţa românească, acela al numărului soldaţilor lui Ştefan. Pentru a părea mai eroic, totdeauna se preciza că voievodul Moldovei avea doar 10-20.000 de luptători contra celor 200.000 de otomani. 

În realitate voievodul moldovean avea o armată destul de numeroasă pentru întiderea Principatului său. la rândul său Anton Maria Graziani, un italian care a ajuns în Moldova secolului al XVI lea, la câteva decenii după moartea lui Ştefan cel Mare încă se arăta impresionat de forţa războinică a oştenilor moldoveni. 

„Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de tuci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, preciza acesta. 

De altfel în multe zone din Moldova se păstrează încă tradiţii şi legende privind capacitatea marţială a localnicilor. De exemplu, în comuna Cordăreni, judeţul Botoşani, există o tradiţie a arcaşilor care au servit în armatele voievozilor Moldovei, iar la Vorniceni, Tudora sau Ibăneşti o tradiţie a infanteriei de şoc dar şi a cavaleriei uşoare moldoveneşti renumite încă din vremea lui Alexandru cel Bun. 

Acest apetit războinic al moldovenilor dar şi priceperea în luptă se datora în mare parte războiului aproape continuu de pe teritoriul Principatului în Evul Mediu. Cel puţin până la domnia lui Ştefan cel Mare, cu o singură perioadă de stabilitate în vremea lui Alexandru cel Bun, Moldova a fost sfâşiată de războaie civile între pretedenţii la tron. 

La toate acestea se adăugau şi invaziile tătărăşti. Răzeşii, sau ţăranii liberi, organizaţi în obşti, erau nevoiţi să facă faţă singuri de multe ori, cetelor prădalnice de tătari sau a pâlcurilor de lefegii recrutaţi de un pretendent sau altul. Aşa au ajuns să devină o forţă de temut în cadrul armatelor moldoveneşti. 
 
Joldunari şi ”viteji”, nucleul armatei moldoveneşti
 
Armata moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, nu era câtuşi de puţin o gloată de ţărani. Era organizată pe structura statelor medievale. Mai precis, voievodul, suzeranul suprem, chema la oastea vasalii, adică boierii. 

Aceştia la rândul lor veneau cu suita şi trupele de pe domenii, adică steagurile boiereşti. Pe lângă aceşti vasali, Ştefan cel Mare se baza pe o oaste profesionistă formată din joldunari, aşa cum se numeau mercenarii în Moldova. Aceştia era inclusiv germani din Ţinutul Săsesc, mai ales de la Braşov. 

Nu lipseau nici artileriştii italieni, Ştefan cel Mare dând importanţă inovaţiilor militare. La aceştia se adăugau ”vitejii” un corp de elită format din reprezentanţi ai micii boierimi, asemănători care organizare şi cod al onoarei cu celebrii cavaleri vest-europeni, dar despre care se ştiu încă puţine lucruri. 

„Vitejii, aidoma cavalerilor occidentali, îşi regăsesc raţiunea existenţei lor în războaiele purtate de suveran; nu întâmplător, prezenţa lor în cronică se face simţită în preajma evenimentelor aflate în legătură cu fapte de arme. Dacă stăpânirea unei suprafeţe de pământ era semnul distinctiv al unei demnităţi nobiliare, calitatea de „viteaz” reprezenta împlinirea unei vocaţii şi, de ce nu, a unei meniri: aceea de războinic”, precizează istoricul Constantin Crăescu în articolul său ”Vitejii lui Ştefan cel Mare”.

Istoricul Nicolae Iorga credea că în Moldova lui Ştefan cel Mare erau 3000 de asemenea „viteji”,crescuţi de mici pentru o singură menire: războiul. Se presupune că era trupe de cavalerie, cu oşteni de elită capabili să lupte atât pedestru cât şi călare, cu spada, lancea, securea şi în acelaşi timp să tragă cu arcul din goana calului. 

Erau cel mai probabil o mixtură între cavalerie grea şi cavaleria uşoară, fiind bine echipaţi cu cămăşi de zale, coifuri şi probabil cuirase sau alte tipuri de echipament de protecţie. ”Vitejii”, joldunarii sau mercenarii dar şi steagurile boiereşti formau ”oastea cea mică”. Cronicarul Jan Dlugosz preciza că Ştefan cel Mare avea în jur de 12.000 de luptători profesionişti, folosiţi cel mai des în luptă. 
 
„Ţărani cu şele neacoperite”
 
Mai exista şi ”Oastea cea mare”, formată din ţărani chemaţi la luptă, mai ales atunci când lucrurile erau cât se poate de serioase. Oastea cea mare era formată mai ales din ţărani liberi, care veneau la luptă cu echipamentul propriu. În cazuri de forţă majoră erau recrutaţi toţi ţăranii dar mai mult ca masă de manevră. 

Ştefan cel Mare s-a bazat în numeroase campanii pe trupele de ţărani răzeşi. Buni soldaţi, obişnuiţi să mânuiască armele din cauza deselor războaie şi a invaziilor tătărăşti, aceştia la rândul lor erau specializaţi pe anumite tipuri de arme. De exemplu, erau aşa numiţi hânsari sau cavaleria uşoară moldovenească. 

Erau trupele pe care Ştefan se baza cel mai mult în hărţuirea inamicului dar şi urmărirea oştilor învinse. În plus cavaleria uşoară moldovenească, formată din răzeşi şi-a dovedit valoarea în bătălia de la Lipnic atunci când a ajuns şi distrus cetele tătărăşti. Şi aceştia sunt atestaţi în cronicile străine, fiind admiraţi pentru priceperea în luptă. Cavaleria uşoară moldovenească semăna ca armament şi tactică cu trupele tătărăşti. 

Foloseau atât suliţa lungă pentru atac dar şi arcul pe care-l utilizau cu pricepere din goana calului. „Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă”, scria despre ei, cronicarul polonez Martin Bielski. 

Tot Bileski vorbea despre arma lor redutabilă, un soi de suliţă cu două capete. „Aveau un fel de suliţă cu două vârfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strâmb şi încârligat. Trecând repede pe lângă duşmani, cu vârful cel drept străpungeau, iar cu cel strâmb trăgeau de pe cal şi astfel făceau mari pagube”, preciza polonezul. 

Aceeaşi cavalerie uşoară cel mai probabil s-a acoperit de glorie în timpul lui Alexandru cel Bun, trimişi să lupte cu teutonii. Aceşti călăreţi-ţărani foloseau cai mici dar iuţi şi rezistenţi, diferiţi de cei ai cavalerilor vest-europeni, asemănători mai degrabă cu cei ai călăreţilor de stepă. De altfel, se presupune că această cavalerie uşoară moldovenească a împrumutat tradiţiile luptătorilor de stepă privind războiul călare. 

Pe lângă acest tip de cavalerie uşoară, foarte des folosită, erau trupele de infanterie răzeşească deasemenea foarte apreciate. Înarmaţi cu securi şi ghioage mari ghintuite aceştia alcătuiau o infanterie redutabilă. De obicei atacau în forţă inamicul, prin suprindere, provocând pagube însemnate şi apoi se retrăgeau cu abilitate. Erau un adevărat coşmar al oştilor inamice, hărţuindu-le în permenanţă.

„Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea”, preciza Maria Graziani. 

Erau folosite şi arme artizanale dar cu un efect devastator. Coasele erau transformate într-un fel de suliţă cu lama lată folosită ca armă împotriva cavalerie. Cu ajutorul ei se putea înjunghia atât calul cât şi călăreţul dar şi se putea folosi ca armă tăietoare. 

Alţii transformau îmblăciul şi îi adăugau bile ghintuite la capăt. Ca protecţie, aveau fie veste din piele dură, fie cămăşi de lână fierte în ulei de in. De temut erau ghiogarii, înarmaţi cu nişte bâte mari cu tot felul de ţinte şi cuie înfipte la capăt. Făceau ravagii în timpul atacurilor, după care se retrăgeau rapid. 
 
O armată de călăreţi care purta şi războaie de cucerire
 
Interesant este faptul că în armata Moldovei, contrar stereotipurilor rămase în conştinţa populară, era una de călăreţi. Infanteria juca un rol secundar. 

Cavaleria grea şi uşoară reprezentau forţa armatei lui Ştefan cel Mare. Cel puţin asta arată cifrele dar şi mărturiile cronicarilor. Muriano scria că armata Moldovei avea 60.000 de oameni dintre care 40.000 de călăreţi. A. D. Xemopol estima că armata moldovenească putea să facă 120 de kilometri în doar două zile. 

Această mobilitate excepţională a dus la înfrângerea tătarilor, la atacurile rapide împotriva polonezilor în preajma bătăliei de la Codrii Cosminului dar şi capacitatea de a hărţui permanent adversarul în timpul deplasării. Moldova avea herghelii renumite. Cu aceşti războinici renumiţi pentru priceperea şi vitejia lor, Ştefan cel Mare nu şi-a protejat doar ”nevoile şi neamul” ci a purtat adevărat campanii de represalii şi cucerire. De exemplu, cele din Ţara Românească, când a trecut Muntenia prin foc şi sabie, expediţiile punitive din Pocuţia sau Transilvania. 
 
Vă recomandăm să citiţi şi:
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările