Tunsoarea pierdută

Este o idee bună că eşti aici, la Emil. Te uiţi în oglinda mare şi luminoasă. Îţi vezi faţa prin ceaţă (ţi-a crescut miopia), dar eşti sigur că Emil, ca de obicei, te va face să arăţi mai tânăr.

Ai să-i spui ceva. Important, ca între bărbaţi. Spune-i! Spune-i că trebuie să pleci la aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea liceului. Liceul pe care tu l-ai terminat în urmă cu 35 de ani. Trebuie să iei trenul (220 de kilometri) şi să te duci la liceu. Dar tu nu vrei să te duci. Deşi ai confirmat organizatorilor că te duci. Acum nu mai vrei. De aceea eşti aici, să te facă Emil mai tânăr. Deşi Emil ştie foarte bine cât de subţiri şi albe sunt firele tale de păr. Bine că mai ai păr pe creştet! Ai să te întâlneşti cu o grămadă de chelioşi care vor exclama ipocriţi: „Nu te-ai schimbat deloc, Petrică!“. Chelioşi, burtoşi, cu feţele brăzdate de riduri, obosiţi şi buhăiţi. Tu n-ai burtă, dar eşti cam cocoşat. (Curând, ai să cheleşti şi tu, Emil poate să-ţi confirme!) N-ai să recunoşti pe nimeni. Nu mai ţii minte decât vreo două nume. Ei se vor simţi cam prost, uite arogantul ăsta de Barbu care nu ne mai recunoaşte! Dar nu-ţi mai aminteşti, pe bune! Nici după feţe, nici după nume! Ceva s-a întâmplat cu mintea ta. Cineva ţi-a şters toate amintirile. Nu toate! Atmosfera aia de închisoare n-o poţi uita. Disciplină de fier: uniformă, matricolă, cravată, tunsoare scurtă, începerea orelor la fix... Ce prost erai tuns pe atunci, pierdut la ceafă! De aceea nu vrei să te duci, pentru că ţi-e frică să-ţi revezi închisoarea. Spune-i lui Emil! El te tunde şi te ascultă.

Asta înseamnă să fii dascăl: să rupi din suflet şi să dăruieşti, fără să ceri nimic în schimb.

Apoi, profesorii. Care se mai ţin pe picioare. Măcar să le mulţumeşti că te-au învăţat carte! Au rupt din sufletul lor ca să-ţi dăruiască, fără ca tu să simţi că au rupt. Asta înseamnă să fii dascăl: să rupi din suflet şi să dăruieşti, fără să ceri nimic în schimb. Atunci, adolescent turbat cum erai, habar n-aveai cât de mult ţi-au dăruit profesorii. Ţi-e frică să-i vezi, nu-i aşa? Toţi vor purta pe feţe nişte măşti încreţite de riduri şi negi, măşti turtite şi întunecate. Masca suferinţei. Şi tu o porţi. Veţi purta măşti ca la un bal mascat. Îmbrăţişări şi pupături. De „carnavalul“ ăsta ţi-e frică? Ce, dracu’, să le spui, dacă te vor invita să ţii un discurs? Ceva lacrimogen, să plângi şi tu să plângă şi ei!

Nu de lacrimi şi nostalgii ţi-e frică! Emil te ascultă... Ţi-e teamă că n-ai s-o recunoşti. Că o să apară în faţa ta aşa, ca o stafie coafată, şolduroasă, ridată, o băbăciune care o să-ţi zâmbească: ce faci, Petre? Nici glasul n-ai să-i recunoşti. Tu ai s-o rogi să-şi scoată masca pământie, dar ea nu va putea. Şi atunci ai s-o ajuţi tu să şi-o tragă de pe faţă, ai s-o apuci de bărbie şi ai să-i scoţi masca şi n-ai să ai răbdare să-i eliberezi şi fruntea pentru că ai să te repezi la buzele ei şi ai s-o săruţi cu toată patima adolescentului care ai fost, şi ai s-o strângi în braţe, căutându-i sânii care te-au îmbătat cândva, şi ai să-i şopteşti la ureche: „Ce ţâţe mişto ai, Simona!“.

Emil îţi taie cu foarfecele electric părul din urechi. Aproape că a terminat.